Secţiunea BISERICA LUI HRISTOS
Deoarece un duh rău pluteşte peste ţara noastră şi vrăjmaşii din afară şi dinlăuntrul ei lucrează cu vrăjmaşul cel mare pentru nefericirea neamului românesc, propunem această rugăciune care să se rostească în fiecare Miercuri şi Vineri şi la fiecare Sfântă Liturghie. Iar cei ce au mai multă râvnă pentru ţară şi neam, s-o zică zilnic, atât în ţară, cât şi în afara hotarelor, oriunde un Român trăieşte şi se roagă pentru Biserică, ţară şi neamul lui. Faceţi să ajungă această rugăciune la toţi fraţii şi surorile voastre în Domnul.
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin !
Prea Sfântă Treime, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, certat-ai neamul acesta al nostru cu secetă, boli şi pierderea avuţiei naţionale. Au flămânzit copiii Tăi, Doamne, au pierit bătrânii de mustrarea Ta şi rodul grânelor şi al muncii noastre s-a uscat sau a putrezit prin mânia Ta. În multe feluri ai mustraţ Stăpâne, pe poporul Tău, pe tineri şi pe bătrâni, pe voinici şi pe copilandri, căci toţi am greşit înaintea Ta şi ne-am abătut, am călcat poruncile Tale şi de dreptatea Ta nu ne-am adus aminte. S-a umplut paharul răbdarii Tale şi răuţătile noastre s-au înmulţit mai mult decât grindina şi seceta cu care ne-ai cercat. Ca nişte fii rătăcitori ne-am îndepărtat de Tine, dar azi ne întoarcem asemenea Fiului risipitor şi strigăm către Tine din adâncul inimii noastre îndurerate: Dumnezeul părinţilor noştri, care ai trimis harul şi pacea Ta peste înaintaşii noştri şi precum în vremurile grele ale neamului nostru ai ridicat la nevoie bărbaţi vrednici care au luat pe umerii lor greutăţile poporului, aşa ridică şi acum un bărbat cu suflet mare, gata de orice sacrificiu prin care să se răscumpere păcatele poporului nostru înaintea Ta, Stăpâne.
Dă-i harul Tău, pune în el virtuţile cereşti pe care le dai celor care te iubesc pe Tine şi dă-i binecuvântarea Bisericii Tale întemeiate pe sângele iubitului Tău Fiu.
Fă-l pe dânsul fiu adevărat al Bisericii Ortodoxe, binecuvântat de ierarhi şi iubit de popor că, deplin luminat cu lumina cunoştinţei Tale să ducă neamul acesta al Tău, Doamne, pe drumul salvării din necazurile în care propriile păcate l-au scufundaţ spre soarele Dreptăţii, Răsăritul cel de Sus, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Sfântă Maică a lui Dumnezeu, ajută neamul şi ţara noastră! Toate puterile cereşti, apăraţi pământul ţării noastre de năvălirile vrăjmaşului văzut şi nevăzut. Toţi sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!
adaptare după Rugăciune pentru Anul Acesta(2001), a Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa
sursa: Apologeticum
Sfânta Ecaterina, iubiţii mei, este o mustrare pentru poporul nostru. Mustrare mai întâi pentru femeile a căror minte le este la frumuseţea trupească şi nu se îngrijesc de cea sufletească. În al doilea rând este o mustrare pentru bărbaţii care se dovedesc inferiori femeilor. Iar în al treilea rând este o mustrare a noastră, a clericilor, deoarece nu aducem suflete aproape de Hristos cum a făcut Sfânta Ecaterina, ci mai degrabă le gonim.
Vom vorbi despre Sfânta Ecaterina care este sărbătorită astăzi. Sfânta Ecaterina a trăit în veacul al III – lea după Hristos. S-a născut în Alexandria. Tatăl ei Constas, reprezentant al împăratului, şi mama ei erau idolatri. Aşa că şi ea era idololatră. Dar fetiţa avea o mare înclinaţie spre studii. A studiat toate ştiinţele şi a citit operele scriitorilor greci şi latini, iar la vârsta de 18 ani era cea mai învăţată fată din Alexandria.
Dar şi la înfăţişare era o femeie minunată, pe de-a întregul plăcută. Cu astfel de daruri trupeşti şi intelectuale era o mireasă peţită de mulţi. Tineri importanţi o cereau în căsătorie, dar ea spunea că nu vrea să se mărite în ciuda tuturor presiunilor alor ei.
Dacă cineva vrea să se căsătorească, este păcat să-l împiedicăm. Dar dacă aceasta este păcat o dată, de 100 de ori este păcat să împiedicăm un om, bărbat sau femeie, care vrea să-şi dea inima lui Dumnezeu. Nunta este de argint, fecioria este de aur. Alege şi ea.Eu, de atâţia ani de când slujesc Domnului, niciodată, dar niciodată nu am împiedicat un om să se căsătorească. Dar întotdeauna am susţinut femei şi bărbaţi care au vrut să se dedice lui Dumnezeu şi să fie persoane misionare şi să se facă monahi. Dumnezeu a dat libertate. Violenţa este interzisă, în special în aceste chestiuni.
Aşadar făceau rele presiuni asupra Sfintei Ecaterina. Ea nu ura nunta, dar ca un spirit superior ce era, voia să fie neîmprăştiată. Şi nu există doar nunta aceasta obişnuită. Unii se căsătoresc cu patria, alţii cu ştiinţa, alţii cu religia. +Continue Reading
Od
ată cu apariţia la noi a filmului PREOTUL s-au născut şi discuţii despre Patriarhia Moscovei, Ortodoxia ei şi Serghianism. Vorbim despre adevăruri ale istoriei şi mărturisirii ortodoxe care trebuiesc scoase din contextul filmului şi abordate separat. Noi începem aici prin a cita un comentariu al Cuviosului Serafim Rose despre Ivan Andreev, mădular al Bisericii Ruse din Catacombe, înainte de război: “…el nu a mers niciodata spre extreme inutile in condamnarea tradarii ortodoxiei de catre Patriarhia Moscovei. Chiar si in articolul sau faimos si bine intampinat Are Patriarhia Moscovei Har? (Rusia Ortodoxa, 1948), dupa ce enumera motivele pentru care exista indoieli in privinta prezentei Harului in Tainele Patriarhiei Moscovei, el se abtine prudent de la aceasta afirmatie caustica facand urmatoarea inteleapta observatie.“caderea unei Biserici a lui Dumnezeu si transformarea ei intr-o “sinagoga a satanei” este un proces. Dar în privinţa faptului ca Biserica Sovietica a intrat pe calea care o va duce in final la aceasta “sinagoga” nu este nici un dubiu.”După acest comentariu, vă oferim un text foarte recent al teologului rus, Vladimir Moss (autor al cărţii Golgota Rusă i.e. THE RUSSIAN GOLGOTHA: NEW HISTORY TELLS STORY OF RUSSIA’S 20th-CENTURY MARTYRS, Monastery Press) pentru a vă reaminti istoria și a putea înţelege complexitatea prezentului.
Este binecunoscut faptul că Patriarhia Moscovei a apărat și promovat cauza comunismului de aproape optzeci de ani, căutând scuze chiar și pentru cele mai diabolice fapte ale guvernului sovietic -iar asemenea fapte au fost fără precedent în istorie….acest proces a început cu Declarația prosovietică a Mitropolitului Serghie, în 1927, și a luat proporţii sub Patriarhul Alexei în timpul celui de al doilea război mondial. +Continue Reading
Vă prezentăm fragmente din volumul Sfinții Catacombelor Rusiei – Viețile noilor martiri de Ivan Andreev, îngrijit și completat de Ieromonah Seraphim Rose. Aceste mărturii sunt puţin cunoscute la noi, dar cunoaşterea lor ne va îndrepta imaginea a ceea ce înseamnă adevărata şi înfricoşătoarea mărturisire a credinţei.
Vom reveni curand cu un text despre nu mai puţin extraordinara biografie a lui Ivan Andreev.
EPISCOPUL MAXIM DE SERPUKOV
Primul Episcop al Bisericii din Catacombe
comemorat pe 6 iulie
(traducere din limba engleza din volumul Sfinții Catacombelor Rusiei – Viețile noilor martiri de Ivan Andreev, îngrijit și completat de Ieromonah Seraphim Rose, Saint Herman of Alaska Press, Platina, California, 1982)
Sf. Maxim Mărturisitorul
„Toată lumea de ar intra în comuniune cu (Patriarhul) cel eretic, eu tot nu voi intra!”
Episcopul Maxim de Serpukov, din Arhiepiscopia Moscovei, a fost în lume Mihail Alexandrovici Zhizhilenko și s-a născut pe 2 martie, 1885. Părinții lui locuiau la acea vreme la Kalisha (Polonia), unde tatăl său a fost procuror al Curții din Kalisha timp de douăzeci și cinci de ani și s-a bucurat de mult respect din partea oamenilor. Familia lor era numeroasă, patriarhală, armonioasă; toți cei nouă copii au crescut și au studiat în Kalisha. Mama lor i-a crescut în spirit religios, cultivând în copii dragostea pentru Hristos, Biserică și oameni.
El a fost fratele mai tânăr al binecunoscutului Alexandru Alexandrovici Zhizhilenko, Profesor de Drept la Universitatea din Petersburg, care în 1922 a apărut ca apărător în faimosul proces al Mitropolitului Veniamin. După cuvintele Vlădicăi Maxim, fratele său nu era un om religios, iar apariția sa la un proces al unor „figuri bisericești” el a declarat ,la începutul mărturiei sale, că, fiind ateist, își asumă doar rolul de reprezentant al legii și de apărător al justiției. Cu toate acestea, atunci când a aflat de ungerea secretă a fratelui său mai tânăr, Alexandru Alexandrovici s-a dus la oficiul acestuia și a primit binecuvântarea sa. După spusele văduvei lui A.A. Zhizhilenko (care a murit curând după consacrarea fratelui său) acest eveniment (călugărie secretă și episcopat) a produs o impresie adâncă asupra lui, iar atunci când, în delir fiind, murea, el ar fi spus: „Ei spun că nu există Dumnezeu, dar El există totuși.”
După terminarea școlii, Mihail Alexandrovici a intrat ca student în medicină la universitatea din Moscova. Rudele sale au fost surprinse, deoarece atât tatăl cât și trei dintre frați erau avocați. Asta se întâmpla cam prin 1908. În 1911, fiind student, el s-a căsătorit cu o colegă, dar nu a trăit cu ea decât o jumătate de an. Mergând la părinții ei în orașul Eysk, ea a murit acolo, neputând duce la capăt sarcina. Cei doi nu au dorit sub nici o formă să întrerupă artificial această sarcină, deși amândoi știau că fata este în pericol să moară. Vlădica și-a numit soția „o binecredincioasă”. La acea vreme și el fusese foarte bolnav, fiind operat de apendicită, și se afla într-o stare atât de gravă încât cunoscuților le-a fost teamă să îi spună despre moartea soției. Atunci când a început să își revină, mari i-au fost tristețea și disperarea pentru această pierdere. +Continue Reading
În cea 
de a patra zi, gardienilor li s-a făcut teamă de puterea nepământeană pe care păreau să o posede aceste femei, și au refuzat pur și simplu să le atingă sau să aibă în orice fel de a face cu ele. Însuși comandantului i-a fost frică să le trimită din nou pe deal. Și așa ele nu au fost deranjate din rugaciune și au fost scoase de pe rațiile de pedeapsă. Atunci când, patru ani mai târziu, am părăsit Vokuta, maicile erau tot la fabrica de cărămizi și în continuare nu lucraseră nici o zi pentru regimul comunist. Erau privite cu teamă și respect. Gardienii au fost instruiți să nu le atingă sau să le deranjeze. Ele își găteau propria mâncare și își făceau chiar propriile haine. Devoțiunile lor și le faceau dupa propriul tipic și păreau mulțumite și în pace. Deși prizoniere,ele erau libere spiritual. Nimeni in Uniunea Sovietică nu avea asemenea libertate a rugăciunii precum ele.
ȘI MIRACOLUL BĂRBĂȚIEI LOR
comemorate pe 12 noiembrie
(traducere din limba engleza din volumul Sfinții Catacombelor Rusiei – Viețile noilor martiri de Ivan Andreev, îngrijit și completat de Ieromonah Seraphim Rose, Saint Herman of Alaska Press, Platina, California, 1982)
Peste cel care lucrează, Dumnezeu își revarsă mila; dar cel ce iubește primește mângâiere
Starețul Ambrozie de la Optina
În vara lui 1929 au ajuns la Solovki în jur de treizeci de maici. Probabil că majoritatea lor veneau de la mănăstirea Shamrodino din apropierea Optinei.
Maicile nu au fost încartiruite cu celelalte femei după obicei, ci separat. Când au început să fie interogate și controlate, ele au refuzat să dezvăluie lucruri de bază despre ele, ca de pildă numele, anul și locul nașterii, educație și așa mai departe.
După strigăte , amenințări și bătăi ele au fost puse în detenție solitară și torturate prin foame, sete și lipsă de somn; adică s-au folosit asupra lor metodele de presiune obișnuite. Dar maicile au rămas neînduplecate, ba chiar s-au dovedit suficient de curajoase – lucru foarte rar întâlnit în lagărele de concentrare – încât să refuze orice fel de muncă silnică.
După câteva zile, împreună cu profesorul Zhizhilenko (care a fost trimis la Solovki deoarece, în vreme ce era medic șef la închisoarea Taganka din Moscova, a acceptat intrarea în monahism și a devenit episcopul Maxim) am fost chemați de către șeful Direcției Sanitare. Ni s-a poruncit, în mod confidențial, să facem un examen medical al maicilor, cu aluzia că, e bine să reiasă faptul că nu sunt capabile de muncă fizică, astfel încât să existe un motiv oficial pentru care să fie scutite de muncă silnică. +Continue Reading
„Guvernul nostru” – l-a întrerupt brusc Mitropolitul Serghie pe Ep. Dimitrie – „a persecutat clerul numai pentru crime politice.”
„Aceasta este o blasfemie!” a ripostat înfierbântat Episcopul Dimitrie.
„Noi dorim să obţinem reconcilierea Bisericii ortodoxe cu regimul de guvernare” a continuat Mitropolitul Serghei iritat, „În vreme ce voi vă străduiţi să accentuaţi caracterul contra-revoluţionar al Bisericii…În consecinţă, voi sunteţi contra-revoluţionari, în timp ce noi suntem cu totul loiali regimului Sovietic!”
Un dialog cu Mitropolitul Serghie
(traducere din limba engleza din volumul Sfinții Catacombelor Rusiei – Viețile noilor martiri de Ivan Andreev, îngrijit și completat de Ieromonah Seraphim Rose, Saint Herman of Alaska Press, Platina, California, 1982)
Declaraţia infamă a Mitropolitului Serghie din 16-29 iulie, 1927, a fost resimţită ca un şoc profund de către întreaga lume ortodoxă rusă. Voci de protest, ale clericilor şi mirenilor au răsunat din fiecare colţ al pământului rus. Un volum mare de „scrisori” au fost trimise Mitropolitului Serghie, şi copii ale lor au împânzit ţara. Autorii acestor scrisori îl implorau pe Mitropolitul Serghie să renunţe la calea dezastruoasă pe care acesta o alesese.
După un torent de asemenea „scrisori” de protest, un şir nesfârşit de delegaţii a început să ia cu asalt pe Mitropolitul Serghie în Moscova.
Una dintre aceste nenumărate delegaţii a fost şi Delegaţia istorică a arhiepiscopiei Petrogradului, care a mers la Moscova pe 27 noiembrie, 1927, fiind compusă din următorii membrii: Sfinţia Sa Dimitrie Liubimov, Episcop de Gdov (Vicar al Arhiepiscopiei Petrogradului), Arhiereu Victor Dobronravov, Prof. I.M. Andreev (subsemnatul) şi C.A. Alexeev. Episcopul Dimtrie îl reprezenta pe Mitropolitul Iosif al Petrogradului şi aducea cu el o lungă scrisoare care fusese semnată de şapte episcopi aflaţi în Petrograd (între care, înafara Mitropolitului Iosif şi a Episcopului Dimitrie se numărau, Episcopul Gavriil, Episcopul Stepan şi Episcopul Serghie de Narva). Arhiereul Dobronravov reprezenta un numeros grup de clerici din Petrograd şi avea cu el o scrisoare de la ei semnată de Arhiereu Profesor F.K. Andreev. Eu reprezentam cercurile academice şi aduceam o scrisoare de la un grup de academicieni şi de profesori de la Academia de ştiinţe, universitate şi alte instutuţii de învăţământ superior; scrisoarea fusese redactată de Prof. S.S. Abramovici-Baranovschi (anterior la Academia de Jurisprudenţă Militară) şi de Prof. M.A. Novoselovi (cunoscut publicist şi editor al „Bibliotecii de Religie şi Morală”, care trăia în ascuns în Moscova şi Petrograd). C.A. Alexeev reprezenta masele largi de mireni. +Continue Reading
De aceea problema luptei împotriva comunismului este o problemă spirituală și nu una politică. De aceea problema diviziunilor pe bază de jurisdicții nu este o problemă a „certei dintre episcopi pentru poziții”. Nu, ea este o problemă a colaborării (sau a acceptării tacite) cu înaintemergătorii lui Antihrist sau a luptei fără compromisuri cu ei. Numai aceasta ne separă de cei care s-au rupt de Adevăr; dar nu ne separă de poporul rus, pentru că acolo sufletul, chiar dacă este invizibil, chiar dacă s-a retras în el însuși, este încă viu, nu este înrobit spiritual; este atras de lumina Adevărului. Și ca mărturie a acestui fapt stă existența, în condițiile înfricoșătoare ale Uniunii Sovietice, unde mulți s-au făcut Iude, fie de frică, fie cu buna știință, a Bisericii din Catacombe, cea care nu a căzut.”
(traducere din limba engleza din volumul Sfinții Catacombelor Rusiei – Viețile noilor martiri de Ivan Andreyev, îngrijit și completat de Ieromonah Seraphim Rose, Saint Herman of Alaska Press, Platina, California, 1982)
“Realitatea vieții din Uniunea Sovietică este un coșmar înfricoșător care nu poate fi nici crezut, nici înțeles de către cei care nu l-au trăit. Și ceea ce este cel mai înfricoșător nu sunt lipsurile materiale, arestările și interdicțiile, ci faptul că se duce o bătălie conștientă, sistematică și diabolică pentru posedarea sufletului uman și împotriva lui Dumnezeu. Acesta este scopul principal și tot restul îi este subordonat.
Din punct de vedere calitativ, înaintemergătorii lui Antihrist au făcut deja din împărăția acestuia o realitate în acest loc (Rusia). Antihristului în persoană nu-i rămane nimic de inventat: lui îi va reveni misiunea de a răspândi metodele NKVD-ului sovietic (Poliția Secretă) la celelalte cinci șesimi ale feței pământului. Singurul fenomen luminos, fericit și încurajator aici este existența Bisericii din Catacombe, a bisericii din sălbăticie. Ea ne permite să privim cu optimism bătălia sufletului rus cu ateismul: acolo, Biserica cea nebiruită a fost păstrată, cea pe care, așa cum ne-a promis Hristos, porțile iadului nu o vor birui.
Nu pot oferi multe nume și evenimente. Pentru motive lesne de înțeles, nici prea multe detalii nu pot aduce. Pot doar sa povestesc pe scurt sau să amintesc. Dar nici sa tac nu pot; nu am dreptul și nici nu vreau deoarece prin tăcerea mea aș trăda Adevărul și memoria acelor preoți-martiri pe care i-am văzut, cu care am vorbit și cu care am împărțit cinci ani înfricoșători de detenție în lagărul de concentrare de la Solovki.
Patriarhul Tihon a condus cu înțelepciune corabia Bisericii pe marea vieții care devenise atât de agitată după revoluție. Poziția sa a fost extraordinar de dificilă, nu doar pentru că era mereu amenințat de un pericol fizic, nici măcar pentru ca în toți cei șapte ani ai cârmurii sale, fiecare zi a fost o tortură morală, ci pur și simplu pentru că nu a mai existat o asemenea perioadă în istoria Bisericii. El a trebuit să croiască un drum cu totul nou printr-o țară necunoscută. De aceea greșelile sale sunt atât de ușor de înțeles și de iertat. Meritul său este cu atât mai mare cu cât el a prevăzut și a pus temelia Bisericii din Catacombe: din timpul vieții el l-a binecuvântat pe medicul psihiatru, Profesorul Zhizhilenko, să întemeieze Biserica din Catacombe. Mai târziu, Profesorul Zhizhilenko, în timp ce lucra ca medic sub sovietici, a fost tuns și numit episcop al Bisericii din Catacombe, fiind ulterior arestat, întemnițat și, în 1930, împușcat.
După moartea Patriarhului, succesorii săi au fost proscriși unul după altul. Și apoi, Mitropolitul Serghie, devenind cap al Bisericii, a publicat Declarația cunoscută de toți, prin care consideră bucuriile și tristețile revoluției ca fiind și ale sale și îi numește pe toți martirii „criminali politici”. +Continue Reading
A aparut numarul 39 al revistei AXA
Ciprian BOJAN – redactor, Marius CARAMAN – fotografii, Costin C. – consultant, Eleodorus ENĂCHESCU – redactor, Alina GLOD – secretar general de redacţie, Cristian IORDAN – difuzare, Grigore OPRIŢA – consultant, Ioana MIHAI – difuzare, Dragoş NICU – redactor şef adjunct, Ştefan PLĂMĂDEALĂ – redactor, Ionuţ RUSE – director difuzare, SACCSIV – redactor, Florin STUPARU – redactor şef, Şerban TEODORESCU – IT, Mugur VASILIU – director.
Puteţi să vă procuraţi publicaţia AXA la numărul de telefon 0721.094.447 – Ionuţ RUSE sau la adresa: Ionuţ RUSE – comuna Chirnogi, judeţul Călăraşi, cod 917025
http://axa.info.ro
A fost un economist apreciat, cu burse şi oferte de muncă în străinătate, cu mulţi prieteni şi cu o viaţă “de lume” plină. A renunţat la toate pentru singura libertate care există, după cum spune el, cea pe care ţi-o oferă dragostea pentru Hristos. Şi s-a călugărit.
“Din păcate, omul contemporan trăieşte mitul progresului permanent, mitul tehnologic care promite să rezolve totul în mod miraculos. Poate e şi un progres tehnologic util dar noi avem nevoie de afecţiune, de dragoste. Fiecare om de asta are nevoie. Or izvorul dragostei este Hristos şi dacă nu-l ai, dacă nu ajungi la izvor, la sursă, atunci nu ai nici dragoste. Şi atunci omul caută alte surse, orice: faimă, bani, adrenalină, din dorinţa de a simţi că trăieşte plenar. Şi nu poţi trăi plenar decât întru Hristos. Omul contemporan caută de fapt cu disperare, dar nu găseşte decât surogate, şi atunci caută şi mai tare. “
Directorul de bancă devenit călugăr
text de Paula Anastasia Tudor preluat din Jurnalul.ro din data de 21/05/2010
“Omul caută faimă, bani, adrenalină, dar nu poate trăi plenar decât întru Hristos.”
A fost un economist apreciat, cu burse şi oferte de muncă în străinătate, cu mulţi prieteni şi cu o viaţă “de lume” plină. A renunţat la toate pentru singura libertate care există, după cum spune el, cea pe care ţi-o oferă dragostea pentru Hristos. Şi s-a călugărit.
Ion Dan a absolvit Facultatea de Comerţ, secţia Relaţii Economice Internaţionale, ASE Bucuresti, în 1980. S-a angajat la ONT Litoral Mamaia, apoi, câţiva ani a lucrat la Direcţia Generală a Vămilor. În ’90, după o scurtă prezenţă la Departamentul pentru Reformă din cadrul Guvernului României, a intrat în mediul bancar. Filialele constănţene ale Bancorex, Banca Turco-Română, OTP Bank au fost conduse de el până în 2007, când şi-a dat demisia. În februarie 2009 a fost tuns în călugărie, devenind “fratele Ilarion”, iar în aprilie, acelaşi an, a fost hirotonit.
CE E CULOAREA?
A crescut într-un mediu deloc religios. Născut în ’56, “în plină perioadă stalinistă”, cum spune el, părinţii fiind şi ei “un produs al regimului”. Părintele exemplifică: “tata, pentru că nu ieşise niciodată din Ovidiu iar singura ofertă în anii aceia erau brigăzile patriotice de la Bumbeşti- Livezeni, a plecat şi el acolo.” La biserică îl mai ducea bunica, verile, când mergea la ea în vacanţă. Abia în adolescenţă a început să caute. “Aveam întrebări fără răspuns…”
Şi atunci a început să citească, mai ales filosofie, însă “fără să găsesc ceva care să mă marcheze cumva, fără să schimbe nimic în mine” spune el, mângâindu-şi gânditor barba lungă. Până-ntr-o zi, când a dat peste o carte din colecţia “Idei Contemporane” a Editurii Politice. “În această colecţie apăreau tot felul de cărţi de sociologie, de filosofie, de economie, mai toate cu idei de stânga.
Printre ele mai scăpau şi altele, ca de exemplu “Spirit şi Materie” a fizicianului Erwin Schroedinger. Acest om spunea că spiritul e altceva decât materia. Pornea de la un exemplu foarte frumos, răspunzând întrebării «ce e culoarea?» demonstrând fizic că, de fapt, culoarea nu există decât în conştiinţa noastră. Este doar o senzaţie receptată de un subiect care nu este doar materie, ci şi suflet. Noi vedem cu partea noastră spirituală culorile şi lumina. Ei, pus în faţa unei astfel de abordări am început să mai caut, să citesc mai mult şi am devenit, să zic, nu neapărat creştin, am devenit teist: da, există Dumnezeu…” +Continue Reading
