Scrisoare de dor către Părintele Justin, de la pământ la cer

„Fiecare suntem vinovaţi pentru toţi, şi toţi pentru unul” (Părintele Justin Pârvu)                                                          

maicaecaterinaPărintele meu drag şi sfânt…de ce este aşa de mare distanţa între Cerul sfânt şi pământ?

De ce nu pot primi ca odinioară Pacea lui Hristos, ca atunci când îmi plecam capul şi cu o glumă şi o binecuvântare sfântă îmi ridicai „lanţul cel greu al păcatelor”? Simţeam atunci, că fără vorbe prea multeai înţeles iadul din sufletul meuşi cu puterea şi dragostea lui Hristos mă vindecai şi îmi dădeai şi arvuna –Bucurie sfântă şi putere de luptă …                                  

Acum mă lupt …dar nu cu patimi şi păcate, ci cu DORUL. Mi-e dor de spovedaniile şi discuţiile extrem de folositoare de după; mi-e dor de harul smereniei de care se umplea chilia mea după acele spovedanii. Dar mai ales a început să-mi fie frică, de fapt mai mult spaimă, căci văd aproape zilnic împlinindu-se multe din prorociile şi vorbele pline de duh pe care le spuneai neamului român …Forţa satanică a stăpânilor lumii va fi învinsă de blândeţea şi smerenia creştinilor! Da, părinte! Smerenia e cheia şi taina cu care am putea învinge duhul lumii acesteia …şi tocmai asta ne lipseşte.

O altă vorbă de duh pe care ne-ai lăsat-o ca un testament, mă zdrobeşte efectiv, punându-mi în faţă crudul adevăr din cauza căruia suferim toţi… Adevăratul creştin caută Împărăţia cerurilor înlăuntrul său şi nu se teme de nimic în lumea aceasta trecătoare.

Dar cum să nu ne temem când în lumea aceasta care s-a transformat într-un iad, aflam zilnic ştiri înspăimântătoare ca aceasta: „Un singur vecin ar putea ÎNVINGE România în cazul unui RĂZBOI. Clasamentul mondial al FORŢELOR ARMATE. Cine sunt musculoşii planetei şi unde se plasează ţara noastră”. Sau: „Ţările vecine Ucrainei se pregătesc de război civil la Kiev. Asul din mâneca Rusiei şi trei scenarii de final”.  

La astfel de ştiri bulversante, poporul român pentru care, părinte sfânt, ai sacrificat tot timpul vieţii aici pe pământ, e alarmat şi confuz, e speriat şi contrariat – şi atunciîntreabă aşa zişiicunoscători şi analişti istorici şi politici. Iată ce răspuns primim de la Mircea Cosa – unul din experţi – la întrebarea: Ce vom face noi, românii, în caz de război cu Rusia?

„Ce vom face noi? Ne temem că vor venii ruşii peste noi, dar ne mai liniştim că ne vor apăra americanii! Slavă Domnului că americanii au venit şi ne vor apăra, dar să nu uităm că ruşii sunt deja în România cu Lukoil, cu Aluminium Slatina şi cu alte multe firme ascunse în societăţi ungureşti, cipriote, austriece, etc. De aceşti ruşi cine ne apără când noi nu avem arma capitalului românesc şi nici americanii nu prea investesc la noi”?!      +Continuare

Prin reînhumarea Părintelui Calciu, ce-am câştigat şi ce-am pierdut?

icoana-parintele-gheorghe-calciu-savarsita-de-man-vatopedu - micde Părintele Stavrof. Constantin Catana din Sf. M-re.Varatic

În cartea „Tipic bisericesc”, se vorbeşte despre acele soroace, despre termenele îndătinate, pentru pomenirea morţilor, în care se săvârşesc rânduielile bisericeşti, ce urmează după înmormântarea fiecărui creştin ortodox, în parte. Şi acestea sunt: la trei zile, la nouă zile, la patruzeci zile, la trei luni, la şase luni, la nouă luni, la un an, şi apoi, în fiecare an, până la şapte ani, după moarte. Iar la şapte ani, după moarte, în biserica noastră, este şi acest obicei de a se face dezgroparea celui mort, când familia aduce la mormânt cele după rânduială, pentru pomenirea respectivă. Şi nu e de mirare, că în unele mănăstiri cu tradiţie, la împlinirea celor şapte ani, osemintele se scot afară, cu multă grijă şi cu sfântă rânduială, apoi sunt aşezate în gropniţă, unde cel rânduit merge, în fiecare zi, să aprindă candela şi a le tămâia. Astfel, se înţelege că şi la Sfânta Mănăstire Petru-Vodă, unde este înmormântat marele mărturisitor şi slujitor al Bisericii noastre, Părintele Calciu, la împlinirea celor şapte ani după deces, părinţi călugări, cu evlavie, credinţă şi minte sănătoasă, potrivit tradiţiei din Biserica noastră, au făcut acest ritual, dezgropând pe părintele, fără să fi gândit că vor face tulburare şi că vor ştirbi autoritatea Bisericii, şi că au contravenit dispoziţiilor testamentare ale Părintelui Calciu, lăsate în 28 octombrie 2006, Părintelui Justin Pârvu şi obştii de la Petru-Vodă, unde a dorit să fie înmormântat.

Monahii: Teodot şi Gabriel, cât şi ceilalţi părinţi, nu au mers pe pietatea populară, rătăcind în duhul greşelii, făcând „profanare de morminte”, încât să fi fost atât de îngrijorat şi adânc tulburat fiul părintelui, Andrei Calciu, care se află în America.

Călugării cu pricina, cunoscându-i pe unii foarte bine, nu aleargă după senzaţional, atât Monahul Teodot cât şi Gabriel, ca şi ceilalţi, cu o verticalitate sănătoasă, cu echilibrul facultăţilor intelectuale şi sufleteşti, pentru relansarea adevărului potenţial, dincolo de orice scandal monden – au vrut să aşeze cu evlavie şi adâncă smerenie, înaintea celor credincioşi, adevăratul model de mare mărturisitor, care, prin neputrezire, cu voia lui Dumnezeu, să fie icoană vie, spre care să privim noi toţi că „Dumnezeu este minunat întru Sfinţii Săi”, şi ca limbile străine să teologhisească în contextul lumii contemporane că, în vremea din urmă a comunismului, mulţi dintre cei ai neamului românesc, printre care şi Părintele Calciu, s-au făcut bineplăcuţi lui Dumnezeu şi nu şi-au pierdut sufletul, şi nu s-au asfixiat cu slava lumii deşarte, căci prin dinamismul lor, parte dintre noi, am recuperat ceva dintre virtuţi. +Continuare

POLITICA, BAT-O VINA!… DAR CU SUFLETUL CUM RĂMÂNE?

incinerare-sergiu-nicolaescu-mfax-600Despre incinerare şi cultura românească

Încă din primele zile ale anului 2013, societatea românească a fost confruntată cu o provocare fără precedent – la care numai un ochi şi o inimă vrăjmăşească nu a descoperit cercetarea  divină şi examenul de conştiinţă creştină pe care neamul românesc l-a avut de trecut în faţa Cerului.

Cu ochii înlăcrimaţi, cu sufletele bulversate şi cu mintea plină de întrebări fără răspuns, urmărind cu respiraţia tăiată timp de 2-3 săptămâni, toată mass-media românească a prezentat şi a comentat moartea  regizorului Sergiu Nicolaescu.

Şi poate nu aş fi atacat acest subiect atât de complex şi de sensibil dacă la urechile mele nu ar fi ajuns împroşcările pline de veninul frustrărilor de tot felul ale unui concetăţean cu titulatura de jurnalist – exeget (este vorba desigur despre Cristian Tudor Popescu) căruia, de fapt, îi place să joace rolul de Cerber al intelectualităţii româneşti, lătrând şi arătându-şi colţii.

A devenit aproape o trăsătură de caracter a neamului românesc, ca oricine, oricând, să fie expert în orice, dar mai ales să-şi facă public puroiul sufletesc – emiţând axiome – dar cel mai grav fiind rolul acestora de „formatori de opinie”. Din păcate vocea lui C.T. Popescu nu e singulară, iar rolul de Cerber îl are aproape toată mass-media românească. Dar să nu uităm că limba Cerberului din mitologie era plină de otravă. În plus el păzea  iadul, având mare grijă să nu scape careva de acolo.

83a9554230ed6e6cccfe522a2a4bd53e_MCam aşa a procedat şi C.T. Popescu, când în ziua dedicată geniului românesc, Mihai Eminescu, s-a străduit să-i ţintuiască sufletul în iad, atribuindu-i marelui poet tot felul de caracterizări ale operei şi ale sufletului său chinuit, care dacă ar fi fost adevărate, bietul suflet al geniului românesc ar fi fost condamnat pe vecie în flăcările iadului.

Aflăm astfel de la „cerberul de serviciu”- C.T.P. – că Eminescu era un ateu convins, că nu a crezut niciodată în Dumnezeu, cu atât mai puţin într-o viaţă veşnică sau în vreo pedeapsă sau răsplătire după faptele reprobabile făcute în viaţa aceasta. Arta lui e plină de „ironie, sarcasm, batjocură, raţionalism, ateism, scepticism”. Şi pentru că nu era suficient, îi pune pecetea spunând că Eminescu „nu a fost român”, ci mai degrabă german… un spirit bântuit de o luciditate ştiinţifică” - semănând în structura de fond sufletesc mai degrabă cu Edgar Alain Poe – frizând chiar demenţa ficţiunii, –  şi în niciun caz nu are nimic comun cu romanticii epocii şi nicidecum cu spiritul românesc din anii aceia. +Continuare

Maica Ecaterina – Despre evrei, legionari și Sfântul închisorilor, Valeriu Gafencu

Un părinte mărturisitor: Ecumenismul între mișcare spirituală sau erezie

VIDEO: De vorbă cu maica Ecaterina Fermo

Rugăciunea ortodocşilor pentru un ales al lui Dumnezeu

Deoarece un duh rău pluteşte peste ţara noastră şi vrăjmaşii din afară şi dinlăuntrul ei lucrează cu vrăjmaşul cel mare pentru nefericirea neamului românesc, propunem această rugăciune care să se rostească în fiecare Miercuri şi Vineri şi la fiecare Sfântă Liturghie. Iar cei ce au mai multă râvnă pentru ţară şi neam, s-o zică zilnic, atât în ţară, cât şi în afara hotarelor, oriunde un Român trăieşte şi se roagă pentru Biserică, ţară şi neamul lui. Faceţi să ajungă această rugăciune la toţi fraţii şi surorile voastre în Domnul.

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin !

Prea Sfântă Treime, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, certat-ai neamul acesta al nostru cu secetă, boli şi pierderea avuţiei naţionale. Au flămânzit copiii Tăi, Doamne, au pierit bătrânii de mustrarea Ta şi rodul grânelor şi al muncii noastre s-a uscat sau a putrezit prin mânia Ta. În multe feluri ai mustraţ Stăpâne, pe poporul Tău, pe tineri şi pe bătrâni, pe voinici şi pe copilandri, căci toţi am greşit înaintea Ta şi ne-am abătut, am călcat poruncile Tale şi de dreptatea Ta nu ne-am adus aminte. S-a umplut paharul răbdarii Tale şi răuţătile noastre s-au înmulţit mai mult decât grindina şi seceta cu care ne-ai cercat. Ca nişte fii rătăcitori ne-am îndepărtat de Tine, dar azi ne întoarcem asemenea Fiului risipitor şi strigăm către Tine din adâncul inimii noastre îndurerate: Dumnezeul părinţilor noştri, care ai trimis harul şi pacea Ta peste înaintaşii noştri şi precum în vremurile grele ale neamului nostru ai ridicat la nevoie bărbaţi vrednici care au luat pe umerii lor greutăţile poporului, aşa ridică şi acum un bărbat cu suflet mare, gata de orice sacrificiu prin care să se răscumpere păcatele poporului nostru înaintea Ta, Stăpâne. +Continuare

II. Un veac de Ortodoxie?

DOCUMENTE INEDITE CARE ATESTĂ ÎNCEPUTURILE DECĂDERII B.O.R.

Motto: „Nimic nu este acoperit ca să nu iasă la iveală,
şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut”(Matei 10,26).

Despre întâlnirea de la Tesalonik vom mai vorbi, desigur mult mai amănunţit.

Dar acum este foarte important să dezvoltăm în detaliu,împrejurările istoric-religioase din ultima sută de ani, urmărind prin acest istoric să dezvoltăm un sondaj în minţile şi sufletele credincioşilor ortodocşi români, din care să reiasă cât la sută din poporul român-ortodox este conştient de groaznicele greşeli care s-au comis în BOR de-a lungul a o sută de ani, cât şi de pericolul iminent la care s-a ajuns din cădere în cădere, spre Marea Apostazie !!!

Aş aprecia în mod pozitiv dacă cititorii ar avea răbdare să parcurgă toate episoadele şi toate documentele pe care le voi posta pe acest blog.

Spuneam deci, ca din punct de vedere istoric- ŞOCANT!-documentele scrise din care să se distingă clar căderea spre erezie şi apostazie a reprezentanţilor de vârf a BOR,cât şi a tuturor reprezentanţilor de vârf ai bisericilor ortodoxe din lume, au fost „cu grijă” distruse sau ascunse timp de mai mulţi zeci de ani.

Dar noi cunoaştem cuvintele Evangheliei care zice:
„Nimic nu este acoperit ca să nu iasă la iveală, şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut”(Matei 10,26).

Vă prezint deci, un document care vorbeşte despre atmosfera istorică şi religioasă între anii 1855-1862 şi care dezvăluie o cronică inedită a istoriei manăstirilor Neamţ şi Secu în perioada tulburărilor de după revoluţiile din 1848. âest document este scris de Andronic Duhovnicul care a fost contemporan evenimentelor post-pasoptiste.

Autorul cronicii este ieromonahul (apoi ieroschimonahul) Andronic Popovici. Din nota arhiereului Narcis Creţulescu de la fila 100r a mss. rom. BAR 5694, aflăm că “Autorul s-a născut la 4 iulie 1820. A venit în Mănăstirea Secu la 1831 (Secul este tot o casă cu Manăstirea Neamţu) – Revista Tocilescu an II, vol. 1, pag. 44”. Multă vreme a fost duhovnic şi poate şi bibliotecar al Mănăstirii Neamţ. În această calitate a copiat multe manuscrise vechi, ilizibile, care şi astăzi se păstrează în biblioteca manăstirii sau la BAR. A simţit nevoia de alcătui mai multe cronici ale mănăstirii, însemnând mai ales minunile şi întâmplările deosebite care se petreceau în mănăstire. O primă asemenea cronică este cea tipărită la 1857 în tiparniţa mănăstirii, sub numele de Istoria Sfintelor Monastiri Neamţul şi Secul ieşită din teasc la 20 martie 1857.

La âademia Română se păstrează mai multe manuscrise ale sale.

De asemenea, la Biblioteca Sfântului Sinod, se află un manuscris autograf al lui Andronic Duhovnicul, care conţine un cronograf pentru anii 1700-1860.

Fiind eclesiarhul mare al Mănăstirii Neamţ, a intrat repede în conflict cu comitetul de “reeducare” impus de Cuza în 1859. Aşa încât, în 1862 a plecat din mănăstire, retrăgându-se la Schitul Sihăstria Secului (Manăstirea Sihăstria de astăzi), unde a stat două săptămâni, crezând că îşi va găsi liniştea dorită. Se pare, însă, că nu a fost aşa, pentru că a plecat, în cele din urmă, în Basarabia.

După trecerea Prutului noaptea, “pe o copaie”, precum ne mărturiseşte într-unul din manuscrisele de la Chişinău, cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ruse a întemeiat pe moşia Chiţcani a Manăstirii Neamţ, împreuna cu duhovnicul Theofan Cristea, administratorul moşiilor din Basarabia ale mănăstirii, o nouă lavra, Noul Neamţ, care încă din timpul vieţii sale a ajuns la o mare înflorire. Aici, un an mai târziu, la 1863, pentru a nu uita vreun amănunt din cele mai importante, a pus pe hârtie Istoria Manăstirilor Neamţu şi Secu, conţinând în tomul IV şi cronică de fată, pe care, după ce a copiat-o, a trimis-o la Mănăstirea Neamţ printr-un ascultător al său. +Continuare

Un veac de Ortodoxie? -partea I-

În loc de la LA MULŢI ANI

Întrucât „fatidicul” 2012 şi-a făcut apariţia pentru necredincioşi, ţin să anunţ toţi credincioşii ortodocşi din România că anul 2012 a început încă de la 1 septembrie 2011. Evenimentele care s-au succedat până la momentul acesta în măsura egală ne pot infirma şi confirmă aberaţia preziceriilor mayaşe.

Dar nu acesta este motivul care m-a determinat să reîncep publicarea pe blog după îndelungul moment de tăcere. Hotărâsem în taina inimii mele să intru “în silenzio stampa” în ceea ce priveşte activitatea pe blog, totul pornind dintr-un sentiment de pură lehamite.

Nici criza, sau falsă criza, nici războaiele sau revoluţiile de “primăvara sau toamna”, de catifea sau cum s-or mai numi ele, nici chiar teorile conspiraţiei puse cu minuţiozitate în aplicare, nu m-au determinat să ies din hotărârea tăcerii.

Dar informaţiile pe care le-am citit în ultimele 24 de ore pe două din blogurile creştine[1], mi-au redat suflul adevăratei lupte, aceea pentru câştigarea mântuirii, luptă care trebuie dusă până la ultima suflare pământească şi pe toate căile umane posibile.

După cum se poate observa cu ochii “larg deschişi” sau “larg închişi”, BOR nu a avut niciodată o atitudine de luptă făţişa faţă de problemele majore ale lumii sec. XX-XXI. Ori a fost în “adormire” în perioada comunistă ori a folosit limbajul de lemn al “politicii corecte” în perioada post-decembristă.

Cei trei SSS care sufocă lumea creştină la ora actuală: Secularizarea, Sincretismul şi Sectele ar fi fost suficiente motive pentru ca vârfurile de lance ale BOR, ce sunt teoretic marii noştri arhierei, să ia atitudine. +Continuare

Sfânta Muceniţă Ecaterina – logodnica lui Hristos. Predica mitr. Augustin de Florina

Sfânta Ecaterina, iubiţii mei, este o mustrare pentru poporul nostru. Mustrare mai întâi pentru femeile a căror minte le este la frumuseţea trupească şi nu se îngrijesc de cea sufletească. În al doilea rând este o mustrare pentru bărbaţii care se dovedesc inferiori femeilor. Iar în al treilea rând este o mustrare a noastră, a clericilor, deoarece nu aducem suflete aproape de Hristos cum a făcut Sfânta Ecaterina, ci mai degrabă le gonim.

Vom vorbi despre Sfânta Ecaterina care este sărbătorită astăzi. Sfânta Ecaterina a trăit în veacul al III – lea după Hristos. S-a născut în Alexandria. Tatăl ei Constas, reprezentant al împăratului, şi mama ei erau idolatri. Aşa că şi ea era idololatră. Dar fetiţa avea o mare înclinaţie spre studii. A studiat toate ştiinţele şi a citit operele scriitorilor greci şi latini, iar la vârsta de 18 ani era cea mai învăţată fată din Alexandria.

Dar şi la înfăţişare era o femeie minunată, pe de-a întregul plăcută. Cu astfel de daruri trupeşti şi intelectuale era o mireasă peţită de mulţi. Tineri importanţi o cereau în căsătorie, dar ea spunea că nu vrea să se mărite în ciuda tuturor presiunilor alor ei.

Dacă cineva vrea să se căsătorească, este păcat să-l împiedicăm. Dar dacă aceasta este păcat o dată, de 100 de ori este păcat să împiedicăm un om, bărbat sau femeie, care vrea să-şi dea inima lui Dumnezeu. Nunta este de argint, fecioria este de aur. Alege şi ea.Eu, de atâţia ani de când slujesc Domnului, niciodată, dar niciodată nu am împiedicat un om să se căsătorească. Dar întotdeauna am susţinut femei şi bărbaţi care au vrut să se dedice lui Dumnezeu şi să fie persoane misionare şi să se facă monahi. Dumnezeu a dat libertate. Violenţa este interzisă, în special în aceste chestiuni.

Aşadar făceau rele presiuni asupra Sfintei Ecaterina. Ea nu ura nunta, dar ca un spirit superior ce era, voia să fie neîmprăştiată. Şi nu există doar nunta aceasta obişnuită. Unii se căsătoresc cu patria, alţii cu ştiinţa, alţii cu religia. +Continuare