POLITICA, BAT-O VINA!… DAR CU SUFLETUL CUM RĂMÂNE?

  • martie 22, 2013
  • Mărturisiri
  • 2 comentarii

incinerare-sergiu-nicolaescu-mfax-600Despre incinerare şi cultura românească

Încă din primele zile ale anului 2013, societatea românească a fost confruntată cu o provocare fără precedent – la care numai un ochi şi o inimă vrăjmăşească nu a descoperit cercetarea  divină şi examenul de conştiinţă creştină pe care neamul românesc l-a avut de trecut în faţa Cerului.

Cu ochii înlăcrimaţi, cu sufletele bulversate şi cu mintea plină de întrebări fără răspuns, urmărind cu respiraţia tăiată timp de 2-3 săptămâni, toată mass-media românească a prezentat şi a comentat moartea  regizorului Sergiu Nicolaescu.

Şi poate nu aş fi atacat acest subiect atât de complex şi de sensibil dacă la urechile mele nu ar fi ajuns împroşcările pline de veninul frustrărilor de tot felul ale unui concetăţean cu titulatura de jurnalist – exeget (este vorba desigur despre Cristian Tudor Popescu) căruia, de fapt, îi place să joace rolul de Cerber al intelectualităţii româneşti, lătrând şi arătându-şi colţii.

A devenit aproape o trăsătură de caracter a neamului românesc, ca oricine, oricând, să fie expert în orice, dar mai ales să-şi facă public puroiul sufletesc – emiţând axiome – dar cel mai grav fiind rolul acestora de „formatori de opinie”. Din păcate vocea lui C.T. Popescu nu e singulară, iar rolul de Cerber îl are aproape toată mass-media românească. Dar să nu uităm că limba Cerberului din mitologie era plină de otravă. În plus el păzea  iadul, având mare grijă să nu scape careva de acolo.

83a9554230ed6e6cccfe522a2a4bd53e_MCam aşa a procedat şi C.T. Popescu, când în ziua dedicată geniului românesc, Mihai Eminescu, s-a străduit să-i ţintuiască sufletul în iad, atribuindu-i marelui poet tot felul de caracterizări ale operei şi ale sufletului său chinuit, care dacă ar fi fost adevărate, bietul suflet al geniului românesc ar fi fost condamnat pe vecie în flăcările iadului.

Aflăm astfel de la „cerberul de serviciu”- C.T.P. – că Eminescu era un ateu convins, că nu a crezut niciodată în Dumnezeu, cu atât mai puţin într-o viaţă veşnică sau în vreo pedeapsă sau răsplătire după faptele reprobabile făcute în viaţa aceasta. Arta lui e plină de „ironie, sarcasm, batjocură, raţionalism, ateism, scepticism”. Şi pentru că nu era suficient, îi pune pecetea spunând că Eminescu „nu a fost român”, ci mai degrabă german… un spirit bântuit de o luciditate ştiinţifică” semănând în structura de fond sufletesc mai degrabă cu Edgar Alain Poe – frizând chiar demenţa ficţiunii, –  şi în niciun caz nu are nimic comun cu romanticii epocii şi nicidecum cu spiritul românesc din anii aceia.

Nu îndrăznesc să îmi asum rolul de apărător critic al operei şi personalităţii marelui Eminescu, de aceea pentru început am să apelez la un citat din Nichifor Crainic, figură marcantă a politicii şi culturii româneşti care spune despre Eminescu următoarele: A fost Eminescu credincios sau necredincios? Iată o întrebare la care oricine poate pregeta să dea un răspuns categoric. Dacă în opera lui, am găsi numai urmele lui Schopenhauer, care trec brutal peste crinul credinţei, strivindu-l, am putea spune cu durere că cel mai mare poet român a fost un necredincios. Dar dacă ne-am referi la cele câteva inspiraţii de natură creştină, am afirma cu bucurie că avem a face cu un aderent la credinţa strămoşească”. „Este Eminescu un necredincios? Dacă zig-zag-urile sale filosofice şi etice ne-ar îmbia să admitem această grozăvie, priveliştea sufletului său absorbit în cea mai fierbinte rugăciune ne umple de un sfânt fior şi ne determină să-i recunoaştem înălţimea spirituală. Cine se roagă să-i fie credincios nu poate fi un necredincios. Cine şi-a pierdut credinţa şi speranţa, dar le cerşeşte înapoi ca daruri de la Dumnezeu, nu poate fi un necredincios. Când Eminescu se spovedeşte în rugăciune spunând: Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie, e ca şi cum ar repeta în alţi termeni cuvântul din Evanghelie: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! Geniu după chipul lui Dumnezeu, păstrând sub ruine sufleteşti ardoarea adorării, pe deasupra genunilor sale filosofice planează zborul în lumina divină a Luceafărului”. 

M_Eminescu-IasiÎn aceeaşi tonalitate este şi părerea extraordinarului om de cultură, academician Zoe Dumitrescu Buşulenga când scrie despre Eminescu şi opera sa: „Unii l-au socotit ateu ireductibil, alții un credincios fervent, fiecare întemeindu-se pe unul sau mai multe texte. Calitatea probantă a textelor invocate este însă minimă prin desprinderea lor de contextul atât de vast și complex al întregii gândiri și opere eminesciene, care exprimă o personalitate de o natură cu totul particulară”[1].

Exemplele ar putea continua, şi mai mult ca sigur, mă voi reîntoarce asupra subiectului. Deocamdată revin la „Cerberul nostru de serviciu” care îşi creează în jurul personalităţii sale o aură de „sfânt salvator al naţiei române judecând şi înfierându-l pe regizorul Sergiu Nicolaescu care tocmai „se ducea să moară puţin…” Niciodată, niciunde, nicio imagine din filmele domnului Nicolaescu nu mi-a stârnit vreo emoţie. Mă număr printre astfel de handicapaţi sufleteşte, nu mulţi, din fericire pentru vigoarea românilor ca naţie. Ultimul film al domnului Nicolaescu văzut de subsemnatul a fost Poker, după care am simţit nevoia să mă spăl cu spirt pe ochi”.

Nu este locul şi timpul de a prezenta toate scârbele şi blasfemiile spuse de mulţi dintre actorii, regizorii, oamenii de artă şi cultură, de televiziune şi cinematografie, în perioada aceea nefastă a „incinerării” lui Sergiu Nicolaescu. Macabru! Sinistru! Căci nu consideraţiile asupra actului artistic, pline de puroiul şi uscăciunea celui sau celor ce apostrofau post-mortem au deranjat şi au uimit miile de români simpli în gândire, dar nu simplişti – ci îndârjirea aproape satanică cu care a fost condamnat acest suflet – (şi ca el câţi oare or mai fi fost sau vor mai fi !!!) la întunericul veşnic, la chin sufletesc cumplit atât în clipele incinerării, cât şi mulţi,  mulţi ani după. 

Dar mai ales crima cea mai mare a acestor „oameni de artă” este formarea de opinie, aproape impunând prin mass-media ideea că incinerareachiar şi a unui botezat creştin este cea mai bună soluţie, cea mai igienică şi curată metodă de a scăpa de „cadavrul scârbos”. Iată, de pildă, cu ce titlu, parcă desprins din adâncurile iadului, îşi începe „Cerberul de serviciu” articolul său prin care îl aduce – conştient sau nu – pe bietul suflet al regizorului Sergiu Nicolaescu, cât mai aproape de flăcările iadului trecând prin cele ale incinerării. „Tămâia şi vata din nas” – acesta este mârşavul titlu cu care se mândreşte „marele cerber al culturii române”.

Mi-e silă şi greaţă aproape fizică citind lăturile din acest articol, cu care desigur „sarsailă” îşi va alimenta acolo în iad, sufletele care l-au slujit credincioşi încă de aici de pe pământ prin cei aşa-zişi „culturali”.

Se vehiculează mereu o statistică ireală. Poporul român este creştin-ortodox în proporţie de 85% şi centrul de încredere în instituţiile statului îl deţine Biserica Ortodoxă Română … Ei bine, este o eroare! Şi cred că testul concludent a fost dat de poporul român în acele zile pline de fumul şi cenuşa de la crematoriul bucureştean în faţa căruia doar o mână de adevăraţi credincioşi încercau să-şi exprime dezaprobarea şi cu lacrimi în ochi şi în suflet compătimeau sufletele lipsite de credinţă şi speranţă (de altfel conaţionali de-ai lor, mulţi din ei creştini, botezaţi ortodox) care îi apostrofau, spunând că sunt barbari şi lipsiţi de decenţă şi omenie pentru că cereau să se respecte o tradiţie creştină a înmormântării trupului (a redării lui „în pământul din care a fost luat la facere”), care are o vechime de 2000 de ani pe aceste meleaguri şi care asigură măcar oportunitatea ca Biserica să mijlocească la Dumnezeu pentru păcatele lui.

Nu mi-aş fi dorit ca aceste rânduri să poarte şi amprenta politică, dar e aproape imposibil de trecut cu vederea implicarea ocultei politice mondiale în supunerea şi sclavizarea lumii pentru scopuri bine determinate ale unei Elite masonico-sataniste. Desigur acest plan include destructurări la toate nivelurile umanităţii, dar în principal la nivel de masă populară, prin distrugerea patrimoniului cultural şi tradiţional (cu precădere acolo unde el poartă amprenta Adevărului.) Dar ce sau cine este Adevărul? Răspunsul îl ştim de 2000 de ani, căci zice Hristos Fiul lui Dumnezeu: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”… De aceea, oculta sionistă mondială este cea care a încercat prin toate mijloacele sale pământeşti, folosind uneltele diavoleşti să distrugă arta, cultura şi istoria românească, care s-au bazat şi se bazează de 2000 de ani pe creştinismul ortodox, singurul adevăr din lume!

sergiu-nicolaescu1Cum e posibil ca nimeni din presa românească să nu sesizeze duhul satanic cu care a fost înconjurată plecarea din lumea aceasta a regizorului şi omului politic Sergiu Nicolaescu,  a cărui implicare în aşa-zisa „revoluţie” din 1989 a fost hotărâtoare (de fapt tot  provocare şi dirijare a puterilor oculte sionist-evreiesti)?!… Coşciugul închis încă de la morga spitalului, insistenţa plină de argumente anticreştine a surorii şi a unor aşa-zişi „prieteni” pentru incinerare, comportamentul cel puţin straniu al soţiei, dar mai ales inscripţia de pe coroana de flori depusă la catafalc, din partea soţiei, sunt comportamente stranii, pline de înţelesuri oculte şi pe care nu trebuie să ne străduim prea mult ca să vedem că au un pronunţat caracter satanic. Foarte multă lume a privit cu stupoare mesajul de pe coroană: „ŞTII TU… ELF”  şi, spre uimirea noastră, a miilor de creştini ortodocşi, am ascultat nişte explicaţii puerile de genul prescurtării cuvintelor din limba engleză „ETERNAL LIVE FOREVER”, care desigur ar fi trebuit să conţină câte un punct după fiecare cuvânt prescurtat, aşa cum  după „ŞTII TU”  au  pus puncte de suspensie.

Dar o privire mai atentă la orice enciclopedie aflăm cât de malefice şi satanice sunt personajele cu numele ELF din mitologie: Sunt semi-divinități asociate fertilității naturii. Mitograful Snorri Sturluson scrie în lucrările sale că există două tipuri de elfi: elfii întunericului”, echivalenți cu piticii și elfii luminii, care se apropie mult mai mult de ceea ce înseamnă elf. Acești elfi ai luminii guvernează una din cele 9 lumi ale cosmosului (Yggdrasil) și anume Alfheimul-ul. Elfii întunericului trăiesc într-o lume total diferită, chiar antagonică, numită Nidavellir”. Dar fraza din descrierea enciclopediei care mi se pare de-a-dreptul înspăimântătoare, având mare legătură cu sufletul bietului nostru regizor este următoarea: „După moarte unii oamenii, cum a fost eroul Volund, pot să fie ridicați la rangul de elfi. Similitudinea între elfi și oameni permitea chiar o împerechere între aceștia”.

Ştiu că voi stârni chiar printre creştini zâmbete ironice cu astfel de asocieri demne de „teoria conspiraţiei”. Să nu uităm însă, că şi asupra morţii lui Mihai Eminescu cât şi asupra morţii şi incinerării lui Sergiu Nicolaescu plutesc multe incertitudini, dorite şi impuse societăţii române de către oculta masonică tocmai pentru că amândouă personalităţile (deşi  făceau parte din cultura română, dedicată sută la sută Adevărului creştin-ortodox) au deţinut taine politico-masonice, din care li s-a tras moartea fizică, scopul principal fiind distrugerea sufletului lor pentru Mântuire şi câştigarea lor de cealaltă parte, desigur a iadului, de care să ne izbăvească bunul Dumnezeu pe toţi!

Chiar dacă unora le va părea o idee extremist–religioasă, sufletul meu de artist, dar mai ales de creştin-ortodox, a suferit şi va suferi datorită faptului că în special oamenii din Artă sunt cuprinşi şi învăluiţi de puteri pe care nu le mai pot controla şi nu încearcă deloc să transceadă conditiţia  de „maimuţă evolutivă”. Toate acestea mă îndeamnă să strig către omenire: Treziţi-vă, oameni buni! Hristos e Dumnezeu şi om înviat şi cei ce credeţi în el veţi trăi veşnic şi veţi învia!    

Iar  pentru ateii şi scepticii Ocultei,  profunzi „gânditori” ai filozofiilor masonice, le dedic această ultimă cugetare a marelui geniu al literaturii române, Mihai Eminescu: „Istoria omenirii este desfășurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea lui Dumnezeu”.

Dumnezeu să nu le socotească lor păcatele acestea şi nici celor ce poate din întunecarea minţii sau din neştiinţă denigrează Biserica Dumnezeului Celui viu, Cel Milostiv şi Drept şi care cheamă pe toţi păcătoşii la pocăinţă.


[1] Eminescu între credinţă şi cunoaştere, din cartea „Cultura şi Credinţ”, editura Arhiepiscopiei Rădăuților şi Sucevei -2005.

de Monahia Ecaterina Fermo, articol apărut în revista ATITUDINI, nr. 27

Tags: