De la Ferrara-Florența 1438-39, la Ravenna 2007
Motto: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte”!!
„Atunci când inima doreşte şi se străduieşte să obţină bucuria cugetărilor sfinte şi dumnezeieşti, nefiind încă pregătit pentru ele……acela care nu are o inimă înfrântă, cel care se bazează pe faptele sale şi pe vrednicia sa, cel care nu se ţine strâns de învăţătura Bisericii Ortodoxe, ci urmează alte „tradiţii”, pe baza căreia îşi formează propria concepţie de viaţă, acela este stăpânit de înşelăciune diavolească”. Sf. Ignatie Briancianinov
În ziua de 13 Octombrie 2007, a avut loc la Ravenna în Italia, o întâlnire a Comisiei Internaţionale Mixte pentru Dialog Teologic între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică, pentru „comuniune eclezială, sinodalitate şi autoritate”, după cum aflăm din documentul publicat de Biserica Ortodoxă Romană pe site-ul oficial al Bisericii.
Cu uimire citim acolo că este ??? „document sub embargo” şi poate fi publicat doar după 15 Noiembrie 2007!?? Desigur persoanele preocupate de politică vor recunoaşte termenul „embargo” aplicat cu multă stricteţe de guvernele autoritare, către ţările rebele şi „neascultătoare, care nu şi-au făcut temele conştiincios!” În fine, după ce trecem după acest prim şoc, aflăm cu uimire că sesiunea Ravenna 2007 a urmat planul adoptat la prima întâlnire de acest fel de la Rodos (1980)!!? Mai aflăm apoi că între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică au mai existat „documente” semnate în 1982 la Munchen, în 1987 la Bari, în 1988 la Valaamo, în 1993 la Balamand şi în 2002 la Baltimore. Documentul, ieşit de sub „embargo” şi pus la dispoziţia oricui este interesat de a afla ce se petrece în lumea Ortodoxă, se dezvăluie cititorilor în 46 de puncte începând şi sfârşindu-se cu dulci şi mângâietoare cuvinte ale Mântuitorului: „Ca toţi să fie una. Precum Tu, Părinte, eşti cu Mine şi Eu în Tine aşa şi ei să fie una cu Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (In. 17:21).
Până aici totul e bine, se folosesc din plin termini religioşi cu adânci implicaţii teologice. De aceea ni se pun la dispoziţie pentru aceleaşi cuvinte înţelesuri în limbile latină, greacă, rusă, română. Aşa aflăm că Sinodalitatea sau Conciliaritatea în latină şi greacă desemnează o adunare de episcopi care deţin anumite responsabilităţi…dar după interpretarea slavă a termenului sobornost poate fi şi mai cuprinzător, incluzând toţi membrii unei biserici!!??
Toate cele 46 de articole abundă în înţelesuri latine, greceşti, româneşti din care ajungem la o concluzie imediată că aceste întâlniri sunt guvernate de principiul consensului şi al armoniei (homonia – greceşte)??! Cuvinte mângâietoare care după aproape o mie de ani de dezbinare sunt menite să aducă pace şi linişte în sufletele noastre. Dar să mai înaintăm puţin în lectura celor 46 de puncte de la Ravenna.
La punctul 10 aflăm că: „dimensiunea sinodală a bisericilor poate fi găsită la cele trei niveluri ale comuniunii ecleziale: 1) local, 2) regional, 3) universal”. Ni se explică apoi rolul fiecărui nivel: 1) cel local este încredinţat episcopului, 2) la nivel regional este vorba de un grup de biserici locale conduse de fiecare în parte de episcopi care „îl recunosc pe primul (protos) dintre ei (conform canonului 34 apostolic)” 3) şi în sfârşit la nivelul universal unde primii episcopi (protoi) trebuie să-l recunoască pe cel ce este primul (protos) între ei.
Cu riscul de a plictisi sau a fi comentată, îndrăznesc să expun aici în întregime punctul 11: „Biserica există în multe şi diverse locuri care manifestă catolicitatea ei. Catolicitatea aparţine unui organism viu, Trupul lui Hristos. Atunci când este în comuniune cu celelalte Biserici locale, fiecare Biserică locală este o manifestare a Bisericii lui Dumnezeu, una şi indivizibilă. Catolicitatea înseamnă aşadar a fi în comuniune cu Biserica una din toate timpurile şi din toate locurile. Iată de ce ruptura comuniunii euharistice înseamnă rănirea uneia din însuşirile esenţiale ale Bisericii, catolicitatea ei!” În toate dicţionarele pe care le vom cerceta vom găsi binecunoscutele explicaţii ale celor două cuvinte cheie din creştinism: catolic – care vine din grecescul katolikos, adică însemnând universal şi ortodox – care vine din grecescul ortos, adică cel drept şi doxa, care înseamnă învăţătură.
Deci concluzia este că Biserica Ortodoxă deţine învăţătura cea dreaptă despre creştinism. În acelaşi timp, orice teolog ştie că în Mărturisirea de credinţă numită în limba română Crezul, Biserica Greacă foloseşte noţiunea de „Biserica Universală” (katoliki eklisia) care în limba română a devenit sobornicească, cuvânt cu nuanţe slabe.
Oare la care din înţelesuri se referă punctul 11 de la Ravenna? Oare nu sunt acestea „jocuri de cuvinte”? Ori un soi de rebus teologic? La punctul 33 se găseşte o frază care adânceşte şi mai mult „calamburul cuvintelor”: „O Biserică locală nu poate modifica Crezul formulat de Sinoadele Ecumenice, deşi a trebuit întotdeauna să dea la problemele noi răspunsuri potrivite bazate pe Scriptură şi în acord şi continuitate esenţială cu expresiile anterioare ale dogmelor (Bari/document nr. 29)”.
Prin urmare, cei ce s-au îndepărtat de Unitatea şi Catolocitatea (Universalitatea) Bisericii la începutul celui de-al doilea mileniu prin schisma din 1054 şi adaptarea în Crez a unor erezii precum „filioque”, care s-a făcut fără consimţământul Bisericii de Răsărit, adică fără a fi consultată în Sinod, au fost desigur Bisericile din Apus, care şi-au luat apoi denumirea de Catolici, nume care ar fi trebuit să aducă în prim plan universalitatea gândirii teologice a Biserici de Apus. În schimb ea ne-a oferit pe lângă celebrul „filioque”, şi celelalte nouă devieri majore: supremaţia papală, infailibilitatea papală, purgatoriul, folosirea azimelor, imaculata concepţie, substanţialitatea, celibatul preoţilor şi mirungerea la 7-8 ani de la naştere. Pe tot cuprinsul României se săvârşesc liturghiile Sf. Ioan Gură de Aur, pe care marii teologi ai zilelor noastre numai prididesc a îl propovădui în scrieri şi predici şi cu toată înţelepciunea şi ştiinţa lor ne fac cunoscute faptele şi cuvintele Sf. Ioan Gura de Aur. Dar oare nu tot acelaşi Sf. Ioan Gura de Aur este cel ce spune: „dacă cineva contraface măcar o mică parte a chipului regelui pe moneda regală, în felul acesta o falsifică; la fel şi în credinţa cea adevărată, acel care va schimba chiar cât de puţin în ea, o vatămă pe toată. Căci dacă, pe de o parte, dogma este răstălmăcită, şi înger de ar fi, să nu-l credeţi. Nimic nu foloseşte viaţa virtuoasă dacă credinţa nu este sănătoasă ” (Sf. Ioan Gura de Aur).
Şi totuşi, în decursul zecilor şi chiar a sutelor de ani, Biserica Romano-Catolică, a invocat „dialogul dragostei” şi chiar acum în 2007 la Ravenna, cu zâmbetul pe buze au înscris la punctul 41 ideea că Biserica de la Roma este cea care „prezidează în iubire”, potrivit spuselor Sf. Ignatie al Antiohiei. Aşa se ajunge la înţelegerea că Biserica de la Roma ocupă primul loc în această „taxis” (ordine) căci Biserica Ortodoxă se ocupă în Istorie de aflarea şi deţinerea Adevărului, dar după spusele Scripturii, Iubirea este mai mare ca orice. Dar Biserica Ortodoxă (katoliki) nu caută Adevărul…Ea îl deţine, căci Biserica Ortodoxă îl are stăpân pe Hristos, Care a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”.
În plus ea are şi talantul Iubirii, al Dragostei de aproapele şi suspinând de o mie de ani încearcă să-l dăruiască celor ce acum o mie de ani s-au desprins crezând că deţin lumina adevărului. Un cuvânt cu greutate de „aur” ne spune Sf. Ioan Hrisostom: „să nu primeşti nici o învăţătură greşită sub pretextul dragostei”. Şi totuşi în lumea întreagă este o preocupare acerbă pentru întruniri în tot felul de „comitete şi comisii”, vorba lu”™ Nea Iancu Caragiale. Iată de pildă ce denumire alambicată a Rugăciuni pentru unitatea creştinilor 2004 din România: Grupul pregătitor internaţional, numit de Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor şi Comisia – Credinţă şi Constituţie – din cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Se împleticeşte limba cu mintea!… Iar rezultatul…??
În pagina „Lumea Creştină” a ziarului România Liberă din 24 Ianuarie 2004, găsim informaţia că în Catedrala Patriarhală a avut loc în 19 Ianuarie o slujbă ecumenică, unde au participat conducătorii Bisericilor Creştine din Bucureşti. În cadrul slujbei s-au făcut lecturi din Sf. Scriptură şi s-au rostit rugăciuni. âţiunea a primit şi un titlu pompos: Octava de rugăciune. Un pic mai jos pe pagină, aflăm că la Cluj-Napoca a avut loc intre 18 şi 24 Ianuarie 2004, tot o octavă de rugăciune. Evenimentul numit interconfesional, a devenit şi interreligios prin participarea pentru prima dată a unei delegaţii a Comunităţilor Evreilor din Cluj-Napoca. Astfel uniţi s-au desfăşurat seri ecumenice de rugăciune la Catedrala „Schimbarea la Faţă” unde au participat: evrei, ortodocşi, romano-catolici, reformaţi, luterani, baptişti, penticostali. A doua zi s-au mutat la Capela Institutului Teologic şi a treia zi aflăm că a avut loc Adoraţia Euharistică, moment de contemplare a adevărului biblic…??! Dacă coroborăm acest articol cu altul apărut în presa româneasca din sursa Altermedia.info, vom obţine o imagine cel puţin hilară, dacă nu, atunci demnă de plâns. Articolul al doilea îl prezintă (chiar şi cu o fotografie) pe Papa Ioan Paul al II-lea şi sărutând Coranul în semn de respect faţă de musulmani, în urma unei audienţe la Patriarhul Rafael I al Irakului. Dar iată ce ne mai dezvăluie articolul despre aşa zisa „Sf. Carte a Coranului” (fragment): sunt 11 lucruri spurcate: urina, excrementele, sperma, oasele, sângele, câinele, porcul, bărbatul şi femeia, nemusulmanii şi treimea. Cine crede în treime este spurcat precum urina şi fecalele” (!!!!)
Oare reporterul nostru Bogdan Stanciu avea mai multe cunoştinţe în Coran decât Papa Woitilla!? sau cumva este fals citatul?… Ştim bine că nu. Oare aceasta este dragostea pe care o răspândeşte din paginile ei din Sf. Scriptură? Rătăciri şi greşeli în istorie s-au făcut şi de către ortodocşi care au înţeles greşit această practică a „Iubirii”. Iată de pildă ce ne spune părintele Serafim Rose despre Patriarhul grec-ortodox Athenagoras: Vă cere vreodată soţia dumneavoastră părerea câtă sare să pună în mâncare? Cu siguranţă că nu, căci în această privinţă ea are infailibilitatea. Să o aibă aşadar şi Papa, dacă asta doreşte”.[1]
Ar fi cel puţin hilară această afirmaţie, dacă nu ar împinge ortodoxia către alţi zeci de ani de rătăciri prin aşa-zisele octavele de rugăciune alături de cei căzuţi. Oare ce poate simţi în inimă un creştin ortodox autentic, care tocmai a terminat în adâncul cămării lui de rugăciune o întâlnire cu „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” şi care apoi participă la o conferinţă şi se roagă cu musulmanii, mozaicii şi păgânii??? Ecumenismul! âesta este răspunsul la toate relele şi întrebările dificile din creştinismul contemporan. Dar cea mai mare rătăcire şi aberaţie care se vehiculează acum în învăţătura ecumenică este că Biserica Sfântă Sobornicească (katoliki – greaca) şi Apostolească nu există!!! Că a încetat să existe… că toate confesiunile creştine deţin aspecte din Biserica Una. Şi astfel mântuirea se poate obţine oriunde în cadrul acestor „instituţii” pe care Biserica Apuseană le-a ridicat în decursul istoriei la rangul de biserici. În decursul istoriei, scrierile patristice au denumit Biserica, fiind „Mireasa lui Hristos”. Oare câte mirese are Domnul? Din păcate şi Biserica Ortodoxă a fost implicată din ce în ce mai mult în pan-erezia ecumenismului. Astfel Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului şi-a asumat începând din 1902, 1920, 1952, roluri majore în conferinţele sinodale, apărând interese politice naţionale şi internaţionale şi abandonând tradiţia şi scrierile Sfinţilor Părinţi din primele adevărate sinoade ecumenice. Toate întâlnirile cu încercări de Unire între Roma şi Constantinopol de-a lungul a multor secole nu au adus nici un rezultat pozitiv! Ci dimpotrivă…s-a ajuns chiar la compromisuri şi aplecări către idei ale Bisericii Romano-Catolice. Sub titlul de „reînnoire” sau „curăţare” s-au derulat fără putinţă de tăgadă, din partea poporului „operaţii” în textele liturgice, în conceptul de organizare şi administrare a Bisericilor sub titlul de progres. Oare „progres” să numim hotărârea Bisericii Romano-Catolice alături de „instituţii creştine numite Biserici” de a hirotoni femeile ca preoţi în altar?? Sau „progres” înseamnă aprobarea căsătoriei homosexualilor?…Ca să nu mai vorbim că există şi cazuri mai grave – preoţi în amvon predicând relaţia homosexuală ca fiind una firească – strict autentic – văzut de mine la postul de televiziune germană. Apostazia în care se află în general lumea apuseană ne dovedeşte clar că orice participare a Bisericii Ortodoxe la astfel de întâlniri nu va aduce nici un beneficiu, căci cel ce se află „în întuneric” şi strigă tuturor că „vede lumina”, este de la sine înţeles că nu va ceda, ci dimpotrivă aduce contra-argumente şi vorbeşte de „slăbiciunea argumentelor ortodoxe” în toate punctele fierbinţi.
Adunarea inter-otodoxă de la Tesalonic (29 Apr. – 2 Mai 1998) recunoaşte că „după un întreg secol de implicare Ortodoxă în mişcarea ecumenică şi jumătate de secol de participare în Consiliul Mondial al Bisericilor, nu poate fi afirmat că s-a făcut un progres mulţumitor, în dialogurile multilaterale dintre teologii creştini. Dimpotrivă prăpastia dintre ortodocşi şi protestanţi a devenit mai mare din pricina sporirii anumitor tendinţe (limbaj inclus, hirotonirea femeilor, drepturi ale minorităţilor sexuale, sincretismul religios)”.
Cu toate acestea „săptămânile de rugăciune ecumenistă” continuă nestingherite chiar şi pe teritoriul ţării noastre, precum aflăm din mesajul Patriarhiei Romane: „conform unei tradiţii care ţine de cincisprezece ani în România”…Aflăm aşadar că în 2008 se împlinesc o sută de ani de la iniţierea (de către cine, nu se ştie?!) a săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor. Să acceptăm deci! De ce să nu acceptăm?! âceptăm şi pe bieţii homosexuali şi scoaterea icoanelor din scoli, că deh! lezează vizual pe cetăţenii „cinstiţi ai României”. Să nu acceptăm Cavalerii de Malta în catedralele ortodoxe, ba să-i acceptăm, de ce nu? Doar sunt „cavaleri”! sunt şi ei oameni… ca şi homosexualii, lesbienele, hulitorii de Sfinte Taine, prigonitorii Sfintei Treimi, nerecunoscătorii Fecioarei Maria…etc. Toţi sunt oameni şi toţi iubesc… Deci suntem toţi o familie!!! Oare pentru aceste compromisuri S-a răstignit Domnul? De ce oare există atât de explicit totul în cuvintele Sfinţilor Părinţi: „este doar o singură Biserică a lui Hristos – cea Ortodoxă, Apostolească şi Sobornicească (katoliki – greceşte), nu mai multe”(Sf. Fotie).
Precum şi cuvintele minunate ale Sf. Maxim Mărturisitorul care ne învaţă: „a tăinui cuvântul adevărului înseamnă a te lepăda de el. Bine este să trăieşti în pace cu toţi, dar numai cu aceia care cugetă aceleaşi despre buna credinţă ortodoxă şi este mai bine să ne războim, atunci când pacea lucrează cu conglăsuirea către rău ”.
Dar cine să mai bage în seamă astăzi cuvintele prăfuite ale unor oameni (şi ce oameni sfinţi!) care au trăit cu sute de ani în urmă?! âum avem altele de rezolvat… cum ar fi punctele 43 – 44 – 45 – 46 de la Ravenna, în ceea ce priveşte primatul Bisericilor şi sinodalitatea!? Am intitulat acest articol „de la Ferrara – Florenţa la Ravenna 2007”, considerându-mă ca făcând parte din Biserica Ortodoxă Română, să aduc în faţă atitudinea uimitoare şi demnă de urmat a Sf. Marcu Evghenikos, Mitropolitul Efesului (1392-1444) care a rămas singurul apărător al Ortodoxiei la sinodul „unionist de la Ferrara- Florenţa (1438-1439)”. Iată ce spune el: „credinţa noastră este dreapta mărturisire a Părinţilor noştri. Cu ea, noi nădăjduim să ne înfăţişam înaintea Domnului şi să primim iertarea păcatelor; iar fără ea, nu ştiu ce fel de cuvioşie ne-ar putea izbăvi de chinul cel veşnic. În materie de credinţă nu există concesie. Chestiunile credinţei nu îngăduie iconomia. Asta ar fie egal cu a spune: ”™taie-ţi capul şi du-te unde vrei”™! Vom mărturisi până la ultima suflare, cu toată îndrăzneala acea bună chezăşie a Sfinţilor Părinţi: Credinţa mărturisitoare pe care o cunoaştem din copilărie, căreia i-am dat glas şi cu care, la sfârşit vom pleca de aici, luând cu noi, cel puţin…ortodoxia!”.
Deşi nu este cea mai importantă, aş vrea sa închei cu o problemă care mă frământa pe mine în mod subiectiv, fiind o mare admiratoare şi poate următoare a Sf. Ecaterina, care a devenit patroana şi apărătoarea mea de la călugărie. Oare cum am putea cataloga ştirea aceasta: „în seara de joi, 6 Ian. 2005, la Biserica Sf. Ecaterina din Bucureşti s-a desfăşurat un eveniment unic pentru prima oară în România. A fost săvârşită Sf. Liturghie, prilejuită de Naşterea Domnului, după ritualul copt, pentru comunitatea creştinilor egipteni din Bucureşti. Sf. Liturghie a fost oficiată de P.S. Maximus, Episcop Vicar al Biserici Copte din Egipt”. Cei care până de curând erau socotiţi monofiziţi, dar care acum „din dragoste” şi pentru apropierea pentru Biserici sunt „anti-calcedonieni” „pre-calcedonieni” sau „Biserici Străvechi Răsăritene”??? Oare de ce Biserica Sf. Mormânt din Ierusalim nu are cunoştinţă de noile schimbări, nepermiţând preoţilor copţi nici măcar a intra în Sf. Mormânt pentru a cădi, ci acest serviciu se face de la distanţă în afara spaţiului propriu-zis al Capelei Sf. Mormânt sau al Bisericii Învierii??
Iată o temă de reflecţie pentru Ortodoxia Română. Oricum, ştirea preluată de pe internet ne spune în continuare că: „sosirea Preasfinţiei Sale Episcop Vicar Maximus de la Cairo la Bucureşti, reprezintă o mare cinste şi bucurie. Este adevărat că a venit cu o oarecare teamă, neştiind cum va fi primit, dar şi-a schimbat imediat părerea, mai ales după ce a fost primit de P.F.P. Patriarh Teoctist”.
Muceniţă Ecaterina şi toţi Sf. Părinţi ai primelor sinoade ecumenice, rugaţi-vă pentru noi, ortodocşii, să ne păstrăm cu cinste şi nealterate învăţăturile şi atitudinea voastră pentru care aţi ajuns la tronul ceresc. Amin!
[1] Din Hellenic Chronichle, Aprilie 9, 1970.
