Sfânta Ecaterina, iubiţii mei, este o mustrare pentru poporul nostru. Mustrare mai întâi pentru femeile a căror minte le este la frumuseţea trupească şi nu se îngrijesc de cea sufletească. În al doilea rând este o mustrare pentru bărbaţii care se dovedesc inferiori femeilor. Iar în al treilea rând este o mustrare a noastră, a clericilor, deoarece nu aducem suflete aproape de Hristos cum a făcut Sfânta Ecaterina, ci mai degrabă le gonim.
Vom vorbi despre Sfânta Ecaterina care este sărbătorită astăzi. Sfânta Ecaterina a trăit în veacul al III – lea după Hristos. S-a născut în Alexandria. Tatăl ei Constas, reprezentant al împăratului, şi mama ei erau idolatri. Aşa că şi ea era idololatră. Dar fetiţa avea o mare înclinaţie spre studii. A studiat toate ştiinţele şi a citit operele scriitorilor greci şi latini, iar la vârsta de 18 ani era cea mai învăţată fată din Alexandria.
Dar şi la înfăţişare era o femeie minunată, pe de-a întregul plăcută. Cu astfel de daruri trupeşti şi intelectuale era o mireasă peţită de mulţi. Tineri importanţi o cereau în căsătorie, dar ea spunea că nu vrea să se mărite în ciuda tuturor presiunilor alor ei.
Dacă cineva vrea să se căsătorească, este păcat să-l împiedicăm. Dar dacă aceasta este păcat o dată, de 100 de ori este păcat să împiedicăm un om, bărbat sau femeie, care vrea să-şi dea inima lui Dumnezeu. Nunta este de argint, fecioria este de aur. Alege şi ea.Eu, de atâţia ani de când slujesc Domnului, niciodată, dar niciodată nu am împiedicat un om să se căsătorească. Dar întotdeauna am susţinut femei şi bărbaţi care au vrut să se dedice lui Dumnezeu şi să fie persoane misionare şi să se facă monahi. Dumnezeu a dat libertate. Violenţa este interzisă, în special în aceste chestiuni.
Aşadar făceau rele presiuni asupra Sfintei Ecaterina. Ea nu ura nunta, dar ca un spirit superior ce era, voia să fie neîmprăştiată. Şi nu există doar nunta aceasta obişnuită. Unii se căsătoresc cu patria, alţii cu ştiinţa, alţii cu religia. +Continue Reading
De aceea problema luptei împotriva comunismului este o problemă spirituală și nu una politică. De aceea problema diviziunilor pe bază de jurisdicții nu este o problemă a „certei dintre episcopi pentru poziții”. Nu, ea este o problemă a colaborării (sau a acceptării tacite) cu înaintemergătorii lui Antihrist sau a luptei fără compromisuri cu ei. Numai aceasta ne separă de cei care s-au rupt de Adevăr; dar nu ne separă de poporul rus, pentru că acolo sufletul, chiar dacă este invizibil, chiar dacă s-a retras în el însuși, este încă viu, nu este înrobit spiritual; este atras de lumina Adevărului. Și ca mărturie a acestui fapt stă existența, în condițiile înfricoșătoare ale Uniunii Sovietice, unde mulți s-au făcut Iude, fie de frică, fie cu buna știință, a Bisericii din Catacombe, cea care nu a căzut.”
(traducere din limba engleza din volumul Sfinții Catacombelor Rusiei – Viețile noilor martiri de Ivan Andreyev, îngrijit și completat de Ieromonah Seraphim Rose, Saint Herman of Alaska Press, Platina, California, 1982)
“Realitatea vieții din Uniunea Sovietică este un coșmar înfricoșător care nu poate fi nici crezut, nici înțeles de către cei care nu l-au trăit. Și ceea ce este cel mai înfricoșător nu sunt lipsurile materiale, arestările și interdicțiile, ci faptul că se duce o bătălie conștientă, sistematică și diabolică pentru posedarea sufletului uman și împotriva lui Dumnezeu. Acesta este scopul principal și tot restul îi este subordonat.
Din punct de vedere calitativ, înaintemergătorii lui Antihrist au făcut deja din împărăția acestuia o realitate în acest loc (Rusia). Antihristului în persoană nu-i rămane nimic de inventat: lui îi va reveni misiunea de a răspândi metodele NKVD-ului sovietic (Poliția Secretă) la celelalte cinci șesimi ale feței pământului. Singurul fenomen luminos, fericit și încurajator aici este existența Bisericii din Catacombe, a bisericii din sălbăticie. Ea ne permite să privim cu optimism bătălia sufletului rus cu ateismul: acolo, Biserica cea nebiruită a fost păstrată, cea pe care, așa cum ne-a promis Hristos, porțile iadului nu o vor birui.
Nu pot oferi multe nume și evenimente. Pentru motive lesne de înțeles, nici prea multe detalii nu pot aduce. Pot doar sa povestesc pe scurt sau să amintesc. Dar nici sa tac nu pot; nu am dreptul și nici nu vreau deoarece prin tăcerea mea aș trăda Adevărul și memoria acelor preoți-martiri pe care i-am văzut, cu care am vorbit și cu care am împărțit cinci ani înfricoșători de detenție în lagărul de concentrare de la Solovki.
Patriarhul Tihon a condus cu înțelepciune corabia Bisericii pe marea vieții care devenise atât de agitată după revoluție. Poziția sa a fost extraordinar de dificilă, nu doar pentru că era mereu amenințat de un pericol fizic, nici măcar pentru ca în toți cei șapte ani ai cârmurii sale, fiecare zi a fost o tortură morală, ci pur și simplu pentru că nu a mai existat o asemenea perioadă în istoria Bisericii. El a trebuit să croiască un drum cu totul nou printr-o țară necunoscută. De aceea greșelile sale sunt atât de ușor de înțeles și de iertat. Meritul său este cu atât mai mare cu cât el a prevăzut și a pus temelia Bisericii din Catacombe: din timpul vieții el l-a binecuvântat pe medicul psihiatru, Profesorul Zhizhilenko, să întemeieze Biserica din Catacombe. Mai târziu, Profesorul Zhizhilenko, în timp ce lucra ca medic sub sovietici, a fost tuns și numit episcop al Bisericii din Catacombe, fiind ulterior arestat, întemnițat și, în 1930, împușcat.
După moartea Patriarhului, succesorii săi au fost proscriși unul după altul. Și apoi, Mitropolitul Serghie, devenind cap al Bisericii, a publicat Declarația cunoscută de toți, prin care consideră bucuriile și tristețile revoluției ca fiind și ale sale și îi numește pe toți martirii „criminali politici”. +Continue Reading
