MAICILE DIN SHAMRODINO ÎN ÎNCHISOAREA SOLOVKI

  • iunie 24, 2010
  • MĂRTURISIRI SEC. XX-XXI
  • 0 comentarii

În cea de a patra zi, gardienilor li s-a făcut teamă de puterea nepământeană pe care păreau să o posede aceste femei, È™i au refuzat pur È™i simplu să le atingă sau să aibă în orice fel de a face cu ele. ÎnsuÈ™i comandantului i-a fost frică să le trimită din nou pe deal. Și aÈ™a ele nu au fost deranjate din rugaciune È™i au fost scoase de pe raÈ›iile de pedeapsă. Atunci când, patru ani mai târziu, am părăsit Vokuta, maicile erau tot la fabrica de cărămizi È™i în continuare nu lucraseră nici o zi pentru regimul comunist. Erau privite cu teamă È™i respect. Gardienii au fost instruiÈ›i să nu le atingă sau să le deranjeze. Ele îÈ™i găteau propria mâncare È™i îÈ™i făceau chiar propriile haine. DevoÈ›iunile lor È™i le faceau dupa propriul tipic È™i păreau mulÈ›umite È™i în pace. DeÈ™i prizoniere,ele erau libere spiritual. Nimeni in Uniunea Sovietică nu avea asemenea libertate a rugăciunii precum ele.

ȘI MIRACOLUL BĂRBĂÈšIEI LOR
comemorate pe 12 noiembrie

(traducere din limba engleza din volumul SfinÈ›ii Catacombelor Rusiei – VieÈ›ile noilor martiri de Ivan Andreev, îngrijit È™i completat de Ieromonah Seraphim Rose, Saint Herman of Alaska Press, Platina, California, 1982)

Peste cel care lucrează, Dumnezeu îÈ™i revarsă mila; dar cel ce iubeÈ™te primeÈ™te mângâiere
Starețul Ambrozie de la Optina

În vara lui 1929 au ajuns la Solovki în jur de treizeci de maici. Probabil că majoritatea lor veneau de la mănăstirea Shamrodino din apropierea Optinei.
Maicile nu au fost încartiruite cu celelalte femei după obicei, ci separat. Când au început să fie interogate È™i controlate, ele au refuzat să dezvăluie lucruri de bază despre ele, ca de pildă numele, anul È™i locul naÈ™terii, educaÈ›ie È™i aÈ™a mai departe.
După strigăte , ameninÈ›ări È™i bătăi ele au fost puse în detenÈ›ie solitară È™i torturate prin foame, sete È™i lipsă de somn; adică s-au folosit asupra lor metodele de presiune obiÈ™nuite. Dar maicile au rămas neînduplecate, ba chiar s-au dovedit suficient de curajoase – lucru foarte rar întâlnit în lagărele de concentrare – încât să refuze orice fel de muncă silnică.

După câteva zile, împreună cu profesorul Zhizhilenko (care a fost trimis la Solovki deoarece, în vreme ce era medic È™ef la închisoarea Taganka din Moscova, a acceptat intrarea în monahism È™i a devenit episcopul Maxim) am fost chemaÈ›i de către È™eful DirecÈ›iei Sanitare. Ni s-a poruncit, în mod confidenÈ›ial, să facem un examen medical al maicilor, cu aluzia că, e bine să reiasă faptul că nu sunt capabile de muncă fizică, astfel încât să existe un motiv oficial pentru care să fie scutite de muncă silnică.

Pentru prima dată în istoria penitenciarului de la Solovki, administraÈ›ia s-a văzut pusă în faÈ›a unei situaÈ›ii aÈ™a de complicate. De obicei, în asemenea situaÈ›ii ei acÈ›ionau foarte crud È™i sever. După administrarea unei bătăi serioase, cei ce refuzau să muncească erau trimiÈ™i pe insula disciplinară Anzersk, de unde nu se întorcea nimeni viu.

De ce aceste maici rebele nu au fost trimise la Anzersk, noi nu am putut să înÈ›elegem. L-am întrebat pe È™eful DirecÈ›iei Sanitare a întregului lagăr. El ne-a explicat că protestul tăcut È™i reÈ›inut al maicilor nu se asemăna cu nimic cu protestele cu care administraÈ›ia avea de a face de obicei. âestea din urmă erau de zgomotoase, cu scene, strigăte È™i huliganism. Dar aici aveau de a face cu tăcere, simplitate, umilinÈ›ă È™i o extraordinară smerenie. „Sunt martire fanatice care caută suferinÈ›e!” ne-a explicat È™eful DirecÈ›iei Sanitare. „Sunt un fel de cazuri psihiatrice, masochiste, dar ne pare nespus de rău pentru ele. Nu pot să sufăr vazând umilinÈ›a È™i smerenia cu care îÈ™i duc povara. Și nu mi se întâmplă numai mie. Nici Vladimir Yegovitch, È™eful lagărului, nu poate să suporte asta. Ba chiar s-a È™i certat cu È™eful DirecÈ›iei de Spionaj È™i vrea cumva să înducească pastila în această privinÈ›ă. Dacă tu le consideri inapte de muncă, ei le vor lăsa în pace.”

Atunci când am intrat în baraca unde se aflau, am văzut un grup de femei extraordinar de serioase, paÈ™nice È™i reÈ›inute, îmbrăcate în veÈ™minte monahiceÈ™ti, vechi, uzate È™i peticite, dar curate.

Erau în jur de treizeci. Ca vârstă le dădeai un „etern treizeci de ani”, deÈ™i fără îndoială erau între ele È™i mai bătrâne È™i mai tinere. Pe faÈ›a lor se citea ceva din expresia Maicii Domnului, „Bucuria tuturor celor întristaÈ›i”, È™i această întristare era aÈ™a de evidentă È™i de smerită, încât mi-am adus aminte de câteva versuri din Tyuchev. ÎnfaÈ›iÈ™area lor smerită era de o aÈ™a frumuseÈ›e spirituală încât îÈ›i evoca un sentiment de adâncă pocăinÈ›ă È™i de extaz.

„AÈ™a că, pentru ca să nu le supăr, eu mai bine ies, doctore!” a spus È™eful misiunii care ar fi trebuit să fie prezent la examinare ca reprezentant al comisiei medicale. Am rămas singur cu ele.
„Bună ziua, mătuÈ™ilor!” am spus închinându-mă adânc în faÈ›a lor. În liniÈ™te, ele mi-au răspuns, cu o plecăciune adâncă, de la mijloc.
„Sunt doctor. Am fost trimis să vă examinez!”
„Suntem bine! Nu este nevoie să ne examinezi” m-au întrerupt câteva voci.
„Sunt un creÈ™tin ortodox credicios È™i mă aflu aici, în lagărul de concentrare, pentru motive legate de biserică.”
„Slavă Èšie Doamne!” mi-au răspuns câteva voci.
„ÎnÈ›eleg tulburarea voastră” am continuat „dar nu am să vă examinez. Îmi veÈ›i spune doar ce probleme aveÈ›i iar eu vă voi declara inapte de muncă.”
„Nu ne plăngem de nimic. Suntem destul de sănătoase.”
„Dar fără o specificaÈ›ie clară a tipului de invaliditate, ei vă vor trimite la munci covârÈ™itor de grele.”
„Pentru noi e tot una, nu vom lucra indiferent dacă munca este grea sau uÈ™oară!”
„De ce?” am întrebat surprins.
„Pentru că noi nu vrem să lucrăm pentru regimul lui Anticrist.”
„Ce spuneti acolo?” am întrebat, supărat. „La urma urmei, aici, la Solovki sunt mulÈ›i episcopi È™i preoÈ›i care au fost trimiÈ™i aici pentru mărturisirea lor. ToÈ›i lucrează, pe măsura putinÈ›ei lor. De exemplu, episcopul de Viatka este contabil la fabrica de sfoară, în timp ce mulÈ›i preoÈ›i lucrează la secÈ›ia de cherestea. Ei împletesc plase. Vinerea, ei lucrează continuu 24 de ore, zi È™i noapte, ca să îÈ™i facă timp de rugaciune pentru sâmbătă noaptea È™i duminică dimineaÈ›a.”
„Dar noi nu vom lucra la ordinele orânduirii lui Antihrist.”
„Bine atunci, fără să vă examinez, am să vă pun un diagnostic din care reiasă că sunteÈ›i incapabile de muncă fizică grea.”
„Nu, nu trebuie să faci asta. IertaÈ›i-ne, dar vom fi obligate să spunem că nu este adevărat. Suntem bine. Putem munci, dar nu dorim să muncim pentru regimul lui Antihirst È™i nu vom munci chiar dacă ne vor ucide pentru asta.”
„Nu vă vor ucide, dar vă vor tortura până ce vă vor omorî.” am spus în È™oaptă, roscând să fiu auzit. Am spus-o cu durere în inimă.
„Dumnezeu ne va ajuta să îndurăm È™i tortura” a răspuns una dintre maici, tot în È™oaptă. Mi-au dat lacrimile.
M-am înclinat în faÈ›a lor în liniÈ™te. AÈ™ fi vrut să ma aplec până la pământ È™i să le sărut picioarele.

După o săptămână comandantul DirecÈ›iei Sanitare a intrat in cabinetul medical È™i, printre altele, ne-a informat: „Suntem cu toÈ›ii istoviÈ›i cu aceste maici, dar acum ele au acceptat să lucreze. Ele cos È™i peticesc pentru secÈ›ia centrală. Ne-au pus doar condiÈ›ia ca să fie toate împreună È™i să cânte un fel de cântece în surdină în timp ce lucrează. Șeful lagărului a încuviinÈ›at. Ele sunt acum acolo, muncind È™i lucrând.”

Maicile erau într-atât de izolate încât nici măcari noi, medicii DirecÈ›iei Sanitare, care ne bucuram de o mai mare libertate de miÈ™care È™i care aveam multe legături È™i prieteni, nu am aflat multă vreme nimic despre dânsele. De abea după o lună am aflat cum s-a desfăÈ™urat ultimul act al tragediei lor.

Cu unul dintre convoaiele care sosiseră la Solovki , a venit un preot care era părintele spiritual al uneia dintre maici. Și, chiar dacă contactul dintre ei părea complet imposibil , în condiÈ›iile de lagăr, maicile au reuÈ™it cumva să ceară sfat de la povăÈ›uitorul lor.

EsenÈ›a întrebării lor era următoarea: „Am venit în lagăr ca să suferim, iar noi aici o ducem bine. Suntem împreună; spunem rugaciuni; munca ne place; am făcut oare bine că am acceptat să muncim în condiÈ›iile regimului lui Antihrist? Se cuvine să renunÈ›ăm chiar È™i la această muncă?”

Părintele spiritual le-a răspuns cu o interdicÈ›ie necategorică a muncii.
Și atunci maicile au refuzat orice fel de muncă. AdministraÈ›ia a aflat cine s-a făcut răspunzător pentru asta. Preotul a fost împuÈ™cat. Dar când maicile au aflat despre asta, ele au spus: „âum nimeni nu mai poate elibera de această interdicÈ›ie.”
Maicile au fost curând despărÈ›ite È™i au fost trimise în altă parte, una după alta.
În ciuda eforturilor noastre, nu am mai reuÈ™it să aflăm nimic despre ele. Au dispărut fără urmă.

După ani, din gura unui prizonier american, care muncea ca sclav într-un lagăr de concentrare, mi-a parvenit informaÈ›ia suplimentară care aduce la lumină rezultatul spiritual al exigenÈ›ei ascetice a unor asemenea maici.

MIRACOLUL MAICILOR

De îndată ce conversaÈ›ia a ajuns la religie, am auzit de o întâmplare extraordinară, de un miracol care s-a întâmplat de curând în Vokuta. Dumnezeu a fost, într-adevăr, cu noi! Și pasiunea cu care acest om mi-a spus povestea n-a lăsat nici o urmă de îndoială asupra faptului că Dumnezeu nu a putut fi excomunicat dintr-o È›ară sau din mintea È™i sufletul oamenilor de către Cortina de Fier.
S-a întâmplat în noiembrie 1950 când, la scurtă vreme după ce am ajus, trei maici au fost aduse în lagăr cu sentinÈ›a de muncă silnică. Cele câteva mii de prizoniere din Vokuta nu lucrau la mină dar făceau alte munci grele, iar maicile au fost trimise să lucreze la o fabrică ce producea cărămizi pentru toate construcÈ›iile din zona arctică a Rusiei.

Atunci când au fost duse pentru prima dată la fabrica de cărămizi, maicile i-au spus administratorului că ele consideră munca pentru regimul comunist drept muncă pentru Diavol È™i că, de vreme ce ele sunt slugi ale lui Dumnezeu È™i nu ale lui Satan, È™i-au propus să nu asculte de ordinele lui indiferent de la ce ameninÈ›ări ar recurge.
Dezbrăcate de veÈ™mântul religios, maicile si-au luat credinÈ›a drept armură. Ele erau pregătite să facă orice pentru a-È™i È›ine jurământul, È™i È™i-au privit pedeapsa în faÈ›ă, mărturie vie a marelui lor curaj. Au fost puse pe raÈ›ii de pedeapsă, constând din pâine neagră È™i supă râncedă, zi după zi. Atunci când, în fiecare dimineaÈ›ă, li se poruncea să meargă la fabrica de cărămidă, la gropile de argilă sau la orice altă muncă deÈ™elătoare, ele refuzau. âest refuz însemna, de bună seamă, că urmau să sufere chinuri mult mai mari. Mânios pe încăpăÈ›ânarea lor È™i temându-se de efectul asupra celorlalte lucrătoare, È™eful lagărului a ordonat ca să fie puse în cămeÈ™i de forÈ›ă. Mâinile le erau legate la spate, iar sfoara cu care le erau strânse încheieturile era trecută în jurul gleznelor È™i legată strâns. În felul acesta, picioarele le erau trase în sus È™i la spate, iar umerii, în jos È™i la spate într-o poziÈ›ie de durere insuportabilă.
Maicile erau măcinate de agonie, dar nici un sunet de protest nu le-a scăpat. Iar atunci când comandatul a poruncit să se toarne apă peste ele, astfel încât bumbacul să se strângă, el s-a aÈ™teptat ca ele să urle sub presiunea la care erau supuse trupurile lor torturate, dar tot ce s-a întâmplat a fost că ele au gemut È™i È™i-au pierdut cunoÈ™tinÈ›a. Atunci, legăturile le-au fost uÈ™urate iar ele È™i-au revenit, procedeul a fost repetat È™i, din nou, au fost cuprinse de o binecuvântată pierdere a cunoÈ™tinÈ›ei. Au fost È›inute aÈ™a preÈ› de doua ore, dar gardienii nu au îndrăznit să continue tortura, fiindca sângele nu mai circula È™i femeile erau aproape moarte. Regimul comunist dorea sclavi, nu schelete. Ei nu transportau oamenii până la Vokuta ca să îi omoare. Guvernul Sovietic dorea cărbunele din mină. Sclavii erau, bineînÈ›eles, uÈ™or de lepădat, dar asta numai după ce ani de muncă erau storÈ™i din ei. Astfel, scopul comandantului era să tortureze pe aceste femei până când ele ar fi acceptat să muncească.

În cele din urmă, comandantul a decis că s-a săturat să încerce. Maicile aveau fie să muncească, fie să fie omorâte în proces. El a hotărât ca ele să muncească din nou afară È™i că, în caz că refuză, să fie duse pe deal , în bătaia vântului aspru al iernii arctice È™i lăsate nemiÈ™cate acolo toată ziua, să privească pe celelalte femei cum muncesc. âelea erau È™i ele torturate astfel. Atunci când palida lumină arctică în sfârÈ™it apunea, ele puteau fi văzute îngenuncheate acolo, iar gardienii care mergeau la ele se aÈ™teptau să le găsească îngheÈ›ate, în timp ce ele păreau relaxate È™i calde.

Văzând acestea, comandantul a poruncit să le fie luate mănuÈ™ile È™i căciulile astfel încât să fie expuse cu totul furiei vântului. Pentru toată durata celor opt ore lucrătoare, ele au îngenuncheat în rugăciune pe costiÈ™a vântoasă. Dedesubt, femeile care smulgeau lut pentru cuptoarele de cărămizi sufereau intens de frig. Multe se plângeau că le îngheaÈ›ă picioarele cu toate cizmele călduroase pe care le purtau. Atunci când, pe înserat, gardienii s-au dus pe deal să le ducă pe maici la baracă, ei se aÈ™teptau să le găsească cu urechile È™i mâinile degerate. Dar ele nu păreau vătămate deloc. A doua zi, din nou, ele au ingenuncheat pentru opt ore în vânt, fără căciulă È™i mănuÈ™i la temperaturi cu mult sub zero grade. În acea noapte ele tot nu aiu suferit degerături È™i au rămas le fel de determinate să nu muncească. TotuÈ™i, in cea de a treia zi le-au fost luate È™i fularele.

În acel moment, deja veÈ™tile despre ce se întâmpla s-au răspândit în toate lagărele din regiunea Vokutei. Când, la sfârÈ™itul celei de a treia zile, o zi cu mult mai rece decât toate pe care le trăisem în acea iarnă, maicile descoperite s-au întors iarăÈ™i fără urmă de degerături, toÈ›i au înceăut să murmure că Dumnezeu a făcut o minune. Nici nu se mai discuta despre altceva în toată Vokuta. Chiar È™i dintre cei mai hârÈ™iÈ›i agenÈ›i MVD din alte lagăre nu s-au putut abÈ›ine să nu vină să arunce pe furiÈ™ o privire la cele trei siluete ingenuncheate de pe deal. Femeile care lucrau în gropile de dedesubt îÈ™i făceau cruci È™i murmurau, nervos, rugăciuni. Chiar È™i comandantul a fost tulburat. Chiar dacă nu era un om religios, era măcar superstiÈ›ios cumva È™i îÈ™i putea da seama destul de bine că era martorul lucrării unei Puteri care nu era de pe acest pământ!

În cea de a patra zi, gardienilor li s-a făcut teamă de puterea nepământeană pe care păreau să o posede aceste femei, È™i au refuzat pur È™i simplu să le atingă sau să aibă în orice fel de a face cu ele. ÎnsuÈ™i comandantului i-a fost frică să le trimită din nou pe deal. Și aÈ™a ele nu au fost deranjate din rugaciune È™i au fost scoase de pe raÈ›iile de pedeapsă. Atunci când, patru ani mai târziu, am părăsit Vokuta, maicile erau tot la fabrica de cărămizi È™i în continuare nu lucraseră nici o zi pentru regimul comunist. Erau privite cu teamă È™i respect. Gardienii au fost instruiÈ›i să nu le atingă sau să le deranjeze. Ele îÈ™i găteau propria mâncare È™i îÈ™i făceau chiar propriile haine. DevoÈ›iunile lor È™i le faceau dupa propriul tipic È™i păreau mulÈ›umite È™i în pace. DeÈ™i prizoniere,ele erau libere spiritual. Nimeni in Uniunea Sovietică nu avea asemenea libertate a rugăciunii precum ele.

Nici măcar nu pot a începe să vorbesc despre cum exemplul lor a readus credinÈ›a în mii de prizonieri È™i gardieni, acolo, la Vokuta. Mai târziu, atunci când, ca paznic al vestiarelor celor de la MVD, am avut ocazia să vorbesc despre religie cu unii dintre cei mai înrăiÈ›i comuniÈ™ti ruÈ™i, nici măcar unul nu a uitat să menÈ›ioneze Miracolul Maicilor.

(John Noble: L-am găsit pe Dumnezeu în Rusia Sovietică, Zondervan, Mich. 1971, pp. 112-117).

Tags:

0 Comments

You can be the first one to leave a comment.

Leave a Comment