Domnule preşedinte Traian Băsescu,
Cu multă durere în suflet vă adresez acest mesaj eu, nevrednicul şi smeritul monah din munţii Neamţului, care am jurat în faţa altarului lui Dumnezeu că voi apăra credinţa şi neamul românesc. Îndrăznesc să vă adresez acest cuvânt pentru că inima şi conştiinţa în faţa Evangheliei lui Hristos nu mă lasă să trec cu vederea necazurile şi durerile care s-au năpustit asupra fraţilor noştri basarabeni, acum în perioada aceasta a Patimilor Domnului. Sub epitrahilul meu, la spovedanie, am ascultat multe din păsurile şi suspinurile fiilor basarabeni şi le înţeleg prea bine amarul şi suferinţa. Astăzi, vrăjmaşul diavol s-a năpustit ca o fiară sălbatică asupra creştinilor ortodocşi basarabeni, în această săptămână frumoasă a Patimilor Domnului nostru Iisus Hristos, când fiecare creştin trebuia să fie la casa lui liniştit, să se pregătească duhovniceşte, să îşi spele păcatele prin Sf. Împărtăşanie, prin care îşi curăţă viaţa lui precum ograda şi locul unde sălăşluieşte de veacuri, cu părinţii şi strămoşii lui. Iată că vrăjmaşul a găsit mijloacele să tulbure toată liniştea şi pacea românilor noştri ortodocşi de peste Prut. Oare cum vom putea cânta noi Hristos a înviat, ştiind că fraţii noştri de dincolo nu pot să se mai bucure de frumuseţea Învierii lui Hristos? Ştiţi, Domnia voastră, ce cântare este mai aleasă în aceste sărbători de Paşti, pe buzele tuturor credincioşilor? Se cheamă Ziua Învierii: „Ziua Învierii, să ne luminăm popoare şi unii pe alţii să ne îmbrăţişăm”. Oare cu vorbe goale ne vom putea îmbrăţişa fraţii noştri suferinzi de peste Prut, mamele îndurerate care plâng fiii lor zdrobiţi şi internaţi în spitale, unii morţi, cum este cazul tinerilor martiri ai Cruciadei Copiilor Valeriu Boboc şi Ion Tabuleac? âeşti tineri frumoşi şi curajoşi care s-au ridicat împotriva mârşăviilor roşii, zac sărmanii în patul spitalelor cu trupurile lor lovite şi maltratate de către urâciunea pustiirii pe pământ. âest sistem bolşevic îl cunosc prea bine, Domnia voastră! âest sistem mi-a mâncat 17 ani din viaţă şi port în trupul şi în sufletul meu semnele şi rănile acestei fiare bolşevice, doar pentru că am iubit libertatea în Hristos. Ceea ce se întâmplă la ora aceasta pentru noi nu este nicio noutate. Ci este ceea ce s-a mai întâmplat prin 1946, 47, 48, pe străzile Bucureştiului când erau distruşi, maltrataţi şi urmăriţi cei mai buni fii ai neamului nostru, teroare care a continuat până în campania bolşevică de arestare a generaţiilor 1948, 1964. Cu toată ura şi răutatea s-au năpustit asupra tineretului nostru şi a lumii noastre creştin-ortodoxe, de care se temeau şi se tem şi acum, nu cumva să se reîntroneze viaţa noastră creştin ortodoxă pe planul acesta al Europei de Răsărit. Este aceeaşi mare Rusie de altădată ortodoxă şi care îşi întindea pretenţiile asupra Balcanilor cu forţele ei panslaviste sub firma ocrotitoare a creştinismului ortodox. Iată, aceeaşi comunişti de atunci s-au năpustit şi asupra fraţilor noştri basarabeni acum, secerând cu secera bolşevică sufletele nevinovate ale acestor tineri curajoşi şi bătând piroane cu ciocanul roşu în inimile îndurerate ale sărmanelor mame care se frământă cu nelinişte neştiind ce urgie va mai aduce şi ziua de mâine sau chiar sărbătoarea Învierii Domnului, şi nu găsesc nicăieri o mângâiere… de parcă am fi neamul cel mai condamnat de pe lumea aceasta. Domnule preşedinte, aduceţi acestui neam mângâiere! Aduceţi o veste bună mamelor şi tinerilor basarabeni! Pentru că, să ştiţi, Domnule preşedinte: creştinii ortodocşi sunt temelia acestor neamuri din Răsărit! Nu uitaţi că Hristos S-a răstignit şi a înviat şi pentru românii de peste Prut! Răspândiţi lumina Învierii lui Hristos şi în suflete bieţilor basarabeni şi oferiţi-le cetăţenia română! Dacă celelalte forme de guvernământ nu au făcut-o până acum, pentru că slujesc aceluiaşi sistem bolşevic, faceţi-o Dumneavoastră! Pe ei nu i-a interesat nimic decât să fie cât mai votaţi pe încă 4 ani, abuzând de ignoranţa unui întreg popor. Aveţi curajul şi puterea, Domnule preşedinte, să vă împotriviţi fiarei comuniste! Ajutorul îl veţi primi de la Domnul nostru Iisus Hristos şi veţi avea sprijinul milioanelor de ortodocşi ai acestui neam. Să nu nădăjduim în puteri străine, că nu le pasă, Domnule preşedinte! Faţă de conflictul acesta din Basarabia, grăit-a vreun occidental? Grăit-a oare Comitetul European? Ne-a sărit Uniunea Europeană în ajutor? Oare nu cumva interesele şi unora şi altora sunt comune? Eu, ca om, la ora aceasta după vechimea anilor mei, nu mă mai gândesc la visul frumos al Reîntregirii, nu se mai pune problema teritorială, pentru că problema teritorială nu este decât un mijloc de scandal şi de nelinişte a popoarelor. Dar cetăţenia o puteţi oferi fiilor aceştia abandonaţi şi de mama România şi de celelalte mame vitrege, abandonaţi şi de păstorii laici dar şi de cei duhovniceşti care, în loc să aducă o găleată de apă şi să stingă focul care mistuie casa fratelui de lângă noi, preferă să arunce cu apă la moara bolşevică, la care s-au angajat. După atâţia ani de comunism am nădăjduit că se va face lumină şi în ţara noastră. Dar în loc să înflorim, a ajuns bietul român că nu mai are să ciocnească şi el un ou de Paşti; găina i-a pierit, oile nu mai sunt şi toate parcă au pierit încât nici în izvoarele apelor din România nu mai au unde să-şi spele capul obosit de trudă şi de necaz, bieţii români. Să fim stăpâni la noi în ţară, Domnule preşedinte! Că ţara noastră are multe daruri şi este binecuvântată de Dumnezeu, a cărui Sfântă Înviere o prăznuim cu toţii, acum. Neamul nostru prin credinţă s-a clădit, prin credinţă va rezista! Bunul Dumnezeu a rânduit să fiţi conducător al acestui neam, şi poate veţi mai fi, în vremuri de restrişte şi mari încercări din toate părţile, pe de o parte din Răsărit vine teroarea stalinistă neschimbată, iar din Occident suntem asaltaţi cu dezmăţ şi imoralitate care încalcă orice principiu creştin şi etic, iar mai nou ni se impune un nou control totalitar prin introducerea microcipurilor de tip R.F.I.D. în actele noastre de identitate. Pământul acestui neam va dăinui numai cât se va afla sub binecuvântarea lui Dumnezeu, că altfel mânia Sa va veni negreşit asupra noastră şi ne vor înghiţi neamurile păgâne, după cum spune Proorocul Ieremia: „Poporul de sub conducerea conducătorilor s-a pierdut prin cuvintele lor. Aşa zice Dumnezeu prin glasul proorocului: «Păstorii şi-au ieşit din minte şi nu L-au căutat pe Domnul. De aceea toată păşunea le-a rămas necunoscută şi s-au risipit»(Ier. 10:2)”.
În mâinile Domniei voastre se află soarta acestui popor. Să ne facem părtaşi Dumnezeului Celui viu, şi nu altor dumnezei străini, pentru că unitatea unui popor stă în credinţa lucrătoare în Hristos! Fiţi alături de fiii basarabeni ai acestui neam şi acordaţi-le cetăţenia! Alături de ceilalţi fraţi de suferinţă din asociaţiile foştilor deţinuţi politici şi luptatori anticomunişti îmi ofer cetăţenia mea unui basarabean prigonit. Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi Sfânta Sa Înviere să ne găsească uniţi în cugetul adevărului lui Hristos, ca împreună să putem cânta: „Ziua Învierii, popoare să ne luminăm! Şi unii pe alţii să ne îmbrăţişăm! Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi: să iertăm toate pentru Învierea Sa. Şi aşa strigăm: Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”. Amin!
Arhimandritul Justin Pârvu,
stareţul mănăstirii Petru Vodă, 14 aprilie, 2009,
Sfânta Marţi a Patimilor Domnului
Testament politic
Pentru a iesi dintr-un univers concentrationar – si nu e neaparat nevoie sa fie un lagar, o temnita ori o alta forma de incarcerare; teoria se aplica oricarui tip de produs al totalitarismului – exista solutia (mistica) a credintei. Despre aceasta nu va fi vorba in cele ce urmeaza, ea fiind consecinta harului prin esenta selectiv.
Solutia intai: a lui Soljenitîn
In Primul cerc, Alexandru Isaievici o mentioneaza scurt, revenind asupra-i in volumul I al Arhipelagului Gulag.
Ea consta, pentru oricine paseste peste pragul Securitatii sau altui organ de ancheta, in a-si spune cu hotarare: in clipa aceasta chiar mor. Ii este permis a-si vorbi consolandu-se: pacat de tineretele ori vai de batranetele mele, de nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul ori de bunurile ori puterea mea, de iubita mea, de vinurile pe care n-am sa le mai beau, de cartile pe care n-am sa le mai citesc, de plimbarile pe care n-am sa le mai fac, de muzica pe care n-am sa o mai ascult etc. etc. etc. Dar ceva e sigur si ireparabil: de-acum incolo sunt un om mort.
Daca asa gandeste, nesovaitor, insul e salvat. Nu I se mai poate face nimic. Nu mai are cu ce fi amenintat, santajat, amagit, imbrobodit. De vreme ce se considera mort, nimic nu-l mai sperie, imbrobodi, atrage, atata. Nu mai poate fi amorsat. Nu mai are – fiindca nu mai spera, fiindca a iesti din lume – dupa ce jindui, ce pastra sau redobandi, pe ce isi vinde sufletul, linistea, onoarea. Nu mai exista moneta in care sa-i poata fi achitat pretul tradarii.
Se cere insa, fireste, ca hotararea sa fie ferma, definitiva. Te declari decedat, primesti a te invoi cu mortii, desfiintezi orice speranta. Te poti regreta, ca doamna d’Houdetot, poti regreta, insa aceasta sinucidere morala si prin anticipatie nu da gres. Riscul unei cedari, al consimtirii la denunt, al unei recunoasteri fanteziste a pierit cu desavarsire.
Solutia a doua: a lui Alexandru Zinoviev
Este cea gasita de unul din personajele cartii Inaltimile gaunoase. Personajul e un om tanar, prezentat sub porecla alegorica Zurbagiul. Solutia sta in totala neadaptare in sistem. Zurbagiul nu are domiciliu stabil, nu are cate in regula, nu e in campul muncii; e un vagabond, e un parazit, e un coate goale si o haimana. Traieste de azi pe maine, din ce i se da, din ce pica, din te miri ce. E imbracat in zdrente. Munceste pe apucate, uneori, cand si daca i se iveste prilejul. Isi petrece mai toata vremea in puscarii ori lagare de munca, doarme pe unde apuca. Hoinareste. Pentru nimic in lume nu intra in sistem, nici macar in cea mai neinsemnata, mai pacatoasa, mai neangajanta slujba. Nici macar pazitor la porci nu se baga, neurmand pilda eroului unei nuvele a lui Arthur Schnitzler: acela, obsedat de frica de raspundere, sfarseste porcar. NU, Zurbagiul s-a proiectat (in stil existentialist) odata pentru totdeauna caine de pripas, capra raioasa, calugar budist cersetor, smintit, nebun pentru (intru) libertate.
Un asemenea om, aflat la marginea societatii, e si el imun: nici asupra lui nu au de unde exercita presiuni, nu au ce-i lua, nu au ce-i oferi. Il pot oricand inchide, hartui, dispretui, batjocori: dar le scapa. Odata pentru totdeauna a consimtit a-si trai propria viata conform exemplului si modelului unui perpetuu azil de noapte. Din saracie, neincredere, neseriozitate si-a facut un crez; se aseamana unui animal salbatec, unei fiare jigarite, unui talhar la drumul mare. E Ferrante Palla al lui Stendhal. E Zacharias Lichter al lui Matei Calinescu. E un iurodivii laic, un drumet neplictisit (iar Wotan coborand pe acest pamant ce nume poarta? Der Wanderer), un jidov ratacitor.
Si-i slobod la gura, vorbeste de istov, da glas celor mai primejdioase anecdote, nu stie ce-i respectul, toate le ia de sus, spune ce-i trece prin minte, rosteste adevaruri pe care ceilalti nu-si pot ingadui se le sopteasca. E copilul din povestea regelui gol, a lui Andersen. E bufonul regelui Lear. E lupul din fabula – si ea indrazneata – a lui La Fontaine: habar nu are de zgarda.
E liber, liber, liber.
Solutia a treia: a lui Winston Churchill
si Vladimir Bukovsky
Ea se rezuma: in prezenta tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, napastelor, primejdiilor nu numai ca nu te dai batut, ci dimpotriva scoti din ele pofta nebuna de a trai si de a lupta.
In martie 1939, Churchill ii spune Marthei Bibescu: „Va fi razboi. Praf si pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pandeste pe toti. Iar eu simt ca intineresc cu douazeci de ani„.
Cu cat iti merge mai rau, cu cat greutatile mai imense, cu cat esti mai lovit, mai impresurat ori mai supus atacurilor, cu cat nu mai intrevezi vreo nadejde probabilistica si rationala, cu cat cenusiul, intunerecul si vascosul se intensifica, se puhavesc si se incolacesc mai inextricabil, cu cat pericolul te sfrunteaza mai direct, cu atat esti mai dornic de lupta si cunosti un simtamant (crescand) de inexplicabila si covarsitoare euforie.
Esti asaltat din toata partile, cu forte infinit mai tari ca ale tale: lupti. Te infrang: le sfidezi. Esti pierdut: ataci. (Asa vorbea Churchill in 1940). Razi, iti ascuti dintii si cutitul, intineresti. Te furnica fericirea, nespusa fericire de a lovi si tu, fie chiar infinit mai putin. Nu numai ca nu deznadajduiesti, ca nu te declari invins si rapus, dar si gusti din plin bucuria rezistentei, a impotrivirii si incerci o senzatie de navalnica, dementa voiosie.
Solutia aceasta, fireste, presupune o tarie de caracter exceptionala, o conceptie militara a vietii, o formidabila indarjire morala a trupului, o vointa de otel innobilat si o sanatate spirituala adamantina. E probabil ca presupune si un duh sportiv: sa-ti placa batalia in sine – incaierarea – mai mult decat succesul.
E si ea salutara si absoluta, deoarece e bazata pe un paradox: pe masura ce ei te lovesc si-ti fac mai mult rau si-ti impun suferinte din ce in ce mai nedrepte si te incoltesc in locuri mai fara iesire, tu te veselesti mai tare, tu te intaresti, tu intineresti!
Cu solutia Churchill se identifica si solutia Vladimir Bukovsky. Bukovsky povesteste ca atunci cand a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut inchide un ochi toata noaptea. Firesc lucru, isi va spune cititorul cartii sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranta, frica, emotia. Dar Bukovsky urmeaza: n-am putut dormi de nerabdare. Abia asteptam sa se faca ziua, sa fiu in fata lor, sa le spun tot ce cred eu despre ei si sa intru in ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam inchipui.
Iata de ce n-a dormit: nu de teama, de ingrijorare, de emotie. Ci de nerabdarea de a le striga adevarul de la obraz si de a intra in ei ca un tanc!
Cuvinte mai extraordinare nu cred sa se fi pronuntat ori scris vreodata in lume. Si ma intreb – nu pretind ca e asa cum spun eu, nu, catusi de putin, ma intreb doar, nu pot sa nu ma intreb – daca nu cumva universul acesta, cu toate roiurile lui de galaxii cuprinzand fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu miliarde de sori si cel putin cateva miliarde de planete in jurul acestor sori, daca nu cumva toate spatiile, distantele si sferele acestea masurate in ani-lumina, parseci si catralioane de mii de mile, toata viermuirea aceasta de materie. Astri, comete, sateliti, pulsari, quasari, gauri negre, pulberi cosmice, meteori, mai stiu eu ce, toate relele, toti eonii, toate timpurile si toate cuantumurile spatio-temporale si toate astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat fiinta si exista numai pentru ca sa fi putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.
Concluzie
Tustrele solutii sunt certe si fara gres.
Altele pentru a iesi dintr-o situatie-limita, dintr-un univers concentrationar, din mrejele unui proces kafkian, dintr-un joc de tip domino, labirint sau camera de ancheta, din teama si panica, din orice cursa de soareci, din orice cosmar fenomenal nu stiu sa existe. Numai acestea trei. Insa oricare din ele e buna, suficienta si izbavitoare.
Luati aminte: Soljenitsyn, Zinoviev, Churchill, Bukovsky. Moartea consimtita, asumata, anticipata, provocata; nepasarea si obraznicia; vitejia insotita de o veselie turbata. Liberi sunteti sa alegeti. Dar se cuvine sa va dati seama ca – lumeste, omeneste vorbind – alta cale de a infrunta cercul de fier – care-i in buna parte si de creta (vezi Starea de asediu a lui Camus: temeiul dictaturii e o fantasma: frica) – e foarte indoielnic sa gasiti.
Veti protesta poate, poate, considerand ca solutiile subinteleg o forma de viata echivalenta cu moartea, ori mai rea ca moartea ori implicand riscul mortii fizice in orice clipa. Asta asa este. Va mirati? Pentru ca nu l-ati citi pe Igor Safarievici, pentru ca inca nu ati aflat ca totalitarismul nu e atat inchegarea unei teorii economice, biologice ori sociale cat mai ales manifestarea unei atractii pentru moarte. Iar secretul celor ce nu se pot incadra in haul totalitar e simplu: ei iubesc viata, nu moartea.
Moartea, insa, cine, Singur, a invins-o? Cel ce cu moartea o a calcat.
Nicolae Steinhardt
IN MEMORIAM…SAU CUM IMPLINIM VOIA CELOR PE CARE II IUBIM
Am dorit sa pun acest minunat text al Omului lui Dumnezeu, parintele Nicolaedela-Rohia…ca un mic dar din partea mea, pentru imboldul de a TRAI IN SI PENTRU HRISTOS…dupa reteta aceasta minunata a celor „TREI SOLUTII”…Cu smerenie ..indraznesc sa spun ca m-am regasit in interiorul „celor TREI SOLUTII”..caci in tineretea mea rebela, puteam foarte bine sa fiu incadrata la solutia „Zurbagiul”…traind totul intr-o inconstienta rebela (vezi „Talilita-Kumi”).
Indata ce L-am cunoscut pe „CEL ce ma cauta”, am inteles ca MOARTEA INSEAMNA VIATA….caci spune parintele nostru Nicolaedela-Rohia..”Moartea, insa, cine, Singur a invins-o? Cel ce cu moartea o a calcat!”….Numai dupa ce intelegi in minte si in inima acestea, poti trai LIBER, LIBER, LIBER…despovarat de dorinti materiale, cu inima plina de DOR DE HRISTOS, si gata de lupta, la orice adiere de vint potrivnica Imparatiei lui Dumnezeu.
„Iar secretul celor ce nu se pot incadra in haul totalitar e simplu: ei iubesc viata, nu moartea”..spune parintele Nicolae, care a inteles si el „DIN DUH RAPID SI APA VIERMANOASA”…in beciurile intunecoase ale securitatii, ca peste toate suferintele si moartea, se inalta, biruitor – HRISTOS CARE A INVIAT DIN MORTI!
Motto: ”Monahul este cel ce supune firea sa unei sile neîncetate şi simţurile sale unei paze neîntrerupte.
Monahul este cel ce şi-a făcut trupul neîntinat, gura curăţită şi mintea luminată.
Monahul este sufletul apăsat de durere, care petrece în veghe şi în somn într-o necontenită pomenire a morţii”
Sfântul Ioan Sinaitul
Vrem nu vrem, recunoaştem oficial sau pe la colţuri, am ajuns să trăim vremuri „de bejenie”, vorba scriitorului. Uimirea mea a fost foarte mare în primele clipe când am realizat acestea. Îmi amintesc că abia mă botezasem şi părintele Argatu, în lumina căruia am primit primii paşi, ne descria cu lux de amănunte cum va cădea comunismul, făcându-se praf (era în anii 1985-1986). Dar mai ales ne spunea cum vor pătrunde cele mai puternice ispite, cele mai grave tentaţii din lumea largă, care se vor năpusti peste bietul popor român (care va reacţiona exact invers decât ar aştepta Domnul), drogurile, crimele, desfrânările de tot felul, până la recunoaşterea oficială a căsătoriei între homosexuali şi lesbiene. Toate acestea vor pătrunde adânc în sufletul şi viaţa de zi cu zi a românului, zicea părintele Argatu în anii ”™86. Desigur că noi, cei prezenţi la astfel de prevestiri, ne înfioram, dar mărturisesc sincer că aveam o umbră de îndoială, iertată să-mi fie comparaţia (căci nu sunt nici măcar umbra lor), precum odinioară ucenicul Motovilov se îndoise de înaintevederea Sf. Serafim de Sarov. Desigur credeam, poate aşa peste 100 de ani, cine ştie, oricum noi nu apucăm! Dar ceea ce ne dădea fiorii cei mai mari era proorocirea căderii bisericii instituţionale, a conducătorilor ei, a duhovnicilor şi, implicit, a lumii întregi care se va rătăci în „uscăturile şi stufărişul plin de şerpi”. De fapt, îndoiala mea a ţinut doar până în ziua când am văzut maşina securităţii la uşa părintelui Argatu şi pe fetele ce aveau în grijă casa părintelui, zburând ca potârnichile la vânătoare! Târziu, atunci când sufletul meu putea să suporte adevărul, mi s-a spus că datorită unor turnătorii mincinoase la „cabinetul 2„, făcute de mai-marii Mănăstirii Cernica, părintele nostru drag era căutat drept vrăjitor şi uzurpator al „regimului”. Anii au trecut, şi spre groaza şi spaima mea văd împlinindu-se pas cu pas tot ceea ce dânsul a prezis cu har de la Domnul nostru Iisus Hristos, pe care l-a slujit credincios până la mutarea sa. Şi îndrăznesc să zic şi eu vorba cu duh din patericele sfinţilor părinţi ”să nu fie!”, şi totuşi, ”ciuma” şi-a extins ghearele din ce în ce, iar noi (poporul), căci el constituie adevarata biserică, ne aflăm în dezorientare, în manipulare, şi, îndrăznesc să zic, în multă naivitate şi neştiinţă!
…când în plină zi într-o catedrală ortodoxă se savârşesc ritualuri cu săbii, în faţa sfântului altar, când capete albite de timpul petrecut în ortodoxie săvârşesc acte „cel puţin ciudate”, când amestecăm toate concepţiile religioase într-o oală de „ciorbă”, din care să ne împărtăşim cu toţii (dacă se poate fiecare cu linguriţa lui de acasă), când recunoaşterea şi apărarea ortodoxiei pe pamânt românesc a devenit ”act de fundamentalism religios”…atunci cred că fiinţa noastră, sufletul nostru, ar trebui să simtă convulsiile morţii.
De câţiva ani privim neputincioşi la tot felul de „minuni” ce se petrec sub ochii noştri şi nu reacţionăm. Ba apare o „nouă evanghelie”, ba „sarcofagul lui Iisus”, ba „un extraterestru reptilian, care spune că e dumnezeul nostru”. Ei, până la urmă sunt atât de amuzante, încât poate nici nu merită să comentăm ceva, dar când în plină zi într-o catedrală ortodoxă se savârşesc ritualuri cu săbii, în faţa sfântului altar, în faţa lui Hristos prezent permanent pe Sfânta Masă, când învăţătura apostolică şi patristică şi deciziile acestor sfinţi (de două mii de ani) sunt în pericol de a fi alterate, când capete albite de timpul petrecut în ortodoxie săvârşesc acte „cel puţin ciudate”, ca să nu le spunem anatemizante, când amestecăm toate concepţiile religioase într-o oală de „ciorbă”, din care să ne împărtăşim cu toţii (dacă se poate fiecare cu linguriţa lui de acasă), când recunoaşterea şi apărarea ortodoxiei pe pamânt românesc (creştinat de doua mii de ani! de sf. Apostol Andrei) a devenit ”act de fundamentalism religios”…atunci cred că fiinţa noastră, sufletul nostru, ar trebui să simtă convulsiile morţii. Ce altceva e această cădere spirituală încuviinţată de superiori şi întâistătători, decât o moarte, şi încă una lentă, înveşmântată în cele mai atrăgătoare culori, pentru ca la un moment dat să apară faţa adevărată, hidoasă şi descompusă a înşelării finale.
Poate cititorii se vor întreba, pe bună dreptate, ce legătură are mottoul atât de particularizat către viaţa monahală, cu restul subiectului. Am vrut să subliniez prin cuvintele Sf. Ioan Sinaitul, faptul că monahismul, în coordonatele lui, are ca scop principal curăţirea şi adâncirea sufletului în ruga şi contemplaţia către divin, astfel devenind rug aprins pentru Hristos şi lucrarea Lui pe pământ pentru mântuirea lumii întregi. Dar monahismul nu este o sectă, nu este o castă, nu este un regn, nu este aparte de ceea ce Hristos a numit-o „biserică”, bucurându-se, întristindu-se, îngrijorându-se pentru toate bucuriile, realizările, alunecările şi căderile acestei lucrări sfinte a Domnului pe pamânt, care se cheamă „biserică”. Începând cu Sf. Ioan Evanghelistul, cu Sf. Grigore de Nazians şi Sf. Simeon Noul Teolog, apoi trecând prin Sf. Marcu al Efesului şi ajungând la Sf. Ioan Maximovici, iată numai câteva nume de mare strălucire din istoria creştinismului care au avut atitudini şi scrieri cât se poate de verticale şi hotărâte, atunci când în viaţa publică a bisericii lui Hristos interveneau ideei şi acţiuni care puneau în pericol unitatea şi integritatea credinţei creştin-ortodoxe.
„Propovăduirea dogmelor părinţilor au întărit bisericii o singură credinţă care, purtând haina adevărului cea ţesută din teologia cea de sus, drept îndreptează şi slăveşte taina cea mare a dreptei cinstiri de Dumnezeu„
mineiul pe ziua de 16 iulie
De ce oare, în zilele noastre pare „ciudat”, „războinic”, „anacronic”, ”fundamentalist”, orice încercare de mărturisire a ortodoxiei, în spiritul Sfinţilor Părinţi pe care tot noi îi punem în calendare, le facem mare cinste, sărbătorindu-i cu sfinte slujbe, le publicăm scrierile, le propovăduim învăţăturile de la catedrele şcolilor noastre teologice, dar când suntem în public, faţă de alte neamuri sau culte, chiar din ţara noastra, avem atitudinea sclavului faţă de stăpân, în numele „raţiunii” şi al „bunului simţ”, al „adevărului care ne face liberi şi ne conduce spre libertate”. Suntem reduşi la tăcere (în special cei din monahism) de diverse „frăţii” care se opun cu vehemenţă cuvântului de propovăduire a ortodoxiei sau de amendare a oricărei persoane care alunecă în prăpastia înşelării. Am în vedere, desigur, recentul caz „cel puţin ciudat”, al mitropolitului N.Corneanu (care nu ar fi fost la prima „ciudăţenie”, amintindu-ne aici recentele „investituri cu săbii deasupra capului” din catedrala din Timisoara, cât şi concertele de muzică clasică, în aceeaşi catedrală în săptămâna mare). A tresărit, bucurându-se, sufletul nostru de român şi creştin, la auzul şi vederea scrisorilor şi a poziţiei cât se poate de verticale a marilor duhovnici (preoţi – călugări) din România, ca părintele Arsenie Papacioc de la Techirghiol şi părintele Iustin Pârvu de la Petru Voda, dar şi de bucurie pentru solidaritatea părinţilor din Sfântul Munte Athos din Grecia, sau din Rusia, care au tras un mare semnal de alarmă la adresa „ciudăţeniilor” din ce în ce mai evident antiortodoxe ale mitropolitului Corneanu.
„Să ne ridicăm mai presus de cearta teologică”
Sf. Ioan Maximovici
Îmi vine acum în minte disputa (dusă dealtfel cu mult tact, calm şi bun simţ) dintre Sfântul Ioan Maximovici şi un mare teolog al timpului acela, contemporan cu sfântul, mitropolitul Antonie, care în rang şi studii academice îl întrecea pe sfântul. Asta nu l-a oprit pe sfânt să comenteze şi să-i spună cu cel mai liniştit duh că în problema ”suferinţei Domnului nostru Iisus Hristos în grădina Ghetsimani”, are altă opinie care se deosebeşte radical de a mitropolitului. „Să ne ridicăm mai presus de cearta teologică” obişnuia să spună deseori sfântul Ioan Maximovici, în cunoscutele sale polemici cu scriitorul Bulgakov. Desigur de-a lungul istoriei creştine au existat şi atitudini radicale (dealtfel benefice), cum a fost hotărârea bisericii ruse de a-l exclude din biserică pe mitropolitul care în 1439 la Florenţa a semnat tratatul cu apusul. Măsura pare radicală şi cu siguranţă în zilele noastre ar fi cotată ca „fundamentalism religios”, totuşi inspiraţia Duhului Sfânt a dovedit ulterior că părinţii ruşi au avut dreptate, căci acel mitropolit s-a retras în biserica romano-catolică, devenind cardinal.
O spusă a Sfântului Marcu al Efesului, singurul luptător rămas în picioare, drept şi vertical în faţa tăvălugului apusean, în 1439 la Florenţa, spune că toate acestea s-au întâmplat şi se mai întâmplă datorită celor „trei diavoli uriaşi: neştiinţa, uitarea şi nepăsarea (negrija)”, de care trebuie să recunoaştem că societatea noastră suferă din plin, indiferent de meridian.
Neplăcut surprinsă am fost zilele acestea răsfoind o publicaţie românească, ce se vrea topul subţirimii intelectualismului românesc. Se afla acolo o listă întreagă de aşa-zişi buni creştini, care propun tot felul de „bucuroase acolade liturgice” între ortodoxie şi restul lumii.
Propunem şi noi (monahismul responsabilizat), o reciclare duhovnicească a neamului românesc, în spiritul ortodox al Evangheliilor şi al Sfinţilor Părinţi.
maica Ecaterina Fermo
Erată:
REGRETIND ENORM GRESţA ..APROAPE DE NE-IERTAT-DIN TEXTUL „RESPONSABILIZARI MONAHţE IN ANII DE APOSTAZIE”, CERIND IERTARE SFINTILOR MARCU ASCETUL SI MARCU ţ EFESULUI…IN TIMPUL CARORA SCRIERILE SE FACEAU MANUţ..PRIN INTERMEDIUL UNUI SCRIB ..DOTAT CU UN „STILOU-PANA DE PASARE”…SI CARE DESIGUR NU SUFEREAU GRESELI INFORMAM PE CITITORI SA CAUTE PE SITUL WWW.MAICAECATERINA.RO. PRIMUL TEXT POSTAT ACOLO..”DE LA FORENTA LA FERRARA”…SI VOR GASI INFORMATIILE NECESARE DESPRE SF. MARCU ţ EFESULUI PE CARE TOT AUTOAREA TEXTULUI „RESPONSABILIZARI IN ANII DE APOSTAZIE”..LE-A SCRIS …CEREM DIN SUFLET INCA ODATA IERTARE PENTRU ACEASTA SI ţTE EVENTUţE GRESELI DE TIPARIRE ţE TEHNICII MODERNE!!!
