Responsabilizări monahale în anii de apostazie

Motto: ”Monahul este cel ce supune firea sa unei sile neîncetate şi simţurile sale unei paze neîntrerupte.

Monahul este cel ce şi-a făcut trupul neîntinat, gura curăţită şi mintea luminată.

Monahul este sufletul apăsat de durere, care petrece în veghe şi în somn într-o necontenită pomenire a morţii”

Sfântul Ioan Sinaitul

Vrem nu vrem, recunoaştem oficial sau pe la colţuri, am ajuns să trăim vremuri „de bejenie”, vorba scriitorului. Uimirea mea a fost foarte mare în primele clipe când am realizat acestea. Îmi amintesc că abia mă botezasem şi părintele Argatu, în lumina căruia am primit primii paşi, ne descria cu lux de amănunte cum va cădea comunismul, făcându-se praf (era în anii 1985-1986). Dar mai ales ne spunea cum vor pătrunde cele mai puternice ispite, cele mai grave tentaţii din lumea largă, care se vor năpusti peste bietul popor român (care va reacţiona exact invers decât ar aştepta Domnul), drogurile, crimele, desfrânările de tot felul, până la recunoaşterea oficială a căsătoriei între homosexuali şi lesbiene. Toate acestea vor pătrunde adânc în sufletul şi viaţa de zi cu zi a românului, zicea părintele Argatu în anii ”™86. Desigur că noi, cei prezenţi la astfel de prevestiri, ne înfioram, dar mărturisesc sincer că aveam o umbră de îndoială, iertată să-mi fie comparaţia (căci nu sunt nici măcar umbra lor), precum odinioară ucenicul Motovilov se îndoise de înaintevederea Sf. Serafim de Sarov. Desigur credeam, poate aşa peste 100 de ani, cine ştie, oricum noi nu apucăm! Dar ceea ce ne dădea fiorii cei mai mari era proorocirea căderii bisericii instituţionale, a conducătorilor ei, a duhovnicilor şi, implicit, a lumii întregi care se va rătăci în „uscăturile şi stufărişul plin de şerpi”. De fapt, îndoiala mea a ţinut doar până în ziua când am văzut maşina securităţii la uşa părintelui Argatu şi pe fetele ce aveau în grijă casa părintelui, zburând ca potârnichile la vânătoare! Târziu, atunci când sufletul meu putea să suporte adevărul, mi s-a spus că datorită unor turnătorii mincinoase la „cabinetul 2„, făcute de mai-marii Mănăstirii Cernica, părintele nostru drag era căutat drept vrăjitor şi uzurpator al „regimului”. Anii au trecut, şi spre groaza şi spaima mea văd împlinindu-se pas cu pas tot ceea ce dânsul a prezis cu har de la Domnul nostru Iisus Hristos, pe care l-a slujit credincios până la mutarea sa. Şi îndrăznesc să zic şi eu vorba cu duh din patericele sfinţilor părinţi ”să nu fie!”, şi totuşi, ”ciuma” şi-a extins ghearele din ce în ce, iar noi (poporul), căci el constituie adevarata biserică, ne aflăm în dezorientare, în manipulare, şi, îndrăznesc să zic, în multă naivitate şi neştiinţă!

…când în plină zi într-o catedrală ortodoxă se savârşesc ritualuri cu săbii, în faţa sfântului altar, când capete albite de timpul petrecut în ortodoxie săvârşesc acte „cel puţin ciudate”, când amestecăm toate concepţiile religioase într-o oală de „ciorbă”, din care să ne împărtăşim cu toţii (dacă se poate fiecare cu linguriţa lui de acasă), când recunoaşterea şi apărarea ortodoxiei pe pamânt românesc a devenit ”act de fundamentalism religios”…atunci cred că fiinţa noastră, sufletul nostru, ar trebui să simtă convulsiile morţii.

De câţiva ani privim neputincioşi la tot felul de „minuni” ce se petrec sub ochii noştri şi nu reacţionăm. Ba apare o „nouă evanghelie”, ba „sarcofagul lui Iisus”, ba „un extraterestru reptilian, care spune că e dumnezeul nostru”. Ei, până la urmă sunt atât de amuzante, încât poate nici nu merită să comentăm ceva, dar când în plină zi într-o catedrală ortodoxă se savârşesc ritualuri cu săbii, în faţa sfântului altar, în faţa lui Hristos prezent permanent pe Sfânta Masă, când învăţătura apostolică şi patristică şi deciziile acestor sfinţi (de două mii de ani) sunt în pericol de a fi alterate, când capete albite de timpul petrecut în ortodoxie săvârşesc acte „cel puţin ciudate”, ca să nu le spunem anatemizante, când amestecăm toate concepţiile religioase într-o oală de „ciorbă”, din care să ne împărtăşim cu toţii (dacă se poate fiecare cu linguriţa lui de acasă), când recunoaşterea şi apărarea ortodoxiei pe pamânt românesc (creştinat de doua mii de ani! de sf. Apostol Andrei) a devenit ”act de fundamentalism religios”…atunci cred că fiinţa noastră, sufletul nostru, ar trebui să simtă convulsiile morţii. Ce altceva e această cădere spirituală încuviinţată de superiori şi întâistătători, decât o moarte, şi încă una lentă, înveşmântată în cele mai atrăgătoare culori, pentru ca la un moment dat să apară faţa adevărată, hidoasă şi descompusă a înşelării finale.

Poate cititorii se vor întreba, pe bună dreptate, ce legătură are mottoul atât de particularizat către viaţa monahală, cu restul subiectului. Am vrut să subliniez prin cuvintele Sf. Ioan Sinaitul, faptul că monahismul, în coordonatele lui, are ca scop principal curăţirea şi adâncirea sufletului în ruga şi contemplaţia către divin, astfel devenind rug aprins pentru Hristos şi lucrarea Lui pe pământ pentru mântuirea lumii întregi. Dar monahismul nu este o sectă, nu este o castă, nu este un regn, nu este aparte de ceea ce Hristos a numit-o „biserică”, bucurându-se, întristindu-se, îngrijorându-se pentru toate bucuriile, realizările, alunecările şi căderile acestei lucrări sfinte a Domnului pe pamânt, care se cheamă „biserică”. Începând cu Sf. Ioan Evanghelistul, cu Sf. Grigore de Nazians şi Sf. Simeon Noul Teolog, apoi trecând prin Sf. Marcu al Efesului şi ajungând la Sf. Ioan Maximovici, iată numai câteva nume de mare strălucire din istoria creştinismului care au avut atitudini şi scrieri cât se poate de verticale şi hotărâte, atunci când în viaţa publică a bisericii lui Hristos interveneau ideei şi acţiuni care puneau în pericol unitatea şi integritatea credinţei creştin-ortodoxe.

„Propovăduirea dogmelor părinţilor au întărit bisericii o singură credinţă care, purtând haina adevărului cea ţesută din teologia cea de sus, drept îndreptează şi slăveşte taina cea mare a dreptei cinstiri de Dumnezeu„

mineiul pe ziua de 16 iulie

De ce oare, în zilele noastre pare „ciudat”, „războinic”, „anacronic”, ”fundamentalist”, orice încercare de mărturisire a ortodoxiei, în spiritul Sfinţilor Părinţi pe care tot noi îi punem în calendare, le facem mare cinste, sărbătorindu-i cu sfinte slujbe, le publicăm scrierile, le propovăduim învăţăturile de la catedrele şcolilor noastre teologice, dar când suntem în public, faţă de alte neamuri sau culte, chiar din ţara noastra, avem atitudinea sclavului faţă de stăpân, în numele „raţiunii” şi al „bunului simţ”, al „adevărului care ne face liberi şi ne conduce spre libertate”. Suntem reduşi la tăcere (în special cei din monahism) de diverse „frăţii” care se opun cu vehemenţă cuvântului de propovăduire a ortodoxiei sau de amendare a oricărei persoane care alunecă în prăpastia înşelării. Am în vedere, desigur, recentul caz „cel puţin ciudat”, al mitropolitului N.Corneanu (care nu ar fi fost la prima „ciudăţenie”, amintindu-ne aici recentele „investituri cu săbii deasupra capului” din catedrala din Timisoara, cât şi concertele de muzică clasică, în aceeaşi catedrală în săptămâna mare). A tresărit, bucurându-se, sufletul nostru de român şi creştin, la auzul şi vederea scrisorilor şi a poziţiei cât se poate de verticale a marilor duhovnici (preoţi – călugări) din România, ca părintele Arsenie Papacioc de la Techirghiol şi părintele Iustin Pârvu de la Petru Voda, dar şi de bucurie pentru solidaritatea părinţilor din Sfântul Munte Athos din Grecia, sau din Rusia, care au tras un mare semnal de alarmă la adresa „ciudăţeniilor” din ce în ce mai evident antiortodoxe ale mitropolitului Corneanu.

„Să ne ridicăm mai presus de cearta teologică”

Sf. Ioan Maximovici

Îmi vine acum în minte disputa (dusă dealtfel cu mult tact, calm şi bun simţ) dintre Sfântul Ioan Maximovici şi un mare teolog al timpului acela, contemporan cu sfântul, mitropolitul Antonie, care în rang şi studii academice îl întrecea pe sfântul. Asta nu l-a oprit pe sfânt să comenteze şi să-i spună cu cel mai liniştit duh că în problema ”suferinţei Domnului nostru Iisus Hristos în grădina Ghetsimani”, are altă opinie care se deosebeşte radical de a mitropolitului. „Să ne ridicăm mai presus de cearta teologică” obişnuia să spună deseori sfântul Ioan Maximovici, în cunoscutele sale polemici cu scriitorul Bulgakov. Desigur de-a lungul istoriei creştine au existat şi atitudini radicale (dealtfel benefice), cum a fost hotărârea bisericii ruse de a-l exclude din biserică pe mitropolitul care în 1439 la Florenţa a semnat tratatul cu apusul. Măsura pare radicală şi cu siguranţă în zilele noastre ar fi cotată ca „fundamentalism religios”, totuşi inspiraţia Duhului Sfânt a dovedit ulterior că părinţii ruşi au avut dreptate, căci acel mitropolit s-a retras în biserica romano-catolică, devenind cardinal.

O spusă a Sfântului Marcu al Efesului, singurul luptător rămas în picioare, drept şi vertical în faţa tăvălugului apusean, în 1439 la Florenţa, spune că toate acestea s-au întâmplat şi se mai întâmplă datorită celor „trei diavoli uriaşi: neştiinţa, uitarea şi nepăsarea (negrija)”, de care trebuie să recunoaştem că societatea noastră suferă din plin, indiferent de meridian.

Neplăcut surprinsă am fost zilele acestea răsfoind o publicaţie românească, ce se vrea topul subţirimii intelectualismului românesc. Se afla acolo o listă întreagă de aşa-zişi buni creştini, care propun tot felul de „bucuroase acolade liturgice” între ortodoxie şi restul lumii.

Propunem şi noi (monahismul responsabilizat), o reciclare duhovnicească a neamului românesc, în spiritul ortodox al Evangheliilor şi al Sfinţilor Părinţi.

maica Ecaterina Fermo

Erată:

REGRETIND ENORM GRESţA ..APROAPE DE NE-IERTAT-DIN TEXTUL „RESPONSABILIZARI MONAHţE IN ANII DE APOSTAZIE”, CERIND IERTARE SFINTILOR MARCU ASCETUL SI MARCU ţ EFESULUI…IN TIMPUL CARORA SCRIERILE SE FACEAU MANUţ..PRIN INTERMEDIUL UNUI SCRIB ..DOTAT CU UN „STILOU-PANA DE PASARE”…SI CARE DESIGUR NU SUFEREAU GRESELI INFORMAM PE CITITORI SA CAUTE PE SITUL WWW.MAICAECATERINA.RO. PRIMUL TEXT POSTAT ACOLO..”DE LA FORENTA LA FERRARA”…SI VOR GASI INFORMATIILE NECESARE DESPRE SF. MARCU ţ EFESULUI PE CARE TOT AUTOAREA TEXTULUI „RESPONSABILIZARI IN ANII DE APOSTAZIE”..LE-A SCRIS …CEREM DIN SUFLET INCA ODATA IERTARE PENTRU ACEASTA SI ţTE EVENTUţE GRESELI DE TIPARIRE ţE TEHNICII MODERNE!!!

Tags: monahism