MAICILE DIN SHAMRODINO ÎN ÎNCHISOAREA SOLOVKI

În cea de a patra zi, gardienilor li s-a făcut teamă de puterea nepământeană pe care păreau să o posede aceste femei, și au refuzat pur și simplu să le atingă sau să aibă în orice fel de a face cu ele. Însuși comandantului i-a fost frică să le trimită din nou pe deal. Și așa ele nu au fost deranjate din rugaciune și au fost scoase de pe rațiile de pedeapsă. Atunci când, patru ani mai târziu, am părăsit Vokuta, maicile erau tot la fabrica de cărămizi și în continuare nu lucraseră nici o zi pentru regimul comunist. Erau privite cu teamă și respect. Gardienii au fost instruiți să nu le atingă sau să le deranjeze. Ele își găteau propria mâncare și își făceau chiar propriile haine. Devoțiunile lor și le faceau dupa propriul tipic și păreau mulțumite și în pace. Deși prizoniere,ele erau libere spiritual. Nimeni in Uniunea Sovietică nu avea asemenea libertate a rugăciunii precum ele.

ȘI MIRACOLUL BĂRBĂȚIEI LOR
comemorate pe 12 noiembrie

(traducere din limba engleza din volumul Sfinții Catacombelor Rusiei – Viețile noilor martiri de Ivan Andreev, îngrijit și completat de Ieromonah Seraphim Rose, Saint Herman of Alaska Press, Platina, California, 1982)

Peste cel care lucrează, Dumnezeu își revarsă mila; dar cel ce iubește primește mângâiere

Starețul Ambrozie de la Optina

În vara lui 1929 au ajuns la Solovki în jur de treizeci de maici. Probabil că majoritatea lor veneau de la mănăstirea Shamrodino din apropierea Optinei.
Maicile nu au fost încartiruite cu celelalte femei după obicei, ci separat. Când au început să fie interogate și controlate, ele au refuzat să dezvăluie lucruri de bază despre ele, ca de pildă numele, anul și locul nașterii, educație și așa mai departe.
După strigăte , amenințări și bătăi ele au fost puse în detenție solitară și torturate prin foame, sete și lipsă de somn; adică s-au folosit asupra lor metodele de presiune obișnuite. Dar maicile au rămas neînduplecate, ba chiar s-au dovedit suficient de curajoase – lucru foarte rar întâlnit în lagărele de concentrare – încât să refuze orice fel de muncă silnică.

După câteva zile, împreună cu profesorul Zhizhilenko (care a fost trimis la Solovki deoarece, în vreme ce era medic șef la închisoarea Taganka din Moscova, a acceptat intrarea în monahism și a devenit episcopul Maxim) am fost chemați de către șeful Direcției Sanitare. Ni s-a poruncit, în mod confidențial, să facem un examen medical al maicilor, cu aluzia că, e bine să reiasă faptul că nu sunt capabile de muncă fizică, astfel încât să existe un motiv oficial pentru care să fie scutite de muncă silnică.

Pentru prima dată în istoria penitenciarului de la Solovki, administrația s-a văzut pusă în fața unei situații așa de complicate. De obicei, în asemenea situații ei acționau foarte crud și sever. După administrarea unei bătăi serioase, cei ce refuzau să muncească erau trimiși pe insula disciplinară Anzersk, de unde nu se întorcea nimeni viu.

De ce aceste maici rebele nu au fost trimise la Anzersk, noi nu am putut să înțelegem. L-am întrebat pe șeful Direcției Sanitare a întregului lagăr. El ne-a explicat că protestul tăcut și reținut al maicilor nu se asemăna cu nimic cu protestele cu care administrația avea de a face de obicei. Acestea din urmă erau de zgomotoase, cu scene, strigăte și huliganism. Dar aici aveau de a face cu tăcere, simplitate, umilință și o extraordinară smerenie. „Sunt martire fanatice care caută suferințe!” ne-a explicat șeful Direcției Sanitare. „Sunt un fel de cazuri psihiatrice, masochiste, dar ne pare nespus de rău pentru ele. Nu pot să sufăr vazând umilința și smerenia cu care își duc povara. Și nu mi se întâmplă numai mie. Nici Vladimir Yegovitch, șeful lagărului, nu poate să suporte asta. Ba chiar s-a și certat cu șeful Direcției de Spionaj și vrea cumva să înducească pastila în această privință. Dacă tu le consideri inapte de muncă, ei le vor lăsa în pace.”

Atunci când am intrat în baraca unde se aflau, am văzut un grup de femei extraordinar de serioase, pașnice și reținute, îmbrăcate în veșminte monahicești, vechi, uzate și peticite, dar curate.

Erau în jur de treizeci. Ca vârstă le dădeai un „etern treizeci de ani”, deși fără îndoială erau între ele și mai bătrâne și mai tinere. Pe fața lor se citea ceva din expresia Maicii Domnului, „Bucuria tuturor celor întristați”, și această întristare era așa de evidentă și de smerită, încât mi-am adus aminte de câteva versuri din Tyuchev. Înfațișarea lor smerită era de o așa frumusețe spirituală încât îți evoca un sentiment de adâncă pocăință și de extaz.

„Așa că, pentru ca să nu le supăr, eu mai bine ies, doctore!” a spus șeful misiunii care ar fi trebuit să fie prezent la examinare ca reprezentant al comisiei medicale. Am rămas singur cu ele.
„Bună ziua, mătușilor!” am spus închinându-mă adânc în fața lor. În liniște, ele mi-au răspuns, cu o plecăciune adâncă, de la mijloc.
„Sunt doctor. Am fost trimis să vă examinez!”
„Suntem bine! Nu este nevoie să ne examinezi” m-au întrerupt câteva voci.
„Sunt un creștin ortodox credicios și mă aflu aici, în lagărul de concentrare, pentru motive legate de biserică.”
„Slavă Ție Doamne!” mi-au răspuns câteva voci.
„Înțeleg tulburarea voastră” am continuat „dar nu am să vă examinez. Îmi veți spune doar ce probleme aveți iar eu vă voi declara inapte de muncă.”
„Nu ne plăngem de nimic. Suntem destul de sănătoase.”
„Dar fără o specificație clară a tipului de invaliditate, ei vă vor trimite la munci covârșitor de grele.”
„Pentru noi e tot una, nu vom lucra indiferent dacă munca este grea sau ușoară!”
„De ce?” am întrebat surprins.
„Pentru că noi nu vrem să lucrăm pentru regimul lui Anticrist.”
„Ce spuneti acolo?” am întrebat, supărat. „La urma urmei, aici, la Solovki sunt mulți episcopi și preoți care au fost trimiși aici pentru mărturisirea lor. Toți lucrează, pe măsura putinței lor. De exemplu, episcopul de Viatka este contabil la fabrica de sfoară, în timp ce mulți preoți lucrează la secția de cherestea. Ei împletesc plase. Vinerea, ei lucrează continuu 24 de ore, zi și noapte, ca să își facă timp de rugaciune pentru sâmbătă noaptea și duminică dimineața.”
„Dar noi nu vom lucra la ordinele orânduirii lui Antihrist.”
„Bine atunci, fără să vă examinez, am să vă pun un diagnostic din care reiasă că sunteți incapabile de muncă fizică grea.”
„Nu, nu trebuie să faci asta. Iertați-ne, dar vom fi obligate să spunem că nu este adevărat. Suntem bine. Putem munci, dar nu dorim să muncim pentru regimul lui Antihirst și nu vom munci chiar dacă ne vor ucide pentru asta.”
„Nu vă vor ucide, dar vă vor tortura până ce vă vor omorî.” am spus în șoaptă, roscând să fiu auzit. Am spus-o cu durere în inimă.
„Dumnezeu ne va ajuta să îndurăm și tortura” a răspuns una dintre maici, tot în șoaptă. Mi-au dat lacrimile.
M-am înclinat în fața lor în liniște. Aș fi vrut să ma aplec până la pământ și să le sărut picioarele.

După o săptămână comandantul Direcției Sanitare a intrat in cabinetul medical și, printre altele, ne-a informat: „Suntem cu toții istoviți cu aceste maici, dar acum ele au acceptat să lucreze. Ele cos și peticesc pentru secția centrală. Ne-au pus doar condiția ca să fie toate împreună și să cânte un fel de cântece în surdină în timp ce lucrează. Șeful lagărului a încuviințat. Ele sunt acum acolo, muncind și lucrând.”

Maicile erau într-atât de izolate încât nici măcari noi, medicii Direcției Sanitare, care ne bucuram de o mai mare libertate de mișcare și care aveam multe legături și prieteni, nu am aflat multă vreme nimic despre dânsele. De abea după o lună am aflat cum s-a desfășurat ultimul act al tragediei lor.

Cu unul dintre convoaiele care sosiseră la Solovki , a venit un preot care era părintele spiritual al uneia dintre maici. Și, chiar dacă contactul dintre ei părea complet imposibil , în condițiile de lagăr, maicile au reușit cumva să ceară sfat de la povățuitorul lor.

Esența întrebării lor era următoarea: „Am venit în lagăr ca să suferim, iar noi aici o ducem bine. Suntem împreună; spunem rugaciuni; munca ne place; am făcut oare bine că am acceptat să muncim în condițiile regimului lui Antihrist? Se cuvine să renunțăm chiar și la această muncă?”

Părintele spiritual le-a răspuns cu o interdicție necategorică a muncii.
Și atunci maicile au refuzat orice fel de muncă. Administrația a aflat cine s-a făcut răspunzător pentru asta. Preotul a fost împușcat. Dar când maicile au aflat despre asta, ele au spus: „Acum nimeni nu mai poate elibera de această interdicție.”
Maicile au fost curând despărțite și au fost trimise în altă parte, una după alta.
În ciuda eforturilor noastre, nu am mai reușit să aflăm nimic despre ele. Au dispărut fără urmă.

După ani, din gura unui prizonier american, care muncea ca sclav într-un lagăr de concentrare, mi-a parvenit informația suplimentară care aduce la lumină rezultatul spiritual al exigenței ascetice a unor asemenea maici.

MIRACOLUL MAICILOR

De îndată ce conversația a ajuns la religie, am auzit de o întâmplare extraordinară, de un miracol care s-a întâmplat de curând în Vokuta. Dumnezeu a fost, într-adevăr, cu noi! Și pasiunea cu care acest om mi-a spus povestea n-a lăsat nici o urmă de îndoială asupra faptului că Dumnezeu nu a putut fi excomunicat dintr-o țară sau din mintea și sufletul oamenilor de către Cortina de Fier.
S-a întâmplat în noiembrie 1950 când, la scurtă vreme după ce am ajus, trei maici au fost aduse în lagăr cu sentința de muncă silnică. Cele câteva mii de prizoniere din Vokuta nu lucrau la mină dar făceau alte munci grele, iar maicile au fost trimise să lucreze la o fabrică ce producea cărămizi pentru toate construcțiile din zona arctică a Rusiei.

Atunci când au fost duse pentru prima dată la fabrica de cărămizi, maicile i-au spus administratorului că ele consideră munca pentru regimul comunist drept muncă pentru Diavol și că, de vreme ce ele sunt slugi ale lui Dumnezeu și nu ale lui Satan, și-au propus să nu asculte de ordinele lui indiferent de la ce amenințări ar recurge.
Dezbrăcate de veșmântul religios, maicile si-au luat credința drept armură. Ele erau pregătite să facă orice pentru a-și ține jurământul, și și-au privit pedeapsa în față, mărturie vie a marelui lor curaj. Au fost puse pe rații de pedeapsă, constând din pâine neagră și supă râncedă, zi după zi. Atunci când, în fiecare dimineață, li se poruncea să meargă la fabrica de cărămidă, la gropile de argilă sau la orice altă muncă deșelătoare, ele refuzau. Acest refuz însemna, de bună seamă, că urmau să sufere chinuri mult mai mari. Mânios pe încăpățânarea lor și temându-se de efectul asupra celorlalte lucrătoare, șeful lagărului a ordonat ca să fie puse în cămeși de forță. Mâinile le erau legate la spate, iar sfoara cu care le erau strânse încheieturile era trecută în jurul gleznelor și legată strâns. În felul acesta, picioarele le erau trase în sus și la spate, iar umerii, în jos și la spate într-o poziție de durere insuportabilă.
Maicile erau măcinate de agonie, dar nici un sunet de protest nu le-a scăpat. Iar atunci când comandatul a poruncit să se toarne apă peste ele, astfel încât bumbacul să se strângă, el s-a așteptat ca ele să urle sub presiunea la care erau supuse trupurile lor torturate, dar tot ce s-a întâmplat a fost că ele au gemut și și-au pierdut cunoștința. Atunci, legăturile le-au fost ușurate iar ele și-au revenit, procedeul a fost repetat și, din nou, au fost cuprinse de o binecuvântată pierdere a cunoștinței. Au fost ținute așa preț de doua ore, dar gardienii nu au îndrăznit să continue tortura, fiindca sângele nu mai circula și femeile erau aproape moarte. Regimul comunist dorea sclavi, nu schelete. Ei nu transportau oamenii până la Vokuta ca să îi omoare. Guvernul Sovietic dorea cărbunele din mină. Sclavii erau, bineînțeles, ușor de lepădat, dar asta numai după ce ani de muncă erau storși din ei. Astfel, scopul comandantului era să tortureze pe aceste femei până când ele ar fi acceptat să muncească.

În cele din urmă, comandantul a decis că s-a săturat să încerce. Maicile aveau fie să muncească, fie să fie omorâte în proces. El a hotărât ca ele să muncească din nou afară și că, în caz că refuză, să fie duse pe deal , în bătaia vântului aspru al iernii arctice și lăsate nemișcate acolo toată ziua, să privească pe celelalte femei cum muncesc. Acelea erau și ele torturate astfel. Atunci când palida lumină arctică în sfârșit apunea, ele puteau fi văzute îngenuncheate acolo, iar gardienii care mergeau la ele se așteptau să le găsească înghețate, în timp ce ele păreau relaxate și calde.

Văzând acestea, comandantul a poruncit să le fie luate mănușile și căciulile astfel încât să fie expuse cu totul furiei vântului. Pentru toată durata celor opt ore lucrătoare, ele au îngenuncheat în rugăciune pe costișa vântoasă. Dedesubt, femeile care smulgeau lut pentru cuptoarele de cărămizi sufereau intens de frig. Multe se plângeau că le îngheață picioarele cu toate cizmele călduroase pe care le purtau. Atunci când, pe înserat, gardienii s-au dus pe deal să le ducă pe maici la baracă, ei se așteptau să le găsească cu urechile și mâinile degerate. Dar ele nu păreau vătămate deloc. A doua zi, din nou, ele au ingenuncheat pentru opt ore în vânt, fără căciulă și mănuși la temperaturi cu mult sub zero grade. În acea noapte ele tot nu aiu suferit degerături și au rămas le fel de determinate să nu muncească. Totuși, in cea de a treia zi le-au fost luate și fularele.

În acel moment, deja veștile despre ce se întâmpla s-au răspândit în toate lagărele din regiunea Vokutei. Când, la sfârșitul celei de a treia zile, o zi cu mult mai rece decât toate pe care le trăisem în acea iarnă, maicile descoperite s-au întors iarăși fără urmă de degerături, toți au înceăut să murmure că Dumnezeu a făcut o minune. Nici nu se mai discuta despre altceva în toată Vokuta. Chiar și dintre cei mai hârșiți agenți MVD din alte lagăre nu s-au putut abține să nu vină să arunce pe furiș o privire la cele trei siluete ingenuncheate de pe deal. Femeile care lucrau în gropile de dedesubt își făceau cruci și murmurau, nervos, rugăciuni. Chiar și comandantul a fost tulburat. Chiar dacă nu era un om religios, era măcar superstițios cumva și își putea da seama destul de bine că era martorul lucrării unei Puteri care nu era de pe acest pământ!

În cea de a patra zi, gardienilor li s-a făcut teamă de puterea nepământeană pe care păreau să o posede aceste femei, și au refuzat pur și simplu să le atingă sau să aibă în orice fel de a face cu ele. Însuși comandantului i-a fost frică să le trimită din nou pe deal. Și așa ele nu au fost deranjate din rugaciune și au fost scoase de pe rațiile de pedeapsă. Atunci când, patru ani mai târziu, am părăsit Vokuta, maicile erau tot la fabrica de cărămizi și în continuare nu lucraseră nici o zi pentru regimul comunist. Erau privite cu teamă și respect. Gardienii au fost instruiți să nu le atingă sau să le deranjeze. Ele își găteau propria mâncare și își făceau chiar propriile haine. Devoțiunile lor și le faceau dupa propriul tipic și păreau mulțumite și în pace. Deși prizoniere,ele erau libere spiritual. Nimeni in Uniunea Sovietică nu avea asemenea libertate a rugăciunii precum ele.

Nici măcar nu pot a începe să vorbesc despre cum exemplul lor a readus credința în mii de prizonieri și gardieni, acolo, la Vokuta. Mai târziu, atunci când, ca paznic al vestiarelor celor de la MVD, am avut ocazia să vorbesc despre religie cu unii dintre cei mai înrăiți comuniști ruși, nici măcar unul nu a uitat să menționeze Miracolul Maicilor.

(John Noble: L-am găsit pe Dumnezeu în Rusia Sovietică, Zondervan, Mich. 1971, pp. 112-117).

Tags: Shamrodino