BISERICA DIN CATACOMBE

De aceea problema luptei împotriva comunismului este o problemă spirituală și nu una politică. De aceea problema diviziunilor pe bază de jurisdicții nu este o problemă a „certei dintre episcopi pentru poziții”. Nu, ea este o problemă a colaborării (sau a acceptării tacite) cu înaintemergătorii lui Antihrist sau a luptei fără compromisuri cu ei. Numai aceasta ne separă de cei care s-au rupt de Adevăr; dar nu ne separă de poporul rus, pentru că acolo sufletul, chiar dacă este invizibil, chiar dacă s-a retras în el însuși, este încă viu, nu este înrobit spiritual; este atras de lumina Adevărului. Și ca mărturie a acestui fapt stă existența, în condițiile înfricoșătoare ale Uniunii Sovietice, unde mulți s-au făcut Iude, fie de frică, fie cu buna știință, a Bisericii din Catacombe, cea care nu a căzut.”

(traducere din limba engleza din volumul Sfinții Catacombelor Rusiei – Viețile noilor martiri de Ivan Andreyev, îngrijit și completat de Ieromonah Seraphim Rose, Saint Herman of Alaska Press, Platina, California, 1982)

“Realitatea vieții din Uniunea Sovietică este un coșmar înfricoșător care nu poate fi nici crezut, nici înțeles de către cei care nu l-au trăit. Și ceea ce este cel mai înfricoșător nu sunt lipsurile materiale, arestările și interdicțiile, ci faptul că se duce o bătălie conștientă, sistematică și diabolică pentru posedarea sufletului uman și împotriva lui Dumnezeu. Acesta este scopul principal și tot restul îi este subordonat.

Din punct de vedere calitativ, înaintemergătorii lui Antihrist au făcut deja din împărăția acestuia o realitate în acest loc (Rusia). Antihristului în persoană nu-i rămane nimic de inventat: lui îi va reveni misiunea de a răspândi metodele NKVD-ului sovietic (Poliția Secretă) la celelalte cinci șesimi ale feței pământului. Singurul fenomen luminos, fericit și încurajator aici este existența Bisericii din Catacombe, a bisericii din sălbăticie. Ea ne permite să privim cu optimism bătălia sufletului rus cu ateismul: acolo, Biserica cea nebiruită a fost păstrată, cea pe care, așa cum ne-a promis Hristos, porțile iadului nu o vor birui.

Nu pot oferi multe nume și evenimente. Pentru motive lesne de înțeles, nici prea multe detalii nu pot aduce. Pot doar sa povestesc pe scurt sau să amintesc. Dar nici sa tac nu pot; nu am dreptul și nici nu vreau deoarece prin tăcerea mea aș trăda Adevărul și memoria acelor preoți-martiri pe care i-am văzut, cu care am vorbit și cu care am împărțit cinci ani înfricoșători de detenție în lagărul de concentrare de la Solovki.

Patriarhul Tihon a condus cu înțelepciune corabia Bisericii pe marea vieții care devenise atât de agitată după revoluție. Poziția sa a fost extraordinar de dificilă, nu doar pentru că era mereu amenințat de un pericol fizic, nici măcar pentru ca în toți cei șapte ani ai cârmurii sale, fiecare zi a fost o tortură morală, ci pur și simplu pentru că nu a mai existat o asemenea perioadă în istoria Bisericii. El a trebuit să croiască un drum cu totul nou printr-o țară necunoscută. De aceea greșelile sale sunt atât de ușor de înțeles și de iertat. Meritul său este cu atât mai mare cu cât el a prevăzut și a pus temelia Bisericii din Catacombe: din timpul vieții el l-a binecuvântat pe medicul psihiatru, Profesorul Zhizhilenko, să întemeieze Biserica din Catacombe. Mai târziu, Profesorul Zhizhilenko, în timp ce lucra ca medic sub sovietici, a fost tuns și numit episcop al Bisericii din Catacombe, fiind ulterior arestat, întemnițat și, în 1930, împușcat.
După moartea Patriarhului, succesorii săi au fost proscriși unul după altul. Și apoi, Mitropolitul Serghie, devenind cap al Bisericii, a publicat Declarația cunoscută de toți, prin care consideră bucuriile și tristețile revoluției ca fiind și ale sale și îi numește pe toți martirii „criminali politici”.

Întreaga Rusie ortodoxă a fost cutremurată și delegații din toate colțurile țării s-au adunat la Mitropolitul Serghie ca să protesteze.

Ca membru al unei asemenea delegații de protest din partea episcopiei Petrogradului, am mers și eu la Moscova. În sala de recepție a Mitropolitului așteptau patruzeci de oameni, și toți pe care i-am întrebat mi-au răspuns că au venit ca delegați să îl vadă pe Mitropolit. Rusia nu acceptase această Declarație!

Mitropolitul ne-a întâmpinat în afara rânduielii. Aflând motivul pentru care venisem, el a reafirmat tot ceea ce spusese în Declarație și ca răspuns la convingerile noastre ne-a numit pe toți „contrarevoluționari” și „schismatici”. Fără să luăm binecuvântare, am plecat cu mâna goală.

Curând după aceea, acele biserici care nu au acceptat Declarația au început să fie închise. În Petrograd a mai rămas una singură, dar toți cei care intrau în ea erau înregistrați, iar mai târziu, arestați. Aceasta a fost perioada în care puterea Sovietică ateistă cerea credincioșilor să meargă în lăcașuri ale Bisericii oficiale.

Și eu am fost arestat și interzis pentru cinci ani. La Solovki am întâlnit mulți ierarhi ai adevăratei Biserici. Și acolo aveam deja Biserica noastră din Catacombe.
În lagărele de concentrare persecuțiile împotriva credinței erau cu totul pe față: preoții erau rași și dezbrăcați, li se interzicea să poarte cruci și sutane. Dacă cineva își facea semnul crucii i se prelungea pedeapsa. Bineînțeles, nici nu se punea problema unor slujbe deschise. Moaștele sfinților erau expuse pentru batjocură într-un muzeu antireligios cu inscripții blasfemiatoare – chiar și sfinții suferea cu noi! Călugărilor de la Solovki care rămăsesră acolo ca muncitori le era interzis contactul cu prizonierii sub amenințarea pedepsei capitale. Cel mai greu era înaintea marilor sărbători: adunări chiar și de câte doi erau imposibile, nimănui nu i se permitea să plece nicăieri decât cu aprobări speciale, rondurile de noapte erau mai frecvente, numărul sentinelelor se dubla. Pentru a se putea ruga, cineva trebuia să fie pregătit în orice moment să sufere moarte de martir. Și noi eram cu toții pregătiți, având întotdeauna asupra noastră, precum primii Creștini, o părticică din Sfintele Daruri. Am adus cu mine, în străinătate, o asemenea părticică și i-am dat-o Mitropolitului Anastasie.

Și nu numai că eram pregătiți să murim, dar mulți au și murit, încrezători că undeva, acolo unde brațul cel lung al autorităților sovietice nu poate ajunge, unde există libertate – acolo Adevărul strălucește în toată puritatea sa. Acolo oamenii îl trăiesc și i se supun. Acolo oamenii nu se închină lui Antihrist. Și ce teroare m-a cuprins când, de curând, am reușit să ajung în străinătate și să constat că aici oamenii recunosc „spiritual” Biserica Sovietică. Spiritual! Mulți dintre noi au căzut „de frica Iudeilor” și au cedat tentației colaborării exterioare cu autoritățile. Am cunoscut preoți ai Bisericii oficiale care, acasă, își smulgeau părul și își zdrobeau capetele prosternându-se, cerându-și iertare pentru apostazia lor, numindu-se pe ei înșiși Cain – și cu toate acestea neavînd puterea să își asume martiriul. Dar nici măcar ei nu recunoscuseră spiritual Biserica Roșie. În timp ce aceștia din afară – i s-au supus chiar din punct de vedere spiritual. Ce binecuvântare că ai noștri preoți-martiri, în timp ce mureau, nu au aflat despre această trădare!

Când m-am întors din surghiun (la Leningrad), am găsit Biserica din Catacombe. Am cunoscut personal în jur de 200 de locuri unde se făceau slujbe. Doisprezece preoți itineranți și doi episcopi slujeau. Aceste locuri erau destul de variate: de la colibe țărănești la instituții Sovietice, unde nu se intra decât cu parolă. Dar la acea vreme, Biserica din Catacombe nu avea nici o structură organizatorică generală.

Ajungând în străinătate, am început în mod natural să caut oameni care făcuseră parte din Biserica din Catacombe. Majoritatea refugiaților nu știau nimic despre ea. Dar aproape în fiecare an am întâlnit câte un reprezentant al ei, chiar preoți, și am avut contact prin scris cu un episcop.

După informația pe care o am, Biserica din Catacombe nu numai că a devenit mai puternică, dar a dobândit chiar și o structură organizatorică. Din cele spuse de un episcop, chiar daca această biserică are, comparativ, mai puțini membri activi, marea majoritate a oamenilor îi simpatizează și îi ajută. Fără această simpatie Biserica din Catacombe nu ar fi putut exista deloc sub puterea Sovietelor.

În afară, am fost stupefiat de faptul că marea majoritate a preoților Bisericii din Catacombe, care a venit aici, continuă să își ascundă identitatea, neintrând nici măcar în Biserica Soborniceasca cea adevărată. Asta m-a tulburat în mare măsură: am greșit eu oare atunci când am intrat în Biserica Rusă din afara Rusiei (ROCOR)? Și dacă nu, atunci de ce au ales ei să continue în secret? Recent, am primit un răspuns nedumeririi mele: Un episcop al Bisericii din Catacombe, necunoscut mie, care trăiește peste granițe, mi-a trimis o scrisoare printr-un intermediar. El comentează mai întâi, în principiu, despre articolele mele, pe care le-a citit în Rusia Ortodoxă și în general despre corectitudinea poziției mele. Apoi, îmi oferă un răspuns, ca și cum s-ar adresa dilemelor mele. El mi-a spus ca preoții Bisericii din Catacombe adeseori nu se alătură ROCOR – care nu a greșit în relația sa cu comunismul ateist – deoarece bătălia se dă încă și cine poate spune că nu va fi necesar ca ei să aplice experința lor chiar aici, în Vest. Înaintemergătorii lui Antihrist au apărut deja și nimeni nu știe când va veni timpul ca fiecare credincios, fără să mai intre în casă, va trebui să se refugieze în munți, adica să coboare în Catacombe. Și are dreptate: nu sunt oare dintre aceia care vor să anihileze Biserica Rusă din afara Rusiei? În privința aceasta, cei care au părăsit-o au început deja să își spună cuvântul! Și dacă se va întampla aceasta – ne rugăm ca Domnul să nu o permită! – unde ne vom găsi refugiu, unde vom găsi Biserica nebiruită? Aproape toate Bisericile Ortodoxe Locale fie s-au închinat lui Antihrist, fie au intrat intr-o „îmbrățișare frățească” cu servitorii acestuia!

Astăzi, nu este și nu poate fi nici o separație între problemele ecleziastice și politică. Politica își arogă pretenția de universalitate, adică dorește să preia în mâinile sale și rezolvarea problemelor spirituale. Aceasta înseamnă că acțiunile politice nu-i pot rămâne indiferente nici Bisericii. Mai mult, atunci când Antihrist va avea putere asupra Pământului, el va fi, în mod natural, o figură politică. Aceasta înseamnă că Biserica va trebui să se opună persecuțiilor sale politice. Așa că, chiar și acum, pentru a slăbi această opoziție, înaintemergătorii săi, profitând de faptul că Biserica ar trebui să se situeze deasupra politicii, își ascund războiul împotriva lui Dumnezeu sub un voal politic: martirii devin „criminali politici”. Să fim înțeleși, Biserica nu trebuie să facă intrigi, dar, odată ce politica interferă în chestiunile spirituale, nici nu poate să închidă ochii.

De aceea problema luptei împotriva comunismului este o problemă spirituală și nu una politică. De aceea problema diviziunilor pe bază de jurisdicții nu este o problemă a „certei dintre episcopi pentru poziții”. Nu, ea este o problemă a colaborării (sau a acceptării tacite) cu înaintemergătorii lui Antihrist sau a luptei fără compromisuri cu ei. Numai aceasta ne separă de cei care s-au rupt de Adevăr; dar nu ne separă de poporul rus, pentru că acolo sufletul, chiar dacă este invizibil, chiar dacă s-a retras în el însuși, este încă viu, nu este înrobit spiritual; este atras de lumina Adevărului. Și ca mărturie a acestui fapt stă existența, în condițiile înfricoșătoare ale Uniunii Sovietice, unde mulți s-au făcut Iude, fie de frică, fie cu buna știință, a Bisericii din Catacombe, cea care nu a căzut.”

(Acest capitol introductiv il are ca autor pe Ivan Andreyev)

Tags: biserica din catacombe Ivan Andreyev Seraphim Rose