1945, PATRIARHIA MOSCOVEI ŞI „TEOLOGIA BIRUINŢEI”

Odată cu apariţia la noi a filmului PREOTUL s-au născut şi discuţii despre Patriarhia Moscovei, Ortodoxia ei şi Serghianism. Vorbim despre adevăruri ale istoriei şi mărturisirii ortodoxe care trebuiesc scoase din contextul filmului şi abordate separat. Noi începem aici prin a cita un comentariu al Cuviosului Serafim Rose despre Ivan Andreev, mădular al Bisericii Ruse din Catacombe, înainte de război: “…el nu a mers niciodata spre extreme inutile in condamnarea tradarii ortodoxiei de catre Patriarhia Moscovei. Chiar si in articolul sau faimos si bine intampinat Are Patriarhia Moscovei Har? (Rusia Ortodoxa, 1948), dupa ce enumera motivele pentru care exista indoieli in privinta prezentei Harului in Tainele Patriarhiei Moscovei, el se abtine prudent de la aceasta afirmatie caustica facand urmatoarea inteleapta observatie.“caderea unei Biserici a lui Dumnezeu si transformarea ei intr-o “sinagoga a satanei” este un proces. Dar în privinţa faptului ca Biserica Sovietica a intrat pe calea care o va duce in final la aceasta “sinagoga” nu este nici un dubiu.”După acest comentariu, vă oferim un text foarte recent al teologului rus, Vladimir Moss (autor al cărţii Golgota Rusă i.e. THE RUSSIAN GOLGOTHA: NEW HISTORY TELLS STORY OF RUSSIA’S 20th-CENTURY MARTYRS, Monastery Press) pentru a vă reaminti istoria și a putea înţelege complexitatea prezentului.

Este binecunoscut faptul că Patriarhia Moscovei a apărat și promovat cauza comunismului de aproape optzeci de ani, căutând scuze chiar și pentru cele mai diabolice fapte ale guvernului sovietic -iar asemenea fapte au fost fără precedent în istorie….acest proces a început cu Declarația prosovietică a Mitropolitului Serghie, în 1927, și a luat proporţii sub Patriarhul Alexei în timpul celui de al doilea război mondial.

În anii `60, sub oblăduirea Mitropolitului Nicodim de Leningrad, procesul a căpătat un fundament teologic, fiind numit ”Teologia Păcii”, într-un mod foarte asemănător cu ”Teologia Eliberării” a marxiștilor catolici contemporani din America Centrală și de Sud. ”Evanghelia Creștinătății Comuniste” a suferit un recul după căderea Uniunii Sovietice în 1991, dar spre sfârșitul anilor ’90, a început să se dezvolte o noua ”Religie a Biruinţei”, o ridicare în slăvi a victoriei sovietice din 1945, ca victorie a binelui asupra răului, comparabilă cu biruinţa pascală a lui Hristos asupra diavolului!

Acum, în 2010, ca să încoroneze în sfârșit această oribilă justificare a celui mai mare rău ca cel mai mare bine, noul Patriarh, Kiril (Gundiaev) a descris moartea milionelor de cetățeni sovietici în cel de al doilea război mondial ca ”jertfă izbăvitoare a naţiunii” către Dumnezeu pentru păcatele poporului rus….(1).
Să examinăm cum această ”teologie a biruinţei” s-a născut din ”teologia păcii” din anii ’60.

Așa numita ”mișcare pentru pace” s-a născut, practic, ca o reacție politică la formarea NATO în 1949. Această organizație fusese creeată ca să apere Europa de agresiunea sovietică. Dar, din punct de vedere al marxism-leninismului, ea nu era o organizație defensivă, ci o amenințare la adresa păcii în lume.
În virtutea acestei poziții, Patriarhia Moscovei a organizat o serie de conferințe ecumenice ”pentru apărarea păcii” cu reprezentanți nu numai ai confesiunilor creștine, dar și ai hinduismului, iudaismului, islamului, șintoismului și sikhismului. Pentru că acești ”luptători pentru pace” se închinau unor alți dumnezei sau (în cazul buddhismului) nici unuia, la aceste conferințe nu era loc pentru o înțelegere creștină a păcii. Nu se făcea nici o mențiune asupra faptului că pacea pe pământ nu este posibilă decât dacă există pace cu Dumnezeu, care se obține prin credință și prin lucrarea mântuitoare a lui Hristos, cel ce este ”pacea noastră” (Efeseni 2.14) și printr-o luptă neobosită cu răul, sub orice formă a lui, inclusiv ateismul și comunismul.

Mai mult, așa cum scrie Kurochkin, ”în paginile presei ecleziastice și pe buzele celor ce vorbeau înaintea credincioșilor, a fost propovăduită din ce în ce mai mult similaritatea și apropierea dintre valorile comunismului și idealurile morale și sociale creștine.” Și astfel, cultul lui Stalin a fost transfomat în cultul comunismului. Pentru că ”biserica patriarhală, cucerindu-i pe renovaționiști, a fost forțată să asimileze moștenirea celor cuceriți nu numai în privința reorientării politice, dar și în sfera reconstrucției ideologice.”(2)

”Evanghelia Creștinătății Comuniste” a apărut în enciclica patriahiei ”în relație cu Marea Revoluție Socialistă din Octombrie”, care se presupune că ”a transformat în realitate visurile a multor generații. A transferat în proprietatea oamenilor bogățiile naturale și mijloacele de producție. A schimbat însăși esența relațiilor umane, făcându-i egali pe toți cetățenii și excluzând din societatea noastră orice urmă a dușmăniei dintre oameni de diferite rase și naționalități, de diferite convingeri, credințe și origini sociale.” (3)

În măsura în care Patriarhia Moscovei a mărturisit că revoluția a schimbat în bine ”însăși esența relațiilor umane” ea a renunțat la credința creștină în favoarea celei în Antihrist. Acest aspect al apostaziei Patriarhiei Moscovei este deseori uitat. Și desigur că acum, după căderea comunismului, Patriarhia Moscovei nu mai pomenește entuziasmul ei pentru crezul antihristic al comunismului. Dar după orice accepțiune normală a cuvintelor folosite, ierarhii Patriarhiei Moscovei au încetat să fie, nu numai Ortodocși, ci și Creștini..

”Așa numita ”teologie a păcii” scrie preotul George Grabbe ”este, în esență, propovăduirea chiliastă a Împărăției lui Dumnezeu pe pământ, prin înrădăcinarea socialismului comunist.. (…) Pacea pe care Patriarhia Moscovei o declamă nu este o pace spirituală, ci una politică, mai mult chiar, o pace falsă, deoarece așa-zisa ”teologie a păcii” este afiliată la propaganda înșelătoare a sovieticilor. În încercarea de a imita propaganda comunistă, patriarhia eșuează fără voia ei în promovarea unui anumit tip de chiliasm, adică atingerea unei vârste de aur și a unei păci generale prin mijloace cu caracter politic. Dacă Mântuitorul a spus: ”Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și restul se va adăuga vouă”, Patriarhia Moscovei răstoarnă această ordine: Împărăția lui Dumnezeu trebuiește obținută prin mijloacele exterioare ale ordinii sociale comuniste.”

” Acesta este motivul pentru care, în raportul său ”Pace și Libertate” de la conferința locală a mișcării pentru pace din Olanda, din 1963, Mitropolitul Nicodim a chemat Biserica să se apropie de lume.

”Din timpurile străvechi” a spus el, ”apologeții lipsei de schimbare a relațiilor sociale au îndreptat mintea credincioșilor către o alienare completă față de lume cu scopul de a-i îndepărta pe aceștia de la problemele sociale arzătoare, de la lupta pentru reconstrucție a societății pe principiul justiției. Sub influența acestor învățături pseudocreștine, generații întregi de fanatici înguști au fost educați și au crescut cu idei deformate despre Creștinătate.” (J.M.P.,1963, No1, p.40).

De ce anume se leapădă Mitropolitul Nicodim prin aceste cuvinte? El se leapădă de trecutul patristic și ascetic, el încearcă să întoarcă Biserica de la lupta pentru cer, către cărarea pământească a lucrărilor sociale. Împărăția lui Dumnezeu pe pământ este, pentru el, orânduirea comunistă.

El este imitat de către preotul V.M. Borovoi, care s-a exprimat încă și mai clar:

”Teologia sistematică și bisericile istorice nu s-au aflat niciodată de partea revoluției pentru simplul motiv că ele au fost prizoniere ale unei înțelegeri cosmocentrice a realității, prizoniere ale unei înțelegeri statice despre o ordine stabilită odată și pentru totdeauna pe pământ. Numai în ultimele decade, când au avut loc schimbări profunde, chiar revoluționare, în gândirea filozofică, teologică, și științifică, ca rezultat al unei gândiri antropocentrice a cosmosului, a unei concepții evoluționiste a universului și a unei revizuiri a întregii istorii a umanității – numai după toate acestea a apărut posibilitatea scrierii unei teologii a progresului și revoluției.” (J.M.P., 1966, No.9, p.78)…

Urmând această direcție către apostazie, Patriarhia Moscovei si-a pierdut deja creștinătatea, înlocuind-o cu religia acestei lumi. Împotriva cuvintelor Mântuitorului (Matei 6.24), ea încearcă să slujească la doi stăpâni și, așa cum ne-a prevenit Mântuitorul, a ajuns la un punct unde se arată fără băgare de seamă față de Creștinism, dar cu râvnă în a sluji comunismului ateist.(4)

Marxism-leninismul n-a mai fost la modă după căderea Uniunii Sovietice în 1991. Dar spiritul comunismului nu a murit niciodată, ci, spre sfârșitul epocii liberale a anilor ’90, a renăscut sub forma ”Național Bolșevismului”, o formă naționalistă extremă a vechiului comunism, altoită cu ceva ”ortodoxie”, dar fără marxism. Această nouă formă a vechii ideologii caută să justifice trecutul sovietic și tot răul său fără precedent și respinge pocăința pentru păcatele săvârșite și pentru trădarea națiunii. Ea este ilustrată cel mai convingător într-un articol intitulat ”Religia Biruinței” în care noul bloc politic-religios al Rusiei ”Pentru Biruință” își prezintă programul. Biruinţa în cauză este victoria forțelor sovietice asupra Germaniei naziste în 1945, al cărei sânge este considerat de această grupare ca având ”o semnificație mistică, sacră”, fiind ”principala emblemă a conștiinței istorice rusești”.

Programul blocului este comunist în aspectele sale economice și politice, dar aspectele naționaliste și religioase sunt încă și mai alarmante. Eltzin și colegii săi sunt acuzați că au trădat ’45 și ”realizările geniale” ale regimului sovietic postbelic.

”Totuși, dușmanul (care este, în mod limpede, Occidentul) nu a reușit să ne distrugă Biruința. Biruința este acea forță spirituală care ne va ajuta să ne regenerăm. Din Biruință, ca dintr-un pom roditor, se vor naște noi tehnologii, vor crește noi școli, apărarea va fi întărită, va fi realizată o nouă concepție despre lume. Un nou sens al comuniunii care va îmbrățișa întreaga națiune va confirma Biruința lui ’45, în secolul XXI.”. “Să nu uităm: în anii ’40 a avut loc o minunată îmbinare a istoriilor Rusiei, a păgânilor, prin Prinţul Sviatoslav („cel blestemat” cum îl numește Biserica Ortodoxă), care i-a învins pe kazari (populatie seminomadă de origine turcă; n.t.), a Ortodocșilor, la care au participat mari comandanți ruși și sfinți precum Alexandr Nevski și Dimitri Donskoi, a monarhiștilor, cu Petru, Suvurov și Kutuzov. În fumul bătăliilor războiului pentru patria mamă ei s-au amestecat cu strălucitorii „roșii” Zukov, Vasilevski și Rokossovski, pe care Iosef Stalin i-a proclamat așa de clar și de tare din Mausoleu… Numai blocul Pentru Biruință are dreptul să revendice cuprinderea întregii națiuni. Ideologia blocului Pentru Biruință este o idee națională mult așteptată…Biruința este cuvântul sacru care umple inima rusă de mândrie și libertate.” scrie Valentin Chikin

Alexandr Prokhanov continuă aceeași idee: „Biruința nu este doar o idee națională. Biruința este o credință, este religia spiritului rusesc. Sub cupola biruinței, ortodocșii, musulmanii, ateii și credincioșii râvnitori își găsesc cu toții loc. Bineînțeles, ea are nevoie de evangheliștii ei, precum Ioan Teologul. Ea are nevoie de constructorii și de organizatorii ei. În conștiința acestei filozofii religioase există loc pentru artiști și sculptori, sociologi și politologi, istorici și politicieni. Noi trebuie să construim această mare credință Rusă – Biruința! În ea se află miracolul așteptat de secole, (…) de la Rusia Kieveană la principatul Moscovei, de la imperiul țarist la imperiul liderilor roșii. Aceasta este nădejdea în binele universal, în dragostea universală. Înțelegerea că lumea este guvernată nu de forțele oarbe ale materiei, ci de Dreptatea și Justiția Divina.”(5)

Scriitorii ortodocși (afiliați Patriarhiei Moscovei; n.t.) s-au înghesuit să sprijine această ideologie. Au început acțiuni pentru canonizarea unor lideri „puternici”precum Ivan cel Groaznic și Rasputin. Au apărut „icoane” cu Stalin. Și, cel mai oribil și mai blasfemiator dintre toate, aniversarea victoriei sovietice din 9 mai 1945 a fost descrisă ca „sărbătoarea sărbătorilor” comparabilă cu Paștile – chiar Paștile însuși!

Astfel, într-un articol apărut pe web site-ul Patriarhiei Moscovei se scrie: „URSS-ul „ateist”, cu moartea pe moarte călcând, a înviat și a salvat lumea. Numai datorită faptului că soldați cu și fără credință în Dumnezeu au murit în număr de milioane, trăim, astăzi, noi și întreaga populație a globului. Nu e nici o exagerare să gândim că acel cumplit și mare război și Biruința noastră cea mare în acest Mare război a produs prima micro-înviere sociologică la scară largă, o imitare a patimilor lui Iisus de către poporul Uniunii Sovietice. 9 mai 1945 a devenit cea mai convingătoare dovadă a faptului că, acum 2000 de ani, Hristos a Înviat. De aceea Marea noastră Biruință este sărbătoarea sărbătorilor, este Paștile…”(6)

Iarăși, cel ce înainte era idolul liberalilor din ROCOR, părintele Dimitrie Dudko, scrie: „A venit acum timpul să îl reabilităm pe Stalin. Și nu pe el ca pe el însuși, ci conceptul de Statalitate. Astăzi putem vedea cu ochii noștri ce crimă este non-statalitatea și ce binecuvântare este statalitatea! Nu contează câți se plâng că mulți au pierit în lagărele sovietice – câți pier acum fără cercetare sau proces!…Dacă Stalin s-ar fi aflat aici, nu s-ar fi produs un asemenea colaps…Stalin, un ateu, în cele din afară, a fost, de fapt, un credincios, și asta poate fi dovedit cu fapte, dacă nu am fi limitați de spațiul acestui articol. Nu i-a cântat Biserica Ortodoxă Rusă fără de rost „veșnica pomenire” atunci când a murit… Lucrul cel mai important este că Stalin s-a îngrijit de popor ca un tată. Locul său legitim este lângă Sovurov!”(7)

„Stalinismul Ecleziastic” a fost şi este semnul cel mai oribil al lipsei de pocăință a Patriarhiei Moscovei, chiar și acum când ea s-a eliberat de opresiunea sovietică. Lipsa pocăinței a continuat și s-a intensificat în primul deceniu al secolului XXI. În 2010, a devenit ideologia oficială a Patriarhiei Moscovei așa cum este ea propovăduită de către noul ei lider, Patriarhul Kiril (Gundiaev) al Moscovei, care crede că „trebuie să ne lăsăm pătrunși de înțelegerea semnificației speciale a Marelui Război Patriotic – aceasta este o înțelegere religioasă.”

Kiril îi batjocorește pe acei istorici care cred că răul comis de partea sovietică nu a fost cu nimic mai prejos decât cel săvârşit de partea nazistă. „Cu analiza lor rudimentară și păcătoasă” zice el, ei nu pot să vadă „Perspectiva Divină”. Adevărul este, potrivit patriarhului, că Rusia a fost regenerată spiritual în 1945, prin sângele milioanelor de cetățeni sovietici care au murit în război. De aceea se cuvine să sărbătorim ziua de 9 mai ca pe o sărbătoare a Bisericii. (8)

Dar să ne reamintim acum ce s-a întâmplat, de fapt, în război și în perioada imediat precedentă.

În perioada 1917-1941 a avut loc cea mai masivă, distructivă și neobosită persecuție a Bisericii Ortodoxe din întreaga ei istorie. Pentru a menționa doar una dintre statistici: potrivit cifrelor guvernului Rus, numai în 1937 au fost arestați 136,900 de clerici, dintre care 106,800 au fost uciși (9).

Nesatisfăcută cu uciderea propriilor cetățeni, Uniunea Sovietică a intrat într-un pact cu Germania Nazistă și, cu binecuvântarea Germaniei, a început să invadeze Polonia, Republicile Baltice și Finlanda.

Invazia nazistă din Duminica tuturor Sfinților Rusiei din 1941 a eliberat Rusia de vest din robia sovietică și a fost întâmpinată cu un entuziasm neprefăcut de cea mai mare parte a locuitorilor. Cooperativele agricole au fost desfiinţate, bisericile au fost redeschise, milioane de oameni au fost botezați, bucurându-se de o viață religioasă liberă pentru prima oară într-o generație. Ierahiile bisericești legitime au fost restabilite sub forma Bisericilor Ortodoxe Autonome ale Bielorusiei si Ucrainei.

Povestea a fost cu totul alta pentru cei ce au rămas în sfera sovietică. Mizeria războiului s-a adunat peste cea creată de sovietici, persecuția creștinilor a continuat fără întrerupere, în special a Creștinilor din Catacombe, care au refuzat să recunoască puterea sovietică sau să lupte pentru „realizările din Octombrie”. Mulți au fost împușcați pentru refuzul de a servi în Armata Roșie; alte mii au fost trimiși în lagăre.

Mai mult, în ciuda tuturor eforturilor propagandiștilor sovietici care au călărit pe mitul „Marelui Război pentru Mama Țară” ca mare victorie a patriotismului rus asupra invadatorului străin, nu a existat nici o renaștere a patriotismului rus. Asta pentru că, așa cum scrie Anton Kuznetsov:

„Încă de la început, bolșevicii s-au arătat ca o putere anti-rusească, pentru care concepte precum patrie, casă, țară mamă, onoare și datorie nu există, care urăște cele sfinte ale poporului rus, care a înlocuit cuvântul Rusia cu cuvântul „Internaționala” și steagul rus cu flamura roșie, care nu este rusă prin însăși compoziția sa etnică, fiind dominată de evrei (care au constituit un mare procentaj, astfel că, la început a părut a fi o „putere evreiască” pură) și de străini. În cei 24 de ani de dominație, puterea bolșevică (sovietică) a lichidat cu mare succes Rusia istorică. Toate clasele sociale au fost anihilate una după alta: nobilimea, țărănimea, clerul și intelectualii (inclusiv toți ofițerii ruși), și toate instituțiile Statale ale Rusiei de odinioară au fost distruse. Armată, poliție, tribunale, adminstrație locală, instituții caritabile, etc. S-a pus în aplicare o lichidare sistematică a culturii ruse – biserici au fost aruncate în aer, muzee au fost prădate, au fost schimbate nume de orașe și străzi, familia rusă și tradițiile au fost exterminate, întreaga istorie rusă a fost îngropată și scuipată. În locul spiritului rusesc anihilat a fost creat un spirit roșu, sovietic , începând cu armata roșie, profesorii roșii și terminând cu ortografia sovietică și sportul sovietic. Țara noastră mamă, Rusia, a fost distrusă prin teroare; a fost transformată în Sovdepia (termen peiorativ folost de oponenții bolșevismului și provenit din contragerea expresiei Sovet Deputatov), o negare totală a Rusiei – o anti-Rusie. Cetățeanul rus nu are dreptul să uite că regimul sovietic a fost construit pe anihilarea statului Rus și că s-a mândrit cu asta.” (…) „Nu avem dreptul să numim acest regim, putere națională. El trebuie definit ca o putere antinațională, ocupantă, a cărei răsturnare nu poate fi decât salutată de orice patriot. Esența antinațională și antipopulară a Armatei Roșii este limpede pentru oricine a venit în contact cu această armată. Orice rus, care și-a păstrat memoria națională, va fi de acord că Armata Roșie a Țăranilor și Muncitorilor (RKKA) nu a fost nici continuatoarea tradiției, nici succesoarea de drept a Armatei Imperiale Ruse, în timp ce Armata Albă a fost și a rămas până în ziua de astăzi. Armata Roșie a fost creată de bolșevici în locul Armatei Ruse pe care au distrus-o. Mai mult, creatorii, conducătorii și coloana vertebrală a personalului care a constituit această armată au fost fie trădători pe față ai țării, fie dezertori din Armata Rusiei. Această armată s-a dezonorat în timpul războiului civil furând, omorând ofițeri și generali ruși și prin acte de violență fără precedent asupra poporului rus. De la creearea sa, ea a fost plină de criminali, scursuri, trepăduși de la sate, gărzi roşii, marinari, și deasemenea chinezi, unguri, lituanieni și alți „internaționaliști”. În componența armatei roșii comuniștii au constituit 10,5% în 1920, 40,8% în 1925, 52% în 1930 iar, de la sfârșitul anilor ’30, toate posturile de comandă au fost ocupate de comuniști și de membrii ai komsomolului. Această armată a fost infiltrată cu informatori ai NKVD-ului și politruci, destinul ei a fost decis de comisari, în majoritatea lor evrei. Ea nu reprezenta o armată națională. Ci armata de partid a Partidului Bolșevic Comunist – Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. Sloganul acestei armate nu a fost „Pentru credință, Țar și Țara Mamă” ci ”dați-ne Internaționala”! Această armată a fost creată de la început nu pentru apărare ci pentru înrobirea țării și pentru transformarea ei în „pista de lansare a revoluției mondiale” și a trebuit să poarte un război împotriva ei pentru a răspândi comunismul ateist în lume….” “Desigur, cea mai grozavă lovitură a fost dată acestui mit de Armata Rusă de Eliberare (ROA) în cel de al doilea război mondial, numită a „Vlasoviților” de către patrioții ruși. Faptul că, în diferite momente, 1.000.000 (un milion) de cetățeni sovietici au servit în Wermachtul German ar trebui să curme orice discuție despre „marele război pentru țara mamă”, fiindcă în ce alt război au mai trecut de bunăvoie atât de mulți oameni de partea oponentului și au luptat în rândurile sale?. Patrioții sovietici nu au găsit nimic mai inteligent de spus decât că aceștia au fost trădători înnăscuți, egoiști și lași. Asta este o minciună sfruntată, dar chiar și dacă acesta ar fi adevărul, tot rămâne de neînțeles de ce Rusia nu a mai cunoscut o asemenea „trădare” masivă în întreaga ei istorie. Câte războaie nu a purtat Rusia, și nu s-au găsit niciodată atâția trădători, dezertori, ”egoiști” și lași între noi. Și nu a fost nevoie decât ca războiul pentru țară să înceapă, și nu unul oarecare, ci un „mare” război, ca oamenii să treacă cu sutele de mii și cu arma în mână de partea inamicului. Mai mult decât atât, oamenii s-au înscris în ROA chiar și în 1945, atunci când căderea Germaniei Hitleriste și victoria lui Stalin erau aproape sigure “ (10).

“Când bolșevicii s-au retras în 1941, „NKVD-ul i-a lichidat pe toți prizonierii din închisori. În uriașa închisoare Lukianov din Kiev, au fost împușcați mii în celule. Dar in Stavropol ei au avut timp să îi scoată pe „rebeli”, inclusiv pe câțiva preoți și călugări bătrâni, afară din oraș. Aceștia au fost trimiși pe calea ferată de la Kislovodsk la Moscova. La mica stație Mashuk, unde s-a duelat Lermontov, vagoanele cu prizonieri au fost decuplate și trimise pe o linie colaterală la Kamenolomnia. Preoții și călugării au fost scoși afară cu mâinile legate și acoperiți la ochi. În grupuri de câte cinci, ei fost conduși către o stâncă abruptă și aruncați în prăpastie. Apoi, trupurile au fost ridicate în cârlige și acoperite cu piatră sfărâmată și nisip înainte ca un tractor să niveleze zona pentru următorul vagon..”(11)

Germanii au fost întâmpinați pretutindeni cu bucurie fără margini. Astfel, Alexandr Soljeniţân scrie:

“Lituania, Letonia, și Estonia le-au oferit nemților o întâmpinare sărbătorească. Au urmat Bielorusia, Ucraina de Vest și primele teritorii Ruse ocupate. Dar sentimentul oamenilor a fost cel mai bine ilustrat chiar de către Armata Roșie: în fața ochilor întregii lumi, ea s-a retras de-a lungul frontului de 2000 de km, pe jos, dar la fel de repede ca unitățile motorizate. Nimic nu putea fi mai convingător decât modul în care s-au manifestat acești oameni, soldați în primul rând. Superioritatea numerică era de partea Armatei Roșii, ei aveau o artilerie excelentă și o puternică forță de tancuri, dar s-au retras așa cum nu a mai făcut-o nimeni în analele istoriei Rusiei și a întregii umanități. În primele câteva luni, trei milioane de ofițeri și soldați au căzut în mâinile inamicului! Aceasta a fost starea de spirit populară – starea unor oameni care au trăit sub comunism, unii douăzeci și patru de ani, alții doar un an. Pentru ei, principalul obiectiv era să elimine flagelul comunist. În mod natural, oamenii nu erau interesați să rezolve nici o problemă europeană, ci principala lor aspirație națională – eliberarea de comunism. (12).”

„În anii războiului, cu acceptul autorităţilor de ocupaţie Germane, 7547 de biserici ortodoxe au fost deschise (spre deosebire de numai 1270 deschise în perioada 1944-1947 cu permisiunea Consiliului de Afaceri a Bisericii Ortodoxe Ruse)”, scrie Anatoli Krasikov (13). Chiar şi în regiunile complet sovietizate precum Pskov şi Ucraina de est, 95% din populaţie, după rapoartele germane, a invadat bisericile nou deschise.

Totuşi, prostia şi ura rasială a germanilor faţă de slavi a subminat bunăvoinţa pe care au arătat-o acestora la început, astfel că la sfârşitul războiului, mulţi ruşi s-au bucurat să îi vadă plecând. Faptul amar este că nazismul şi sovietismul sunt spirite şi ideologii înrudite, două ramuri ale uneia şi aceleiaşi revoluţii anticreştine. Aşadar, războiul sălbatic dintre ele nu a fost un război dintre bine şi rău, chiar şi relativ vorbind, ci un război dintre două regimuri posedate de demoni.

Iar demonul mai mare a învins… cu rezultatul natural că Armata Roşie a avansat către vest, spre sfărşitul războiului, şi a avut loc cel mai mare exod uman din istorie. Milioane de oameni de diferite naţii au fugit din faţa bestiei apocaliptice – în special ruşi, care ştiau prea bine ce le va aduce întoarcerea puterii sovietice. Acest exod a inclus şi aproape întreaga ierarhie a Bisericilor Autonome din Bielorusia si Ucraina, împreună cu mulţi luminători ai Bisericii Ruse din Afara Graniţelor precum Mitropolitul Vitalie, Arhiepiscopii Vitalie şi Averchie de Jordanville, Leontie de Chile şi Andrei de Rockland.

Comportamentul Armatei Roşii a fost incredibil de bestial, crud şi depravat. Acest comportament a fost scuzat de către propagandiştii sovietici pe motiv că era normal ca soldaţii să se răzbune pe Germani pentru atrocităţile lor din Rusia. Asemenea argumente pot convinge un păgân sau un comunist, dar în niciun caz un creştin, cu atât mai puţin unul Ortodox.

În orice caz, ce atrocităţi au comis femeile din provinciile germane? Cu toate acestea, aşa cum au demonstrat cercetările istorice, exact acesta este segmentul populaţiei care a suferit cel mai mult. Pentru că, scrie Richard Evans, profesor de istorie modernă la Universitatea Cambridge, „femeile şi fetele erau supuse violului în serie, oriunde erau întâlnite. Violul era de multe ori însoţit de tortură şi de mutilare şi deseori se sfârşea prin împuşcarea sau lovirea victimei până la moarte. Violenţa se producea fără nici o discriminare. Deseori, mai ales în Berlin, femeile erau violate în mod deliberat în prezenţa bărbaţilor pentru a spori umilinţa. Bărbaţii erau de obicei ucişi dacă încercau să intervină. În Prusia de Est, Pomerania şi Silezia, în jur de 1.400.000 de femei au fost violate, multe dintre ele de mai multe ori. Violul în grup era regula şi nu excepţia. Două dintre cele mai mari spitale din Berlin au estimat că în jur de 100.000 de femei au fost violate în capitală. Multe s-au îmbolnăvit de boli cu transmitere sexuală şi nu puţine au rămas însărcinate; cele mai multe au avortat, iar dacă au născut, şi-au abandonat copilul în spital. Violenţa sexuală a durat multe săptămâni, chiar şi după ce războiul se terminase în mod oficial. Femeile germane au învăţat să se ascundă, mai ales după căderea întunericului; sau, dacă erau tinere, să îşi ia un soldat sovietic, preferabil un ofiţer, drept amant şi protector…”(14)

În felul acesta, daca este să îl credem pe Patriarhul Kiril, au ”răscumpărat păcatele poporului rus” glorioşii soldaţi ai Armatei Roşii! În felul acesta „a călcat cu moartea pe moarte” Stalin! În felul acesta a fost slăvit Hristos de Noul Paşti, în noul şi nemaiîntâlnitul act de ispăşire! Nicidecum! Rezultatele războiului nu au fost altfel decât diabolice pentru toate popoarele care au căzut sub sfera de influenţă sovietică – şi chiar dincolo de această sferă, din moment ce Stalin i-a împins pe aliaţi să repatrieze forţat milioane de ruşi prin acordul de la Yalta. Astfel, „între 1945 şi 1947, 2.272.000 de oameni au fost daţi de către aliaţi pe mâna sovieticilor. Dintre aceştia, mai mult de 600.000 au luptat în „forţele de est” ale armatei Germane. În jur de 200.000 au reuşit să rămână în vest.” (15)

Cea mai mare categorie a celor care au fost repatriaţi cu forţa au fost luptători în Armata Roşie. În timpul războiului, autorităţile deja executaseră 157.000 de soldaţi ai Armatei Roşii (echivalentul a 15 divizii) şi aproape un milion au fost arestaţi. (16)

Şi nu urma nici o odihnă acum pentru cei ce petrecuseră războiul în lagărele de prizonieri naziste sau văzuseră prosperitatea vestului şi deci ştiau că propaganda sovietică despre Vest era o minciună. Astfel, preotul Mihail Ardov scrie: „Îmi amintesc destul de bine de anii de după război, 1945, 1946, şi de cum Moscova fusese literalmente inundată de invalizi, soldaţi întorşi din război, cărora le lipseau mâini sau picioare şi de cum aceştia au dispărut dintr-odată. De abia mai târziu aveam să aflu că ei fuseseră culeşi şi trimişi să moară cu toţii pe insula Valaam, pentru ca să nu strice priveliştea capitalei. Nu era nici o mănăstire pe vremea aceea acolo. Vă puteţi imagina ce condiţii au fost nevoiţi să îndure în timp ce îşi trăiau ultimele zile! Ei erau atât de săraci încât trebuiau să cerşească ca să poată supravieţui. Aşa au fost ei trataţi, doar pentru ca nu fie ştirbită imaginea capitalei prin prezenţa lor! Asta îmi amintesc destul de bine. Înafară de asta, ştim prea bine că, din cauza lui Stalin, şi a liderilor săi militari, un număr enorm de cetăţeni sovietici au fost luaţi ca prizonieri. Guvernul s-a lepădat imediat de ei şi i-a numit trădători. Şi consecinţa a fost că, atunci când s-au întors în ţară, cei mai mulţi dintre ei au fost trimişi în lagărele de muncă ale lui Stalin. Aşa erau trataţi veteranii atunci…”(17)

În 1945, i s-a poruncit unei grupări anume alese dintre cei mai laşi episcopi ai Rusiei, să îl aleaga pe Alexei (Simanski) ca Patriarh al Moscovei şi să încuviinţeze un control fără precedent al Statului asupra Bisericii. Vitali Shumilo scrie: „Un rezultat intern pozitiv pentru regimul sovietic a fost faptul că, la consiliul de la Moscova din 1945, participarea patriarhilor estici a conferit aparenţa de „legitimitate” şi „canonicitate” acestei acţiuni inspirate de Stalin. Acest fapt a indus în eroare nu doar o parte a clerului şi a ierarhiei ortodoxe din diaspora, ci chiar şi mulţi dintre păstorii Adevăratei Catacombe Ortodoxe, care în mod naiv nu au bănuit existenţa unor păcate anticanonice.” (18)

Acest fapt a avut o consecinţă directă şi extrem de neplăcută asupra acelora dintre Creştinii Ortodocşi care au rămas credincioşi lui Hristos. Astfel, profesorul Ivan Andreev, care a fost membru al Bisericii din Catacombe înaintea războiului, scrie: „Biserica din subteran sau din Catacombe, din Rusia Sovietică, a suferit cea mai grea încercare dupa 4 februarie 1945, adică după înscăunarea Patriarhului Sovietic Alexei. Cei care nu l-au recunoscut au fost condamnaţi la noi termeni de închisoare şi adesea împuşcați. Cei care l-au recunoscut şi au semnat, au fost de obicei eliberaţi înainte de termen şi li s-au oferit poziţii…Toţi preoţii sub acoperire care au fost detectaţi în zona sovietică a Germaniei au fost împuşcaţi.”(19)
Acest fapt, scrie M.V. Shkarovski „este confirmat partial de documente din arhivele securităţii. În anii 1944-45, în lagăre au fost inventate întregi serii de cazuri de organizaţii contra-revoluţionare. Cu această ocazie, multor preoţi li s-a prelungit termenul sau au fost împuşcaţi.”(20)

Altă consecinţă a „renaşterii” staliniste a fost înrobirea Bisericilor Ortodoxe Română, Bulgară, şi Sârbă de către KGB şi organizaţiile sale surori, cu rezultatul că sute de episcopi şi preoţi au fost ucişi, în timp ce supravieţuitorii au devenit păpuşi supuse Antihristului colectiv. Atunci a început terorizarea şi comunizarea populaţiilor captive din Europa de Est; iar dacă devastarea materială şi spirituală a acestora nu a atins proporţiile din Uniunea Sovietică, asta s-a datorat timpului mai scurt de robie comunistă şi faptului că cea mai mare parte a acelei perioade s-a petrecut după moartea lui Stalin…

Între timp, pe când populaţia „liberă” a Uniunii Sovietice suferea de foame, populaţia Gulagului a crescut la cele mai mari proporţii, făcând ca perioada de după război să fie încă şi mai îngrozitoare pentru Rusia decât cea de dinainte…

În Vest, partidele comuniste din Italia şi Franţa au primit o nouă asigurare pe viaţă prin victoria “Unchiului Ivan” şi prin subvenţiile generoase ale acestuia (desigur, pe seama flamânzirii poporului rus), aşa că numai prezenţa trupelor americane în Vestul Europei şi încă şi mai generosul plan Mashall au salvat Europa de Vest de jugul sovietic. În timp ce Cortina de Fier cădea peste Europa, legiuni de îngeri ai renaşterii sovietice s-au răspândit în lume, aducând pacea şi bunavoinţa pentru toţi oamenii – cu excepţia creştinilor, capitaliştilor şi a tuturor celor care, în general, nu au îmbrăţişat crezul anticreştin al marxismului dialectic.

Cea mai mare victorie a lor s-a produs în 1949, când ţara cu cea mai mare populaţie din lume, China, a îmbrăţişat comunismul. Acum, un sfert din suprafaţa globului, de la Berlin la Pekin, se afla sub stăpânire sovietică.

Fără să vreau, cuvintele proorocului îmi vin în minte: „Şi m-am uitat şi iată un cal galben-vânăt şi numele celui ce călărea pe el era:Moartea; şi iadul se ţinea după el; şi li s-a dat lor putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabia şi cu foamete, si cu moarte şi cu fiarele de pe pământ..”(Apocalipsa 6.8)

Dar, putem să ne întrebăm, nu se găseşte nimic care să oprească acest dezmăţ al răului? Da, se găseşte, şi îl găsim în următoarele versuri ale Apocalipsei: „şi când s-a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o. Şi strigau cu glas mare şi ziceau: „Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe Pământ?” Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat un veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în tihnă, încă puţină vreme, până când vor împlini numărul şi cei împreună slujitori cu ei şi fraţii lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei…“(6.9-11).

Cu alte cuvinte, linia care desparte lumina de întuneric, renaşterea ascunsă în acel triumf al răului care a fost 1945, a fost sărbătoarea Noilor Sfinţi Martiri ai Rusiei care au respins puterea sovietică.

Ceea ce nu înseamnă că oamenii se pot izbăvi prin ei înşişi: „Nimeni nu poate să scape de la moarte, nici să plătească lui Dumnezeu preț de răscumpărare, că răscumpărarea sufletului este prea scumpă și niciodată nu se va putea face” . (Psalmul 48:7-8) Nici despre cei mai mari sfinţi nu se poate spune că pot izbăvi pe cineva şi atât mai puțin despre violatorii ateişti turbaţi ai Armatei Roşii. Numai Hristos Dumnezeu este Izbăvitorul, El care a oferit sacrificiul răscumpărător perfect pentru păcatele întregii lumi.

Totuşi, cu adevărat se poate spune despre sfinţi şi martiri că s-au făcut părtaşi la sacrificiul izbăvitor al lui Hristos, întrucât, prin suferinţa lor „au împlinit în carnea lor lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul Lui, adică Biserica” (Col 1.24) Ei s-au oferit pe ei înșişi jertfă, ca arderi de tot pentru Mântuitorul, şi sacrificiul lor nu a fost în zadar, ci le dă lor îndrăzneala de a interveni pentru răzbunarea sângelui lor şi pentru apropierea biruinţei finale a lui Hristos împotriva bolşevismului.
Nici sacrificiile mult mai mici ale creştinilor de rând nu au fost în zadar. Căci, după cum spune Bătrânul Aristocle al Moscovei (mort în 1918): „Trebuie să ne căim pentru păcatele noastre şi să ne temem de a face şi cel mai mic păcat, și să ne străduim să facem binele, chiar şi cel mai mic. Pentru că până şi aripa unei muşte are greutate, iar cântarul lui Dumnezeu este precis. Şi atunci când şi cel mai mic bine pe taler poate înclina balanţa, Dumnezeu îşi va revărsa mila Sa asupra Rusiei…”

*

Ţinând cont că, de departe, comunismul este regimul cel mai însetat de sânge din istorie (21), trebuie să spunem, în final, şi câteva cuvinte despre acest aspect al său – ceea ce este, după cum o numeşte Arhiereul Lev Lebedev „‘esenţa sa închinătoare la diavol’. Pentru că sângele pe care îl varsă este întotdeauna ritual, este un sacrificiu pentru demoni. Sf. Ioan Gură de Aur spune: ‘Este o obişnuinţă printre demoni ca atunci când oamenii se închină la ei cu miros şi abur de sânge, ei, ca nişte câini nesătui şi însetaţi de sânge, rămân în acele locuri să se sature şi să se bucure.’ Din aceste sacrificii de sânge primesc sataniştii energiile demonice care le sunt atât de necesare în lupta lor pentru putere sau pentru păstrarea ei. Chiar în acest fapt, găsim explicaţia setei de sânge a tuturor revoluţiilor, fără excepţie, şi a regimului bolşevic între 1917 şi 1953.” (22)

Pare ciudată comparaţia dintre comunism, o doctrina ateistă şi ştiinţifică şi închinarea la diavoli. Dar un studiu atent al istoriei comunismului confirmă acest lucru. Ura extraordinară a comuniştilor faţă de Dumnezeu şi creştini, şi faţă de umanitate, în general, poate fi explicată doar prin posesia demonică – mai precis, prin tendinţa inconştientă de a oferi sacrificii diavolului care, în cuvintele lui Iisus, a fost „ de la început, ucigători de oameni” (Ioan 8:44)…Există posibilitatea ca, în anumite situaţii, ei să fi ştiut exact cui aduc jertfă.

În fond, conducătorii bolşevici proveneau dintr-un spaţiu religios – iudaismul talmudic – şi s-au alăturat Partidului în revolta lor conştientă împotriva Dumnezeului părinţilor lor…

Acest fapt, poate fi ilustrat de confesiunea pe patul de moarte a lui Yankel Yurovski, asasinul Ţarului: „Familia noastră a suferit mai puţin din cauza foamei constante decât din cauza fanatismului tatălui meu… de sărbători şi în zilele obişnuite, copiii erau forţaţi să se roage, şi nu e deloc surprinzător că primul meu protest a fost împotriva tradiţiilor naţionale şi religioase. Am ajuns să îl urăsc pe Dumnezeu la fel de mult cum uram sărăcia şi pe conducători…” (23) El îl ura pe Dumnezeu, dar a încetat oare să creadă in El? Şi nu şi-a oferit el loialitatea celui mai mare duşman al lui Dumnezeu, diavolul? Nu ştim răspunsul la aceste întrebări. Dar ştim că Țarul şi cu familia lui au fost executaţi într-o manieră rituală iudaistă clară. Simboluri cabalistice stranii au fost găsite pe pereţii camerei unde a avut loc crima şi ele au fost descifrate ca însemnând: „Aici a fost rănit în inimă, Capul Bisericii, poporul şi statul” şi „Aici, prin ordinul puterilor secrete, Ţarul a fost oferit ca jertfă pentru distrugerea statului. Să spuneţi tuturor popoarelor despre aceasta…” (24)

Şi un al doilea exemplu. Odată, fostul seminarist Stalin i-a spus lui Churchill: „Să te ajute Dumnezeu!” Churchill i-a răspuns: „Dumnezeu, desigur, este de partea noastră.” Stalin i-a răspuns: „Iar diavolul, în mod firesc, de partea mea, şi prin eforturile noastre combinate vom învinge inamicul.” (25) El glumea, desigur….

Unde vedem că ajunge Patriarhul Kiril cu a sa slăvire a sacrificiului „izbăvitor” al sataniştilor bolşevici?

Mitropolitul Anastasie, întâi stătător al Bisericii Ruse din afara graniţelor, a dat un bun răspuns Patriarhului Alexei, atunci când acesta l-a descris pe Stalin ca „cel ales de Domnul să conducă ţara noastră mamă către glorie şi prosperitate”. Mitropolitul Anastasie spune: ”Obedienţa acestui om deja frizează blasfemia. Cu adevărat – poate cineva să tolereze ca o persoană mânjită de sânge din creştet până în tălpi, acoperit de crime precum lepra şi otrăvit până în adânc de otrava lipsei de Dumnezeu, sa fie numit „alesul Domnului” şi poate acesta să conducă ţara noastră spre glorie şi prosperitate?” Nu este aceasta o formă de defăimare a lui Dumnezeu, Cel PreaÎnalt, care în acest caz, ar fi răspunzător pentru tot răul care s-a săvârşit, de atâţia ani, în țara noastră sub bolşevicii conduşi de Stalin? Bomba atomică, şi toate celelalte mijloace de distrugere inventate de tehnologia modernă, sunt, cu adevărat, mai puţin primejdioase decât dezintegrarea morală la care cei mai înalţi reprezentanţi ai autorităţilor civile şi bisericeşti au adus sufletul rus, prin exemplul lor. Dezintegrarea atomului produce doar distrugerea fizică, în timp ce înşelarea minţii, a inimii şi a voinţei aduce cu sine moartea spirituală a întregii naţiuni, după care nu există nici un fel de înviere.” (26)

Şi totuşi, învierea Sfintei Rusii este posibilă. Dar se poate înfăptui doar dacă naţiunea întreagă condamnă victoria satanică din 1945, îl anatemizează pe „Patriarhul” Kiril şi pe toţi cei care o glorifică împreună cu el, şi se reîntoarce la adevărata cunoaştere a singurului Biruitor asupra morţii şi iadului, Domnul Iisus Hristos. Pentru că, aşa cum spunea Sf. Ieronim „ziua Domnului, ziua Învierii, ziua Creştinilor, este ziua noastră. Se cheamă ziua Domnului, pentru că în această zi, Domnul s-a înălţat la Tatăl ca Biruitor.” (27)

Vladimir Moss
Mai 15/28, 2010.

________________________________________
[1] “Bogoslovie ‘Pobedy’”, Nasha Strana (Buenos Aires), no. 2891, May 8, 2010 (in Russian).
[2] P.K. Kurochkin, Evoliutsia sovremennogo russkogo pravoslavia, Moscow, 1971, pp. 81, 82 (in Russian)
[3] Zhurnal Moskovskoj Patriarkhii), 1967; translated in Orthodox Life, № 110, March-April, 1968, p. 25.
[4] Grabbe, Dogmat o Tserkvi v sovremennom mire, report to the Third All-Diaspora Council, 1974 (in Russian).
[5] V. Chikin, A. Prokhanov, “Religia Pobedy: Beseda”, Zavtra, № 32 (297), 1999, p. 2. Cf. Egor Kholmogorov, “Dve Pobedy”, Spetznaz Rossii, № 5 (44), May, 2000, și răspunsul meu: V. Moss, “Imperia ili Anti-Imperia”, http://admin.orthodoxchristianbooks.com/addarticle.php?article_id=210 (in Rusă).
[6] Yuri Krupnov, “The Victory is Pascha”, http://pravaya.ru/look/7580?print=1 (in Russian).
[7] Dudko, “Mysli sviaschennika”, http://patriotica.narod.ru/history/dudko (in Russian).
[8] “Bogoslovie Pobedy”, op. cit.
[9] A document of the Commission attached to the President of the Russian Federation on the Rehabilitation of the Victims of Political Repressions, January 5, 1996; Service Orthodoxe de Presse, № 204, January, 1996, p. 15 (in French). According to another source, from October, 1917 to June, 1941 inclusive, 134,000 clergy were killed, of whom the majority (80,000) were killed between 1928 and 1940. (“’Nasha Strana’ – konechno zhe ne Vasha, http://catacomb.org.ua/modules.php?name=Pages&go=print_page&pid=771, p. 3 (in Russian).
[10]Kuznetsov, “O Sovietsko-Germanskoj Vojne” (On the Soviet-German War), http://catacomb.org.ua/modules.php?name=Pages&go=print page&pid=570 pp. 3-4, 7-8 (in Russian). A. Soldatov writes: “The memory of the ‘Vlasovtsy’ is dear to many children of the Russian Church Abroad (ROCOR)… In the memorial cemetery of ROCOR in Novo Diveyevo near New York there stands an obelisk which perpetuates the memory of all the officers and soldiers of the Russian Army of Liberation, who perished ‘in the name of the idea of a Russia free from communism and fascism” (“Radosti Paskhi i Skorb’ Pobedy”), Moskovskie Novosti and Vertograd, № 520, May 14, 2005 (in Russian).
[11] Monk Anthony (Chernov), “Tserkov’ Katakombnaya na Zemle Rossijskoj” (MS, in Russian)
[12] Solzhenitsyn, The Mortal Danger, London: The Bodley Head, 1980, pp. 39-40.
[13] Krasikov, “’Tretij Rim’ i Bol’sheviki”, in L.M. Vorontsova, A.V. Pchelintsev and S.B. Filatov (eds.), Religia i Prava Cheloveka, Moscow: “Nauka”, 1996, p. 203 (in Russian).
[14] Evans, The Third Reich at War, London: Penguin Books, 2009, pp. 710-711.
[15] Soldatov, op. cit., p. 11, footnote 6. However, Vitaly Shumilo writes: “more than 6 million ‘Soviet’ prisoners of war, ‘Osty’ workers, refugees and émigrés were forcibly repatriated to the U.S.S.R. up to 1948. The majority of them perished within the walls of Stalin’s NKVD.” (“Sovietskij Rezhim i ‘Sovietskaia Tserkov’’ v 40-e-50-e gody XX stoletia”, http://catacomb.org.ua/modules.php?name=Pages&go=page&pid=678 (in Russian).
[16] Alexander Yakovlev, A Century of Russian Violence in Soviet Russia, Yale University Press, 2003.
[17] Ardov, “Avoiding participation in the Great Victory Services”, sermon given on May 8, 2005, Vertograd, May 18, 2005; translated in The Hoffman Wire, May 18, 2005. Shumilo writes: “Under the pretext of restoring ‘socialist legality’ whole families, and even settlements, were sent to Siberia, mainly from Western Ukraine, Belorussia and the Baltic region. By the end of the 40s, Soviet Marshal Zhukov had ordered the forcible removal from Western Ukraine to Siberia, Kazakhstan and other regions of more than 600,000 people” (op. cit.)
[18] Shumilo, op. cit.
[19] I.M. Andreev (Andreevsky), “The Catacomb Church in the Russian Land”.
[20] Shkarovsky, Russkaia Pravoslavnaia Tserkov’ pri Staline i Khruscheve, Moscow, 2005, p. 205 (in Russian).
[21] “With a grand total of victims variously estimated by contributors to the volume at between 85 million and 100 million… the Communist record offers the most colossal case of political carnage in history…” (Martin Malia, in Stéphane Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louis Panné, Andrzej Packowski, Karel Bartošek, Jean-Louis Margolin, The Black Book of Communism, London: Harvard University Press, 1999, p. x).
[22] Lebedev, Velikorossia, St. Petersburg, 1999, p. 429 (in Russian).
[23] Yurovsky, in Edvard Razinsky, The Last Tsar, London: Arrow, 1993, p. 177.
[24] See Nikolai Kozlov, Krestnij Put, Moscow, 1993; Enel, “Zhertva”, Kolokol, Moscow, 1990, № 5, pp. 17-37, and Michael Orlov, “Yekaterinburgskaya Golgofa”, Kolokol, 1990, № 5, pp. 37-55; Prince Felix Yusupov, Memuary, Moscow, 1998, p. 249 (in Russian)
[25] Jonathan Fenby, Alliance, London: Pocket Books, 2006, p. 152; cf. p. 65.
[26] I.M Andreyev, Is the Grace of God present in the Soviet Church?, Wildwood, Alberta, 2000, pp. 32-33 (the translation has been slightly altered by me, V.M.)..
[27] St. Jerome, Homily 94, on Pascha.

Tags: filmul Preotul