Inainte de a posta documentele, o nota:      

   Publicăm această scrisoare pe care am înaintat-o IPS Teofan și o arătăm și frățiilor voastre spre întărirea în credința ortodoxă și spre arătarea adevăratei fețe a așa-zisului sinod din Creta.    

   Scrisoarea este concepută în modul cel mai serios și cu simț de răspundere în fața lui Dumnezeu de comitetul semnatar pe baza învățăturii Bisericii exprimată prin Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție, Sfintele Sinoade și Sfinții Părinți, fără influențe exterioare, fără duh de răzvrătire și fără intenții de schismă.      

   Toate semnăturile adunate până la ora actuală – în număr de aproximativ 4500 de preoți, călugări și mireni – au fost trimise la Mitropolia Moldovei și Bucovinei. Dintre acestea am postat doar un număr mic.    

   Cei care doresc să rămână ortodocși și doresc să susțină această scrisoare pot să trimită în continuare semnături pe adresa de e-mail [email protected], pe formularul de tabel postat. Datele cu caracter personal nu vor fi făcute publice. Formularul poate fi descarcat de aici.

   Preferabil ar fi ca tabelele să fie complete. Textul de față poate fi preluat doar în forma publicată (fără adăugarea unor titluri, intertitluri, interpretări răuvoitoare, punere în context nefavorabil, ilustrarea cu imagini nepotrivite).

SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE ARHIEREII CARE AU SEMNAT ÎN CRETA

Înaltpreasfinţiei Sale Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

„Sinodul nu este aceasta: să se întrunească simplu ierarhi şi preoţi, chiar dacă ar fi mulţi; ci să se întrunească în numele Domnului, spre pace şi spre păzirea canoanelor… şi niciunuia dintre ierarhi nu i s-a dat stăpânirea de a încălca canoanele, fără numai să le aplice şi să se alăture celor predanisite, şi să urmeze pe Sfinţii Părinţi cei dinaintea noastră… Sfântul Ioan Gură de Aur a spus deschis că duşmani ai lui Hristos sunt nu numai ereticii, ci şi cei aflaţi în comuniune cu ei.” ¹

(Sf. Teodor Studitul)

Înaltpreasfinţite Părinte Mitropolit,

Cu durere negrăită am ajuns să strigăm împreună cu prorocul Ieremia: „Cine va da apă capului meu şi izvor de lacrimi ochilor mei?” (Ier. 9, 1) Nu plângem căderea unor cetăţi, nu naufragiul unei corăbii, nici robia unor neamuri, ci căderea păstorilor, pierderea sufletelor, călcarea în picioare a credinţei pe care am primit-o nu de la om, nici de la înger, ci de la Însuşi Dumnezeu! Plângem pentru că păstorii au ajuns să dea oile în gurile lupilor! Ne tânguim pentru că părinţii au ajuns să dea la moarte pe copiii lor! Dar nu ştim ce vom plânge mai întâi: pe păstorii care au trădat pe Hristos, sau oile care se sfâşie de lupii cei înţelegători? Pe părinţii care au renegat şi necinstit pe toţi Sfinţii cei din veac care au luptat, au pătimit şi au murit pentru dreapta credinţă, sau pe copiii care se pierd în întunericul necunoştinţei şi în adâncul ereziilor hulitoare de Dumnezeu? Nu vom înceta a plânge, iar dacă va vrea cineva să ne mângâie cu o mângâiere amăgitoare îi vom răspunde cu cuvintele prorocului: „Lăsaţi-mă! Cu amar voi plânge! Nu stăruiţi în a mă mângâia!” (Is. 22, 4)

Nimeni nu ne poate învinui de mândrie sau îngâmfare pentru că dăm glas durerii noastre! Nimeni nu ne poate aduce vreo acuză de neascultare sau rătăcire, când cei puşi de strajă şi-au lepădat lucrarea lor! Şi nimeni nu ne poate acuza de vreo ranchiună sau ură împotriva cuiva anume, căci pentru dragostea lui Hristos şi a chipului Său grăim. Nu urmăm minţilor noastre, ci predaniei Sfinţilor Părinţi! Nu urmăm celor care zic răului bine şi binelui rău şi amestecă Adevărul cu minciuna, ci dorim ca Adevărul să strălucească mai luminat decât soarele în toată lumea!

Aţi participat la adunarea din Creta şi, în ciuda mai multor asigurări în faţa credincioşilor de a păstra curată Ortodoxia, adică de a reprezenta în mod real pe credincioşii eparhiei, faptele au dovedit altceva. Nu ne este străină lupta pe care aţi dus-o în cadrul sesiunilor de sfârşit şi nu este un lucru pe care îl trecem cu vederea, dar cu frică de Dumnezeu spunem: nu este de ajuns! Nădejdea pe care ne-aţi dat-o a fost întunecată de semnătura pe care aţi pus-o pe documentele adunării din Creta. Nu putem să ne mângâiem datorită unor amendamente aduse de delegaţia română, când aceeaşi delegaţie a semnat fără excepţie documentele prin care se surpă Biserica lui Hristos! Nu putem să vă recunoaştem ca biruitori în câteva amendamente, când capitularea din urmă aţi pecetluit-o cu o semnătură! Oare aţi uitat jurămintele înfricoşătoare pe care le-aţi făcut la hirotonirea întru arhiereu în faţa întregii Biserici văzute şi nevăzute! Şi în virtutea aceasta aţi primit arhieria, angajându-vă să păstraţi curată Dreapta Credinţă. Iar celui care luptă pentru credinţă nu i se îngăduie nici un compromis, ci fie iese biruitor şi ia plata mărturisitorului, fie moare în luptă, dar se încununează ca mucenic în Împărăţia cerurilor. Nu vom da seama în faţa unui tribunal omenesc, ci în faţa înfricoşătorului Scaun de judecată al lui Hristos!

Înaltpreasfinţia Voastră,

Vă adresăm aceste rânduri, în urma participării ÎPS Voastre, alături de restul delegaţiei B.O.R., la aşa-numitul „Sinod pan-ortodox” desfăşurat la Academia Ortodoxă din Creta, în perioada 16 – 27 iunie 2016, eveniment care s-a remarcat prin abaterile grave de la dreapta credinţă şi recunoaşterea oficială a ecumenismului drept dogmă.

Din capul locului, regulamentul de organizare a fost unul antitradiţional şi antisinodal, punând bazele unei noi eclisiologii a primatului. Acest regulament a prevăzut ca documentele sinodului să fie votate doar de 14 capi ai Bisericilor, impunându-se o nouă formă de conducere străină Ortodoxiei, constituită după modelul papal.

În cadrul sinodului, delegaţia B.O.R. a semnat toate documentele propuse, inclusiv pe cele cuprinzând prevederi neortodoxe, în privinţa cărora mai mulţi teologi şi ierarhi au tras un semnal de alarmă. Amintim aici doar controversatul document intitulat „Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine”, document potrivit căruia ar exista mai multe „Biserici Creştine” din care ar face parte şi Biserica Ortodoxă.

Delegaţia română şi-a asumat, totodată, şi multiplele referiri la „Biserici” şi „Confesiuni”, care contravin învăţăturii Bisericii Ortodoxe, mărturisită prin Crez ca fiind Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică a lui Hristos.

Recunoaşterea pe linie oficială a ecumenismului s-a reflectat şi în eliminarea din discuţiile preliminare a termenilor de „schismatic” şi „eretic”, înlocuirea termenului „eretic” cu „neortodox”, precum şi acceptarea monofiziţilor, catolicilor şi protestanţilor drept „biserici istorice”.

Sf. Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului, în Epistola I către papa Nicolae, amintea că „există doar o singură Biserică a lui Hristos, Apostolească şi Sobornicească. Nu mai multe, nici măcar două. Iar celelalte sunt sinagogi ale celor ce viclenesc şi sinod al răzvrătiţilor. Noi, drept-credincioşii creştini, acestea gândim, aşa credem, pe acestea le vestim. Este nevoie să păzeşti toate, fără nicio excepţie, şi, mai presus de toate, cele ale credinţei. Pentru că dacă ai devia cât de puţin, păcătuieşti păcat de moarte veşnică… Şi acestea care au fost hotărâte la Sinoadele ecumenice şi de obşte trebuie ca toţi să le păzească. Şi toţi câţi păzesc cele pe care fie unul dintre Părinţi le-a scris în chip particular, fie un sinod local le-a statornicit, au dreapta judecată. Dar pentru cei care nu le primesc este înfricoşătoare neglijenţa.” ²

Au fost acceptate şi afirmaţiile greşite, precum „unitatea pierdută a creştinilor” sau „pentru restaurarea unităţii creştine”, care ar sugera faptul că Biserica ar fi pierdut la un moment dat unitatea, fiind acum nevoită să o regăsească. În aceeaşi notă, a fost acceptată şi referirea la înţelegerea „tradiţiei Bisericii primare”, care dă impresia că ar exista o diferenţă ontologică între Biserica primară a celor şapte Sfinte Sinoade Ecumenice şi continuarea Sa autentică până în prezent.

În legătură cu acest aspect, Mitropolitul Ierotei de Nafpaktos – unul dintre ierarhii care au apărat dreapta credinţă, refuzând să semneze documentele eretice propuse la sinodul din Creta – afirma: „Este o mare confuzie astăzi despre ceea ce este Biserica şi care sunt adevăraţii ei membri. Se confundă identitatea Bisericii cu alte tradiţii umaniste şi se gândeşte că Biserica este fragmentată şi despărţită, dar mai mult se ignoră singura cale de mântuire a Bisericii… Papistaşii nu au preoţie, nici taine… Vaticanul nu este biserică, ci un sistem politico-economic situat în afara Bisericii, iar papa cu toţi «clericii» Vaticanului nu sunt urmaşi ai Apostolilor, nu au predania şi succesiunea apostolică… Papistaşii sunt francolatini, iar pe deasupra şi eretici. Papismul se află în afara Bisericii…, şi pentru că în afara Bisericii nu există Taine, pentru aceasta clericii papistaşilor şi însuşi papa, pentru noi, ortodocşii, nu au preoţie, adică au fost tăiaţi de la succesiunea apostolică. Dacă se va pierde Credinţa Ortodoxă, atunci nu va mai exista nici Biserică, nici Dumnezeiasca Euharistie… Părinţii Bisericii din veacul al VIII-lea observaseră că papismul, sub influenţa francilor, a schimbat teologia ortodoxă şi astfel nu mai făcea parte din Biserica Ortodoxă care păzea în întregime adevărul revelat. De aceea, papa nu mai era pomenit în Diptice.”³

Un motiv serios de îngrijorare îl reprezintă şi recunoaşterea „Consiliului Mondial al Bisericilor” ca temei doctrinar, deşi sunt binecunoscute atât originile şi scopul său ascuns, dar şi afirmaţiile cu privire la căsătoriile mixte între ortodocşi şi neortodocşi, care contrazic protejarea teologică a căsătoriei, ca Taină a Bisericii Ortodoxe.

Mai trebuie spus că toate aceste compromisuri şi cedări de credinţă s-au făcut sub presiuni, aşa cum au declarat chiar unii dintre participanţii la sinod, precum Mitropolitul Hierotheos Vlachos: „În cele din urmă însă, această reacție a jucat un rol psihologic în configurarea celeilalte propuneri. Asupra mea personal, cel puțin, s-a exercitat o presiune serioasă și o abordare injurioasă din partea unor ierarhi, datorită poziției mele, și am fost informat că s-au exercitat presiuni și asupra altor arhierei ai Bisericii Greciei. Și pentru că întotdeauna acționez cu calm, sobrietate și în mod liber, nu puteam să accept asemenea practici injurioase”.⁴ La aceasta se adaugă şi ameninţarea că vor fi pedepsite toate grupurile de credincioşi creştini care nu vor accepta aceste hotărâri

Se poate concluziona, aşadar, că sinodul din Creta a fost unul neortodox, în concordanţă cu planul mondial de unire a tuturor religiilor şi globalizare a lumii pentru pregătirea venirii unui conducător unic mondial. De altfel, ultimele declaraţii elogioase ale papei Francisc despre deschiderea către „restabilirea unităţii” şi „un bine comun al Bisericii”, dar şi despre intenţiile instaurării unei „Organizaţii a Naţiunilor Unite a religiilor”⁵, organizaţie care să fie condusă chiar de papă, şi care să exercite autoritatea „indiscutabilă” de a declara „ce vrea şi ce nu vrea Dumnezeu”, în scopul de a combate extremismul religios, anticipează impunerea de la nivel înalt a globalizării religiei, pregătind, practic, terenul înfiinţării unei autorităţi politice mondiale asupra spiritualităţii lumii.

Din motivele enumerate mai sus, considerăm că Sinodul şi-a tăgăduit nu numai numele – neputând fi considerat nici „sinod”, nici „sfânt” şi nici „mare”, ci mai degrabă un abuz şi o inovaţie sinodală – ci a înşelat şi aşteptările pliromei Bisericii (gr. pliroma = comunitatea credincioșilor formată din clerici, monahi și mireni în Biserica Ortodoxă). Întâistătătorul (patriarhul) unei Biserici Locale nu reprezintă toată Biserica, tot astfel cum nici sinodul din Creta nu poate reprezenta şi decide în numele întregii Biserici Ortodoxe în probleme de dogmă şi Dreaptă Credinţă. Ecumenismul este o creaţie veche de 100 de ani, o linie nouă în sânul Bisericii. Fiind o inovaţie, ecumenismul nu este recunoscut şi asumat de întreaga pliromă a Bisericii. În plus, contravine întregii Tradiţii Ortodoxe, fiind atacat şi considerat erezie de mulţi şi mari sfinţi ai secolului al XX-lea, ca Sfântul Iustin Popovici, Sfântul Filaret al Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora, Sfântul Nicolae Velimirovici, Sfântul Paisie Aghioritul etc.

Cum se poate justifica discrepanța dintre învățătura creștină în duhul Sfinților Părinți și întreaga nouă viziune care a dominat pregătirile, dezbaterile și hotărârile sinodului?

„Mai e nevoie să descriu măsura smintelii şi a defăimării, sau mai curând a încuviinţării [ereziei] pe care au pricinuit-o prin scrisoarea semnată cu mâna lor? Căci dacă tăcerea este o parte a consimţirii, cu cât mai înfricoşătoare încă este această întărire scrisă, înaintea întregii Biserici, a încuviinţării şi a conglăsuirii lor?”⁶

Aţi semnat! Dar pentru că noi nu ne considerăm angajaţi de această semnătură, ne simţim datori să ne delimităm de poziţia adoptată de ierarhie şi mărturisim deschis credinţa pe care am primit-o în Duhul Sfânt de la Apostoli prin Sfinţii Părinţi, aceeaşi credinţă mărturisită de veacuri de către Biserica lui Hristos. De aceea, suntem nevoiţi să arătăm motivele pentru care nu acceptăm această adunare şi ceea ce s-a hotărât în cadrul ei, pe temeiul cuvântului Scripturii şi al de Dumnezeu insuflaţilor Părinţi: „ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul.” (Mat. 18, 16) Aceste motive sunt expuse pe larg în documentele pe care le-am anexat acestei scrisori, iar pe scurt, ele sunt următoarele în legătură cu acest sinod:

1. A fost anulată sinodalitatea ortodoxă prin excluderea episcopilor de la participarea la sinod și de la votarea în cadrul său.

2. Nu a realizat unitatea organică cu celelalte sinoade prin faptul că nu s-au recunoscut dintru început toate Sinoadele precedente şi nu s-a întărit credinţa ortodoxă statornicită la acestea.

3. A anulat hotărâri dogmatice şi canonice ale Sinoadelor Ecumenice.

4. A recurs la manipulări şi presiuni fără precedent în ce priveşte ordinea de zi şi practicile sale.

5. Nu urmează Tradiţia Sfinţilor Părinţi ai Bisericii celei Una.

6. A legiferat oficial şi sinodal panerezia ecumenismului.

7. Recunoaşte sinodal participarea Bisericii Ortodoxe în aşa-numitul „Consiliul Mondial al Bisericilor” şi întăreşte scopul acestuia de realizare a „unităţii creștine.”

8. Acordă statut bisericesc ereziilor, acceptându-se că papismul, monofiziţii precum şi ceilalţi eretici din „CMB” sunt „Biserici”, iar nu erezii.

9. Promovează teologia postpatristică prin concepte și idei străine Ortodoxiei.

10. A trecut cu vederea şi a ignorat rolul clerului inferior şi al mirenilor și nu a exprimat experienţa în Duhul Sfânt a trupului eclezial.

11. Nu a existat o informare suficientă a pliromei ortodoxe, ci, dimpotrivă, o disimulare a celor hotărâte pe durata procedurilor presinodale.

12. A introdus practici străine Ortodoxiei: căsătoria mixtă, adunările episcopale, rugăciuni pentru mediu.

În temeiul celor expuse mai sus, respingem categoric sinodul din Creta organizat şi desfăşurat neortodox, ce a adoptat hotărâri neortodoxe, şi vă solicităm un răspuns public, care să mărturisească clar şi fără echivoc învăţătura dintotdeauna a Bisericii lui Hristos, răspuns care să cuprindă:

1. Dezicerea de sinodul din Creta şi retragerea semnăturii de pe toate documentele lui, cât şi respingerea lui în sinodul local al BOR.

2. Condamnarea fără echivoc a ecumenismului, în cuvânt vorbit şi scris,

cu specificarea explicită a tuturor implicaţiilor lui:

– teoria ramurilor (branch theory), prin care atât Biserica Ortodoxă, cât și celelalte confesiuni autonumite „creştine” ar fi „biserici” nedepline;

– teoria „unităţii pierdute” a Bisericii;

– existenţa harului mântuitor şi sfinţitor în afara graniţelor Bisericii celei Una: adică teoria baptismală, teoria succesiunii apostolice ce presupune existenţa preoţiei valide în afara Bisericii celei Una, teoria undelor de har în aşa-zisele „taine” săvârşite în afara Bisericii celei Una;

– oprirea imediată a tuturor practicilor eterodoxe şi anticanonice, care decurg din acestea.

3. Militarea în vederea ieşirii neîntârziate din „Consiliul Mondial al Bisericilor” („CMB”) şi din toate organismele ecumeniste.

În cazul în care veţi mărturisi acestea toate, care sunt în baza învăţăturii Sfintelor Sinoade şi a Sfinţilor Părinţi, veţi bucura nu numai pliroma Bisericii, ci şi Cerul întreg, cu Sfinţii Îngeri şi cu toţi Sfinţii cei din veac adormiţi, veţi demonstra cu adevărat că sunteți Părintele nostru, al celor pe care îi păstoriţi, veţi dobândi în cer plata mărturisirii, veţi fi cinstit de toţi dreptslăvitorii creştini, clerici, monahi şi mireni de pretutindeni, şi veţi avea ajutorul şi sprijinul nostru în toate. Lucrurile încă nu sunt imposibil de îndreptat. Tot omul este supus greșelii, dar se regăsesc în istoria Bisericii nenumărate exemple ale celor care s-au întors, din care amintim cel al Sf. Macedonie şi al Sf. Iuvenalie, cât și a ierarhilor care s-au pocăit în urma sinodului unionist de la Ferrara-Florența.

Dar în cazul în care răspunsul IPS Voastre nu va fi în acord cu învăţătura Bisericii şi nu vom primi un răspuns clar, fără echivoc, în conformitate cu cele de mai sus, sau nu ne veţi învrednici deloc de un răspuns, cu adâncă durere în suflet, dar cu nădejde nestrămutată că Dumnezeu nu va lăsa de izbelişte turma sa cea cuvântătoare, vă aducem în atenţie că, numeroşi clerici alături de comunităţile lor monahale sau parohiale ridică problema nepomenirii ierarhilor care acceptă sinodul din Creta. Unii dintre ei vor deja să apeleze la această îngrădire faţă de cei care au semnat, fiind îndreptăţiţi de tradiţia canonică şi patristică a Bisericii (canonului 15 al sinodului I-II de la Constantinopol din anul 861, practica individuală sau obştească a Sfinţilor Părinţi). Această atitudine a constituit întotdeauna îngrădirea de erezie și schismă, și nu o părăsire a Bisericii sobornicești, față de care fiii ei rămân statornici și ascultători.

De altfel, pomenirea episcopilor în biserici nu este necondiţionată, ci depinde de credinţa dogmatică a acestora, pentru că la Dumnezeiasca Liturghie sunt pomeniţi – în mod sincer, iar nu mincinos – ca unii ce „drept învaţă cuvântul adevărului” lui Hristos.⁷

Menţionăm că, prin declaraţia „Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici şi confesiuni creştine eterodoxe”, din cadrul documentului „Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine”⁸ şi prin semnarea acestui document, se intră într-o părtăşie şi o însuşire a doctrinei, moralei şi cultului acestor entităţi religioase, fapt ce creează comuniunea cu erezia, având grave consecinţe pe linie canonică şi dogmatică, la nivel ortodox.

Întrucât noi refuzăm o astfel de părtăşie, în care se regăsesc inclusiv practicile aberante ale anglicanilor legate de hirotonia femeilor⁹, de pildă, nu vedem o altă cale decât retractarea publică din partea Înaltpreasfinţiei Voastre atât a participării la sinodul din Creta, cât şi a semnării documentelor sinodului.

În consecinţă, Vă aducem la cunoştinţă că, dacă în termen de 10 zile de la primirea acestei scrisori nu primim din partea ÎPS Voastre răspunsul la problemele menționate mai sus, ne rezervăm dreptul de a recurge la întreruperea pomenirii la Sfintele Slujbe. Pliroma Bisericii reacționează deja față de sinodul din Creta prin neparticiparea la slujbele oficiate în bisericile ale căror slujitori persistă în comuniunea cu ierarhii semnatari ai documentelor sinodului. Spunem aceasta deoarece deja se simt efectele acestui sinod iar în unele mânăstiri și comunități parohiale tăcerea ierarhilor semnatari a creat îngrijorare, confuzie și conflicte.

„«O, Timotei, zice, păzeşte ceea ce ţi s-a încredinţat, depărtându-te de nelegiuitele înnoiri de cuvinte». […] Cine altul este Timotei în vremea noastră, decât – în general – întreaga Biserică, sau – în special – întregul corp al întâistătătorilor ei, care trebuie să cunoască ei înşişi în întregime ştiinţa curată a cinstirii Lui Dumnezeu şi să o răspândească şi altora? […] Ce înseamnă: «ceea ce ţi s-a încredinţat»? Adică ceea ce ţi s-a dat în seamă, nu ceea ce ai descoperit tu; ceea ce ai primit, nu ceea ce ai născocit tu; nu o chestiune de inteligenţă, ci de doctrină; nu de opinie proprie, ci de tradiţie generală; ceva transmis ţie, nu dat la iveală de tine; pentru care nu trebuie să fii autor, ci numai păzitor; nu fondator, ci partizan; nu un lucru pe care îl conduci, ci pe care îl urmezi. Talantul (Matei 25, 15) dreptei credinţe păstrează-l neştirbit şi fără cusur.”¹⁰

Notă:

Documentul cuprinde 7 pagini și include următoarele anexe, concepute și redactate de semnatarii scrisorii:

Anexa 1 : Despre modul neortodox şi anticanonic de organizare şi desfăşurare a sinodului.

Anexa 2 : Despre teologia ecumenistă implementată oficial în Biserică reflectată în documentul „Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine” (traducere critică după cele 4 variante oficiale publicate).

Anexa 3 : Probleme ridicate de celelalte documente.

Anexa 4 : Abateri de la ecleziologia ortodoxă care au precedat sinodul din Creta.

Anexa 5 : Atitudini faţă de ecumenism şi faţă de sinod ale Sfinţilor şi Marilor Duhovnici contemporani.

Anexa 6 : Reacţii pre şi postsinodale ale unor ierarhi şi teologi.

Anexa 7: Întreruperea pomenirii bisericeşti – măsură canonică şi patristică de împotrivire faţă hotărârile sinodului din Creta.

Anexa 8: Lista susținătorilor acestei scrisori (cuprinde peste 4000 de semnături, în copie conformă cu originalul, rămânând deschisă).

SEMNATARI:

Ieroschim. Simeon Zaharia

Protos. Antim Gâdioi

Protos. Ieronim Cozma

Ierom. Ioan Chițu

Pr. Mihail Popescu

Pr. Ioan Ungureanu

Teolog Mihai-Silviu Chirilă

Jurnalist Irina Nastasiu

Download (DOC, 79KB)

Pentru a mari documentul dati click in colt (dreapta sus) pe “pop-out”!

Download (DOC, 130KB)

Download (DOC, 338KB)

Download (DOC, 139KB)

Download (DOC, 124KB)

Download (DOC, 128KB)

Download (DOC, 99KB)

Download (DOC, 103KB)

DOWNLOAD

sursa: http://aparam-ortodoxia.ro/2016/08/11/reactia-pliromei-fata-de-sinodul-din-creta-2016/

Articolul Scrisoare către Mitropolitul Teofan. REACTIA PLIROMEI FATA DE SINODUL DIN CRETA 2016 apare prima dată în Maica Ecaterina Fermo.

„Fiecare suntem vinovaţi pentru toţi, şi toţi pentru unul” (Părintele Justin Pârvu)                                                          

Părintele meu drag şi sfânt…de ce este aşa de mare distanţa între Cerul sfânt şi pământ?

De ce nu pot primi ca odinioară Pacea lui Hristos, ca atunci când îmi plecam capul şi cu o glumă şi o binecuvântare sfântă îmi ridicai „lanţul cel greu al păcatelor”? Simţeam atunci, că fără vorbe prea multeai înţeles iadul din sufletul meuşi cu puterea şi dragostea lui Hristos mă vindecai şi îmi dădeai şi arvuna –Bucurie sfântă şi putere de luptă …                                  

Acum mă lupt …dar nu cu patimi şi păcate, ci cu DORUL. Mi-e dor de spovedaniile şi discuţiile extrem de folositoare de după; mi-e dor de harul smereniei de care se umplea chilia mea după acele spovedanii. Dar mai ales a început să-mi fie frică, de fapt mai mult spaimă, căci văd aproape zilnic împlinindu-se multe din prorociile şi vorbele pline de duh pe care le spuneai neamului român …Forţa satanică a stăpânilor lumii va fi învinsă de blândeţea şi smerenia creştinilor! Da, părinte! Smerenia e cheia şi taina cu care am putea învinge duhul lumii acesteia …şi tocmai asta ne lipseşte.

O altă vorbă de duh pe care ne-ai lăsat-o ca un testament, mă zdrobeşte efectiv, punându-mi în faţă crudul adevăr din cauza căruia suferim toţi… Adevăratul creştin caută Împărăţia cerurilor înlăuntrul său şi nu se teme de nimic în lumea aceasta trecătoare.

Dar cum să nu ne temem când în lumea aceasta care s-a transformat într-un iad, aflam zilnic ştiri înspăimântătoare ca aceasta: „Un singur vecin ar putea ÎNVINGE România în cazul unui RĂZBOI. Clasamentul mondial al FORŢELOR ARMATE. Cine sunt musculoşii planetei şi unde se plasează ţara noastră”. Sau: „Ţările vecine Ucrainei se pregătesc de război civil la Kiev. Asul din mâneca Rusiei şi trei scenarii de final”.  

La astfel de ştiri bulversante, poporul român pentru care, părinte sfânt, ai sacrificat tot timpul vieţii aici pe pământ, e alarmat şi confuz, e speriat şi contrariat – şi atunciîntreabă aşa zişiicunoscători şi analişti istorici şi politici. Iată ce răspuns primim de la Mircea Cosa – unul din experţi – la întrebarea: Ce vom face noi, românii, în caz de război cu Rusia?

„Ce vom face noi? Ne temem că vor venii ruşii peste noi, dar ne mai liniştim că ne vor apăra americanii! Slavă Domnului că americanii au venit şi ne vor apăra, dar să nu uităm că ruşii sunt deja în România cu Lukoil, cu Aluminium Slatina şi cu alte multe firme ascunse în societăţi ungureşti, cipriote, austriece, etc. De aceşti ruşi cine ne apără când noi nu avem arma capitalului românesc şi nici americanii nu prea investesc la noi”?!     

Of, părinte sfânt, mi-e dor de cuvintele sfinte cu care rezolvai şi responsabilizai poporul român în astfel de situaţii… pentru că repetai mereu că: În vreme de prigoană creştinii să se adune în jurul preoţilor.Sunt convinsă că şi acum, din Împărăţia Cerurilor, ne trimiţi sfaturi şi ajutor… dar e aşa de mare prăpastia între noi şi sfinţi, încât nu numai că nu înţelegem ce ne spun prin îngerii păzitori, dar nici nu mai tresărim în suflet cu lacrimi de pocăinţă şi dorinţa de mângâiere sfântă. Suntem goi şi reci ca nişte pietre. Părinte, ajută-ne! Avem nevoie mai mult ca oricând să ne adunăm în jurul preoţilor şi vlădicilor din această ţară. Dar cum să o facem?! Tocmai acum când întreaga ortodoxie este înlănţuită de forţele ecumenismului apostat.

Cred că tot Cerul s-a clătinat în zilele de 24 şi 26 mai anul acesta când a avut loc la Ierusalim o „întâlnire istorică” între patriarhul ecumenic al Constantinopolului –Bartolomeu, şi Papa Francisc al Romei, care prin întâlnirea lor au vrut să marcheze 50 de ani de când predecesorii lor, Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Athenagoras s-au întâlnit la Ierusalim, între 4 şi 6 ianuarie 1964, ridicând ulterior anatemele, ce au stat la mijloc între cele două Biserici, de-a lungul secolelor.

Dar întâlnirea nu s-a terminat aşa, ci au reuşit performanţa satanică de a participa la o slujbă ecumenistă în Sfântul Mormânt, după care au semnat şi o declaraţie comună unde, în final, cei doi patriarhi ortodocşi (al Ierusalimului şi al Constantinopolului) împreună cu Papa au declarat, nici mai mult, nici mai puţin, că „aşteaptă cu nerăbdare ziua în care,în sfârşit se vor împărtăşi împreună din Cina euharistică”. Şi au şi întărit această idee spunând că „împărtăşirea din acelaşi Potir este dorinţa şi scopul nostru”.

Părinte sfinte, nu există durere mai mare pentru sufletele noastre ortodoxe, decât această ultimă cădere din care nimeni şi nimic nu ne va putea salva. De aceea am îndrăznit să-ţi tulbur liniştea divină cu scrisoarea mea de dor, pentru că ţin minte că atunci când un om sau un grup de oameni, sau chiar ţara întreagă erau în tulburare sau incertitudine, primeam pe loc răspuns divin şi ajutorul tău nesperat cu rezolvarea minunată a situaţiilor.

Te rugăm şi acum, părinte sfinte, coboară-ţi privirea către fiii tăi duhovniceşti care au mare nevoie măcar să înţeleagă în ce moment istoric suntem. Cum să trăim, în ce fel să ne pregătim sufleteşte ca să atragem mila lui Dumnezeu? Chiar dacă noi, generaţia asta, nu doar că nu mai facem nimic în comparaţie cu creştinii primelor secole, ba chiar Îl hulim şi Îl dispreţuim pe Dumnezeu prin păcatele noastre.

Spun Sfinţii Părinţi că pe copiii Săi Dumnezeu nu-i va părăsi. Mijloceşte, Părinte sfinte, pentru toţi care am crezut în mântuire prin rugăciunile şi binecuvântările tale. Scriam mai devreme că mi-e tare dor de pacea şi sfinţenia din chilia mea în urma spovedaniilor – parcă ar fi fost ieri!

Dar cu spaimă în suflet îmi aduc aminte de ultimele cuvinte lăsate ca testament: „mai sunt 12 luni şi vine urgia”! Cum să păstrăm liniştea şi pacea sfântă pe care ne-ai răspândit-o peste toţi care am crezut în tine şi în acelaşi timp să primim cu bucurie URGIA de care ne-ai avertizat? DA, CU BUCURIE! Pentru că aşa ai trăit anii din puşcărie, chinurile, bătăile, foamea şi mai ales înjosirea sufletească de la comuniştii hulitori de Hristos. Dar aşa ai trăit, spre uimirea noastră, ca un martir până în ultimele clipe de viaţă pământească, sfâşiat şi însângerat de boală, dar cu seninătatea şi bucuria ce a fost prezentă în vieţile tuturor sfinţilor.

Nu îndrăznim să ne ridicăm până la acest nivel de iubire totală pentru Dumnezeu, dar mila lui Dumnezeu ar fi pentru noi forţa extraordinară care ne-ar duce pe drumul Mântuirii. Ştiu că Domnul a avut nevoie de tine, părinte, de aceea te-a chemat la El. Noi nu suntem vrednici de nicio cinste sau mângâiere, nici aici pe pământ, cu atât mai puţin în Împărăţia Cerurilor, dar pedeapsa pe care o meritam noi, a preluat-o Hristos cu jertfa Sa, asumată pentru noi.

Pe EL roagă-L, Părinte, să primim iertare şi chip şi timp de pocăinţă pentru Mântuire!

Preaputernice şi slăvite, Doamne Iisuse Hristoase! Tu, Care ai venit în lume să tămăduieşti neputinţele oamenilor, Care nu ai venit să chemi la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi, şi ai primit moarte pe cruce pentru mântuirea noastră! Din adâncul inimii Te rog să primeşti smerita noastră rugăciune pentru rugăciunile şi viaţă sfântă a Părintelui nostru Justin din Petru-Vodă.

de Monahia Ecaterina Fermo, articolpublicat în nr. 34 al revistei ATITUDINI

Articolul Scrisoare de dor către Părintele Justin, de la pământ la cer apare prima dată în Maica Ecaterina Fermo.

În cartea „Tipic bisericesc”, se vorbeşte despre acele soroace, despre termenele îndătinate, pentru pomenirea morţilor, în care se săvârşesc rânduielile bisericeşti, ce urmează după înmormântarea fiecărui creştin ortodox, în parte. Şi acestea sunt: la trei zile, la nouă zile, la patruzeci zile, la trei luni, la şase luni, la nouă luni, la un an, şi apoi, în fiecare an, până la şapte ani, după moarte. Iar la şapte ani, după moarte, în biserica noastră, este şi acest obicei de a se face dezgroparea celui mort, când familia aduce la mormânt cele după rânduială, pentru pomenirea respectivă. Şi nu e de mirare, că în unele mănăstiri cu tradiţie, la împlinirea celor şapte ani, osemintele se scot afară, cu multă grijă şi cu sfântă rânduială, apoi sunt aşezate în gropniţă, unde cel rânduit merge, în fiecare zi, să aprindă candela şi a le tămâia. Astfel, se înţelege că şi la Sfânta Mănăstire Petru-Vodă, unde este înmormântat marele mărturisitor şi slujitor al Bisericii noastre, Părintele Calciu, la împlinirea celor şapte ani după deces, părinţi călugări, cu evlavie, credinţă şi minte sănătoasă, potrivit tradiţiei din Biserica noastră, au făcut acest ritual, dezgropând pe părintele, fără să fi gândit că vor face tulburare şi că vor ştirbi autoritatea Bisericii, şi că au contravenit dispoziţiilor testamentare ale Părintelui Calciu, lăsate în 28 octombrie 2006, Părintelui Justin Pârvu şi obştii de la Petru-Vodă, unde a dorit să fie înmormântat.

Monahii: Teodot şi Gabriel, cât şi ceilalţi părinţi, nu au mers pe pietatea populară, rătăcind în duhul greşelii, făcând „profanare de morminte”, încât să fi fost atât de îngrijorat şi adânc tulburat fiul părintelui, Andrei Calciu, care se află în America.

Călugării cu pricina, cunoscându-i pe unii foarte bine, nu aleargă după senzaţional, atât Monahul Teodot cât şi Gabriel, ca şi ceilalţi, cu o verticalitate sănătoasă, cu echilibrul facultăţilor intelectuale şi sufleteşti, pentru relansarea adevărului potenţial, dincolo de orice scandal monden – au vrut să aşeze cu evlavie şi adâncă smerenie, înaintea celor credincioşi, adevăratul model de mare mărturisitor, care, prin neputrezire, cu voia lui Dumnezeu, să fie icoană vie, spre care să privim noi toţi că „Dumnezeu este minunat întru Sfinţii Săi”, şi ca limbile străine să teologhisească în contextul lumii contemporane că, în vremea din urmă a comunismului, mulţi dintre cei ai neamului românesc, printre care şi Părintele Calciu, s-au făcut bineplăcuţi lui Dumnezeu şi nu şi-au pierdut sufletul, şi nu s-au asfixiat cu slava lumii deşarte, căci prin dinamismul lor, parte dintre noi, am recuperat ceva dintre virtuţi.

Este adevărat că Biserica este cea care decide, prin autoritatea ierarhilor ei, declararea unor trupuri neputrezite, ca fiind sfinte moaşte. Şi dacă cei care au deshumat, nu în mod abuziv, cum se spune, ci în duhul evlaviei lor pentru Părintele Calciu, acest fapt ar trebui să fie considerat o dimensiune flexibilă, nu o debilitate mintală, ci o eficienţă a evlaviei, mai largă pentru cei suspicioşi şi euforici, cărora încă le mai este frică de o recunoaştere că, în Părintele Calciu a zemuit Ortodoxia adevărată şi mărturisită cu mare curaj şi dragoste de ţară şi neam, excluzând din viaţa sa, ca slujitor al Bisericii, dorinţa de putere, iubirea de ranguri, de onoruri, depăşind acest orizont cu dragoste de Hristos şi de Biserică. De aceea, rămâne inconfundabil, care nu şi-a făcut o imagine falsă de sine, precum foarte mulţi dintre cei care slujesc Biserica, încă îşi mai confecţionează un destin pe puterea politică.

Un lucru trebuie să ne fie clar tuturor că, Părintele Calciu, o mare figură martirică a secolului XX, care în viaţă şi-a căutat libertatea sa interioară pentru Hristos, şi nu a slujit decerebrat valori derivate, ci a slujit pentru Dumnezeu viaţa noastră sufletească a tuturor, şi nu a trăit anexat unor adeziuni de mâna a doua. Aşa că, deshumarea părintelui nu este şi nu a fost „pioasă sminteală” cum afirmă domnia sa, Răzvan Codrescu (vezi Lumea credinţei, ian. 2014, pag. 58), ci a fost o rânduială plină de pioşenie, aprinsă în candela credinţei, cu o pomenire şi o cinstire pentru neputrezirea trupului părintelui, prin care Dumnezeu a binevoit aşa. Cei doritori de mai multe detalii, cât priveşte cultul moaştelor, să mai ştie şi asta că „sfinţii pe care i-a canonizat Biserica noastră, au fost mai întâi cinstiţi de către poporul credincios iar Biserica, de fapt, confirmă recunoaşterea sfinţeniei, care vine din lucrarea Sfântului Duh în oameni”.(vezi Pr. Prof. Dr. Mircea Păcuraru, Sfinţi Daco-Români şi Români, Iaşi 1994, pag. 6). Şi noi credem şi mărturisim că evlavia populară, în chip minunat, de-a lungul veacurilor, a fixat cu certitudine sfinţenia, acolo unde Dumnezeu a binevoit să o arate, atât în timpul vieţii sau imediat după moarte.

Da, aşa este, trebuie să ne păzim a ne face idoli! Însă cei care au deshumat pe Părintele Calciu, nu l-au deshumat ca să şi-l facă idol. Nu!

Nu l-au deshumat pentru a se inventaria conflicte cu fiul Părintelui, Andrei Calciu, care s-a tulburat de imaginile colportate pe internet, ajungând până acolo, să spună că va da Mănăstirea Petru-Vodă în judecată, pentru profanare de morminte.

Domnia Sa ar trebui să ştie că, deshumarea tatălui său, nu a fost o profanare ci o stare de spirit şi de evlavie, pentru cel care a fost Părintele Gheorghe Calciu, căruia cei din Sf. Mănăstire Petru-Vodă i-au purtat de rânduială, arătând prin asta că moartea nu ne desparte de cei adormiţi, că deşi murim, suntem vii. Apoi, trupul părintelui, până la reînhumare, a fost aşezat într-o încăpere, unde candela şi lumânarea nu s-au stins, şi asemenea celor plăcuţi lui Dumnezeu, şi părintelui i s-a adus respectul şi cinstirea, cu rugăciune şi închinare, prin care nici nu i s-a adăugat şi nici nu i s-a ştirbit cu nimic, sfinţenia. Apoi, la intervenţia Înaltpreasfinţitului Mitropolit Teofan de la Iaşi, a fost reînhumat, cu neîmpuţinată nădejde şi aşteptare, că vremea îl va aşeza spre cinstire, alături de toţi acei mărturisitori, care au apărat cu jertfelnicie, credinţa ortodoxă, neamul şi ţara noastră.

Şi dacă asta se va întâmpla: Cum va rămâne cu scrisoarea testamentară din 28 octombrie 2006, adresată, în mod special, părintelui Justin Pârvu, cel întru veşnică pomenire şi obştii de la Petru-Vodă?

Peste toate acestea, să nu uităm un lucru; cu moaşte sau fără moaştele Părintelui Calciu, lumea de evlavie, lumea curată la suflet, lumea săracă în păcat, lumea care supravieţuieşte pentru salvarea sufletului, prin mijlocirea celor ce sunt aleşi de Dumnezeu, se va ruga părintelui care, coalizat cu sfinţii, să-i răspundă la rugăciunea ei, când este nefericită, când este în cauze mari sau mici de indispoziţie, şi-n probleme acute ale vieţii şi să-i aşeze cu voia lui Hristos, bucuria vindecătoare a sufletului şi să învie în viaţa de acum, adică să nu treacă pe lângă Dumnezeu, fără să-L recunoască.

De fapt, lumea ştie că toate bisericile sunt pline de har, iar Dumnezeu este pretutindeni, nu numai unde sunt moaşte (vezi Lumea credinţei, ian. 2014, pag.58). Acest lucru îl ştiu foarte bine părinţii de la Sf. Mănăstire Petru-Vodă, ştiu mai bine decât ne-am închipui noi, ei nu l-au dezgropat pe Părintele Calciu, că ar fi crezut despre biserica lor mănăstirească că nu ar avea suficient har, pentru că n-ar avea sfinte moaşte. Nu!

           Ştiu foarte bine că, în Sf. Mănăstire Petru-Vodă, parte dintre călugări, sunt foarte bine pregătiţi teologic şi cu-n suport spiritual, fără carenţă. Că nu prea sunt acceptaţi printre cei vii, dar morţi duhovniceşte e o altă problemă. Sunt alţii care greşesc rău de tot, cu devieri scandaloase şi incapabili de a-şi asuma riscul, dar… (n.n. vezi comunicatul scandalos al monahului Filotheu )

           E trist, foarte trist când se depun mărturii care paralizează respiraţia duhovnicească. Căci puzderia de ziarişti şi analişti, asta fac!

           Cine nu ştie, dreptul de a vorbi e, fireşte, unanim recunoscut, dar important este cum vorbeşti, ce vorbeşti şi scopul în sine urmărit. Căci inteligenţa adevărată nu face zgomot, şi nici nu beşteleşte mitocăneşte.

           Aşa că, uşa Bisericii trebuie să o deschidem curat şi cu nevoie de a înţelege mai bine ce se întâmplă cu ritualurile din cultul religios, şi să te laşi să fii atins din ordinea mai subtilă. Însă, când se uită regulile minimale, subminăm suficienţa îndestulării pe care Dumnezeu o pune unde vrea El, şi nu unde vrem noi, oamenii. Apoi nimeni să nu creadă că, prin deshumarea şi reînhumarea Părintelui Calciu, cerul s-ar fi risipit.

           Adevărul acesta este, trecem printr-o criză spirituală, greu de stăpânit şi că rătăcim pentru o stare reconfortantă, cum citeam şi-n revista Lumea Monahilor: „Înstrăinându-ne de Dumnezeu, omul îşi caută alte drepturi, alte motivaţii, alte raţiuni (nr.70/2013, pag. 42). Cum, de altfel pentru cei cu alte motivaţii şi alte raţiuni, dezgroparea Părintelui Calciu de la Petru-Vodă, a semănat atâta nelinişte, atâta agitaţie şi nevroză, înainte de Sfintele Sărbători ale Crăciunului, cât şi după aceea.

           Părintele Calciu a fost reînhumat! Aşa că, putem să ne aşezăm într-un unghi convenabil şi confortabil, că osemintele sale vor sta în adânc de mormânt, spre o mai bună linişte a fiului său, Andrei, cât şi a celor îndoilnici de darul sfinţeniei sale, până la vremea când Sfântul nostru Sinod, în spaţiul tradiţiei creştine autentic ortodoxe, va hotărâ înscrierea numelui părintelui în rândul sfinţilor, după ce se vor verifica, dacă va fi nevoie, toate semnele, şi va avea toată garanţia că osemintele sale pot fi declarate moaşte. Dar până atunci, oamenii cu adevărat credincioşi, fără să o ia razna, îl vor căuta cu rugăciunea, pe acest mare mărturisitor, fără a ţine seama de episodul întâmplat şi vor fi incendiaţi lăuntric de dragostea faţă de acest mare slujitor al Bisericii noastre, care a îmbogăţit şi înfrumuseţat Ortodoxia noastră, fără spaima de viitorul său şi de indispoziţiile cotidiene.

           Orice greşeală e o carenţă dar, trebuie să redescoperim gustul onoarei pe care l-am câştigat noi slujitorii Bisericii noastre şi pe care nu trebuie să-l mai pierdem.

           Monahul Teodot, cât şi Gabriel, ca şi toţi ceilalţi monahi din Mănăstirea Petru-Vodă, nu sunt o rătăcire pentru noi, ci ne ajută să recuperăm, în condiţii de libertate, reflexele normalităţii şi să nu mai trăim Ortodoxia în epidemia talentelor negative. Ei sunt o pildă de modestie, de spiritualitate şi cultivă în fiecare zi, zelul pentru credinţa adevărată, pentru Hristos şi Biserică, cu mare smerenie.

 sursa: Bucovina Profunda

Articolul Prin reînhumarea Părintelui Calciu, ce-am câştigat şi ce-am pierdut? apare prima dată în Maica Ecaterina Fermo.

Articolul Părintele Justin la început de post al Naşterii Domnului despre sfinţenie şi viaţa veşnică apare prima dată în Maica Ecaterina Fermo.

Vom reveni curand cu un text despre nu mai puţin extraordinara biografie a lui Ivan Andreev.

EPISCOPUL MAXIM DE SERPUKOV

Primul Episcop al Bisericii din Catacombe
comemorat pe 6 iulie

(traducere din limba engleza din volumul SfinÈ›ii Catacombelor Rusiei – VieÈ›ile noilor martiri de Ivan Andreev, îngrijit È™i completat de Ieromonah Seraphim Rose, Saint Herman of Alaska Press, Platina, California, 1982)

Sf. Maxim Mărturisitorul

„Toată lumea de ar intra în comuniune cu (Patriarhul) cel eretic, eu tot nu voi intra!”

Episcopul Maxim de Serpukov, din Arhiepiscopia Moscovei, a fost în lume Mihail Alexandrovici Zhizhilenko È™i s-a născut pe 2 martie, 1885. PărinÈ›ii lui locuiau la acea vreme la Kalisha (Polonia), unde tatăl său a fost procuror al CurÈ›ii din Kalisha timp de douăzeci È™i cinci de ani È™i s-a bucurat de mult respect din partea oamenilor. Familia lor era numeroasă, patriarhală, armonioasă; toÈ›i cei nouă copii au crescut È™i au studiat în Kalisha. Mama lor i-a crescut în spirit religios, cultivând în copii dragostea pentru Hristos, Biserică È™i oameni.

El a fost fratele mai tânăr al binecunoscutului Alexandru Alexandrovici Zhizhilenko, Profesor de Drept la Universitatea din Petersburg, care în 1922 a apărut ca apărător în faimosul proces al Mitropolitului Veniamin. După cuvintele Vlădicăi Maxim, fratele său nu era un om religios, iar apariÈ›ia sa la un proces al unor „figuri bisericeÈ™ti” el a declarat ,la începutul mărturiei sale, că, fiind ateist, îÈ™i asumă doar rolul de reprezentant al legii È™i de apărător al justiÈ›iei. Cu toate acestea, atunci când a aflat de ungerea secretă a fratelui său mai tânăr, Alexandru Alexandrovici s-a dus la oficiul acestuia È™i a primit binecuvântarea sa. După spusele văduvei lui A.A. Zhizhilenko (care a murit curând după consacrarea fratelui său) acest eveniment (călugărie secretă È™i episcopat) a produs o impresie adâncă asupra lui, iar atunci când, în delir fiind, murea, el ar fi spus: „Ei spun că nu există Dumnezeu, dar El există totuÈ™i.”

După terminarea È™colii, Mihail Alexandrovici a intrat ca student în medicină la universitatea din Moscova. Rudele sale au fost surprinse, deoarece atât tatăl cât È™i trei dintre fraÈ›i erau avocaÈ›i. Asta se întâmpla cam prin 1908. În 1911, fiind student, el s-a căsătorit cu o colegă, dar nu a trăit cu ea decât o jumătate de an. Mergând la părinÈ›ii ei în oraÈ™ul Eysk, ea a murit acolo, neputând duce la capăt sarcina. Cei doi nu au dorit sub nici o formă să întrerupă artificial această sarcină, deÈ™i amândoi È™tiau că fata este în pericol să moară. Vlădica È™i-a numit soÈ›ia „o binecredincioasă”. La acea vreme È™i el fusese foarte bolnav, fiind operat de apendicită, È™i se afla într-o stare atât de gravă încât cunoscuÈ›ilor le-a fost teamă să îi spună despre moartea soÈ›iei. Atunci când a început să îÈ™i revină, mari i-au fost tristeÈ›ea È™i disperarea pentru această pierdere.

Potrivit surorii sale, la acea vreme, fratele ei a avut un vis care avea să îi schimbe foarte mult viaÈ›a. El È™i-a văzut mama, care era moartă deja, spunându-i să se roage la Sfântul Pantelimon, doctorul fără de arginÈ›i, pe care ea îl venerase în timpul vieÈ›ii. Chiar a doua zi, Mihail s-a dus la capela Sfântului Pantelimon din Moscova, a cumpărat o mică icoană a sfântului de care nu s-a mai despărÈ›it niciodată, iar rugaciunile către Sf. Pantelimon i-au ajutat mai târziu în viaÈ›ă. El a devenit religios, foarte bun, degrabă săritor la necazurile oamenilor È™i i-a ajutat pe săraci.

Trebuie să menÈ›ionăm È™i că Domnul i-a dat un mare talent muzical. Cânta superb la pian, el însuÈ™i compunea muzică È™i, ca psihiatru, folosea muzica în tratamentul pacienÈ›ilor.

După absolvirea facultăÈ›ii, Mihail a lucrat ca psihiatru în districtul Sokolniki al Moscovei. În 1914, când a început războiul, el a devenit psihiatru în batalionul Kuban Plastan È™i a fost trimis pe frontul austriac. âolo, a fost aproape să moară de tifos È™i a devenit medic terapeut practicant. Pentru următorii câÈ›iva ani el a ocupat funcÈ›ia de medic È™ef la închisoarea Taganka din Moscova.

În 1921, sora sa din Belgrad primea ultima È™i singura scrisoare de la fratele său. În acea scrisoare, el începea cu semnul crucii È™i scria că suntem cu toÈ›ii păcătoÈ™i în nenorocirile care vin asupra noastră È™i că trebuie să ne rugăm Domnului È™i să îi cerem iertarea È™i ajutorul. Un an sau doi mai târziu, ea a mai primit o scrisoare, de data aceasta de la prieteni, prin care era anunÈ›ată că Mihail a fost rânduit preot fără să îÈ™i părăsească poziÈ›ia sa anterioară, cea de medic de închisoare. Astfel, el a devenit medic atât de trupuri cât È™i de suflete; pentru o vreme, duÈ™manii nu au aflat despre aceasta. Mai târziu, ea avea să fie informată că fratele său a fost trimis pentru trei ani „într-unul dintre acele locuri din Nord” (de fapt, un lagăr penitenciar).

Medicul spitalului închisorii era cunoscut tuturor celor închiÈ™i în acest loc de temut, umplut mult peste capacitate mai ales cu deÈ›inuÈ›i de drept comun, dar într-o măsură semnificativă, È™i cu deÈ›inuÈ›i politici. ToÈ›i l-au cunoscut bine È™i È™i l-au amintit ca pe îngerul de pază al închisorii.
În această poziÈ›ie dificilă, el a fost nu numai un medic, dar È™i un cunoscător al inimilor, un mângâietor È™i un părinte. Înaintea lui, ca doctor, nu arareori ca în faÈ›a unui preot, cei mai inveteraÈ›i È™i incorigibili răufăcători se mărturiseau, găsind nu numai mângâiere, dar uneori chiar È™i drumul înapoi către o viaÈ›ă cinstită. MulÈ›i din Moscova È™tiau că el dormea pe scânduri neacoperite, că mânca mâncare de închisoare, că îÈ™i împărÈ›ea mereu salariul la prizonieri. El se purta în felul acesta nu numai sub BolÈ™evici, dar o făcuse È™i înainte, sub guvernul Èšarist.

Fiind un om adânc religios, Vlădica, pe vremea când era încă mirean, l-a cunoscut pe Patriarhul Tihon, pe care îl admira profund. Patriarhul, la rândul său, l-a iubit mult pe Dr. Zhizhilenko ale cărui sfaturi le-a urmat adeseori. Legătura dintre ei a devenit ,cu timpul, o prietenie foarte apropiată. După spusele Vlădicii Maxim, Patriarhul i-a încredinÈ›at cele mai ascunse gânduri È™i simÈ›iri. Astfel, de exemplu, într-una dintre conversaÈ›iile lor, SfinÈ›ia Sa È™i-a exprimat faÈ›ă de Vlădica Maxim (pe atunci încă un simplu doctor) îndoielile sale dureroase cu privire la viitorul concesiunilor faÈ›ă de puterea sovietică. Făcând aceste concesii, el a devenit din ce în ce mai convins, cu groază, că limitele pretenÈ›iilor „politiceÈš”ale puterii Sovietice se întind dincolo de cele ale credinÈ›ei în Hristos È™i în Biserică. Și nu cu mult înainte de moartea sa, Patriarhul È™i-a exprimat opinia că, aparent, singura cale prin Biserica Ortodoxă Rusă îÈ™i poate păstra credinÈ›a în Hristos ar fi, în viitorul apropiat, intrarea în Catacombe. Deci, Patriarhul Tihon l-a binecuvântat pe Dr. Zhizhilenko să accepte monahismul în ascuns È™i să devină episcop în secret, în caz că ierarhia bisericii avea să-L trădeze pe Hristos È™i să predea puterii Sovietice libertatea spirituală a Bisericii.

Atunci când Vlădica ne-a povestit nouă, medici întemniÈ›aÈ›i la Solovki È™i TihoniÈ›i adevăraÈ›i, despre refuzul Patriarhului de a da binecuvântare unuia dintre participanÈ›ii la MiÈ™carea Albă, el a vrut să ne explice în detaliu extrema precauÈ›ie a Patriarhului Tihon, care nu îÈ™i dezvăluia opÈ›iunile politice autentice celor din jur, ci doar prietenului său apropiat È™i nu mai puÈ›in precaut decât el, faÈ›ă de care îÈ™i arăta imensa bucurie legată de activitatea Mitropolitului Antonie în străinătate. „Cum ei înÈ›eleg acolo totul fără să mă judece!” ar fi spus odată Patriarhul cu lacrimi în ochi, referindu-se la activitatea KarlovaniÈ›ilor (Biserica Rusă din afara Rusiei condusă până la moartea sa în 1936 de Mitropolitul Antonie KrapoviÈ›chi).

Vlădica Maxim ne-a relatat în detaliu despre multele încercări de a-l ucide pe Patriarhul Tihon. Odată, un presupus nebun, s-a aruncat asupra Patriarhului cu un cuÈ›it atunci când acesta ieÈ™ea din altar. Însă, în mod neaÈ™teptat, în locul Patriarhului a ieÈ™it altcineva, È™i „nebunul”, fiind „în mod sănătos surprins”, nu l-a mai rănit pe acela. Altă dată, când păzitorul chiliei Patriarhului a fost omorât, criminalul s-a năpustit în apartamentele Patriarhale, fără să îl observe pe Patriarh È™ezând într-un fotoliu. Câteva tentative de otrăvire a Patriarhului s-au făcut prin medicamentele trimise acestuia.

Vlădica Maxim ne-a spus È™i despre anumite diferende dintre el si Patriarhul Tihon. În speÈ›ă, SfinÈ›ia Sa era mai curând optimist, crezând că teroarea sovietică va trece iar Rusia se va renaÈ™te prin pocăinÈ›ă. Însă Vlădica Maxim avea o poziÈ›ie pesimistă asupra evenimentelor care aveau loc È™i credea că noi intraserăm deja în zilele din urmă ale perioadei apocaliptice. „Aparent” a spus zâmbind Vlădica Maxim (ceea ce întâmpla rar) „ne-am contaminat unul pe celălalt în atitudinile noastre: eu l-am infectat pe el cu pesimism, iar el pe mine cu optimism.”

SfinÈ›ia sa Patriarhul Tihon a murit pe 25 martie 1925 fiind, după cele spuse de Vlădica Maxim, otrăvit fără îndoială. „Testamentul” Patriarhului a fost, potrivit afirmaÈ›iilor sale categorice, o contrafacere. El a citat în această privinÈ›ă, autoritatea opiniei fratelui său, profesor de drept.

Mihail Alexadrovici a împlinit dorinÈ›a de pe urmă a Patriarhului Tihon È™i, în 1927, atunci când Mitropolitul Serghie si-a publicat cunoscuta DeclaraÈ›ie, a primit în secret numele de Maxim, a fost consacrat È™i a devenit primul episcop la Bisericii din Catacombe.

Atunci când noul episcop ilegal a apărut în secret în Serpukov, fiind consacrat la Petrograd de către „rebelul” È™i „suspendatul” episcop Dimitrie (de Gdov), care atunci conducea întreaga opoziÈ›ie faÈ›ă de Mitropolitul Serghie ca succesor al Mitropolitului Iosif, È™i când credincioÈ™ii moscoviÈ›i au recunoscut în persoana noului episcop pe fostul doctor de la „Taganka”, evenimentul a produs o impresie puternică. În Serpukov, în scurt timp, toate cele 18 parohii s-au alăturat noului episcop, adică opoziÈ›iei. La fel s-a întâmplat È™i în Kolomna învecinată. În Zvenigorod, Volokolamsk,Pereyaslav, Zadessky È™i în alte oraÈ™e, un număr semnificativ de parohii au urmat exemplul Serpukovului.

De mare interes este următorul document – o declaraÈ›ie trimisă Mitropolitului Serghie de către clericii È™i mirenii din Serpukov pe 30 decembrie 1927, declaraÈ›ie despre care trebuie să presupunem că nu a fost scrisă fără influenÈ›a, modificarea sau chiar calitatea de autor a episcopului Maxim.

„În numele Tatălui, al Fiului È™i al Sfântului Duh. Amin!”
„Considerand că nu mai putem rămâne pe calea alunecoasă È™i ambiguă pe care Tu, prin DeclaraÈ›ia È™i decretele tale, ai pus întreaga Biserică Ortodoxă, È™i supunându-ne vocii conÈ™tiinÈ›ei È™i a datoriei în faÈ›a lui Dumnezeu È™i a credincioÈ™ilor, noi cei ce semnăm aici, întrerupem legăturile canonice È™i comuniunea în rugaciune cu tine È™i cu aÈ™a zisul „Sinod Patriarhal” È™i refuzăm să te recunoaÈ™tem pe Tine ca Locum Tenens al scaunului Patriarhal, pentru următoarele motive:
1. DeclaraÈ›ia ta din 16 iulie, ucazul Tău din 20 octombrie È™i tot ce se cunoaÈ™te despre conducerea Ta asupra Bisericii, vorbeÈ™te de la sine despre faptul că tu ai pus Biserica sub comanda autorităÈ›ilor civile È™i ai deposedat-o de independenÈ›a È™i libertatea ei interioară, astfel încălcând canoanele bisericeÈ™ti È™i opunându-te decretelor autorităÈ›ilor civile.
2. Astfel, Tu nu eÈ™ti altceva decât o continuare a miÈ™cării aÈ™a numiÈ›ilor „RenovaÈ›ioniÈ™ti”(Biserica Vie), doar că într-o formă mai rafinată È™i mai periculoasă, pentru că, în timp ce declari păstrarea canonicităÈ›ii È™i apărarea Ortodoxiei, Tu înceÈ›oÈ™ezi minÈ›ile credincioÈ™ilor È™i ascunzi cu bună È™tiinÈ›ă ochilor lor abisul spre care Tu È™i decretele Tale conduc fără putinÈ›ă de oprire, Biserica.
3. Rezultatul Politicii Tale stă în faÈ›a noastră. CredincioÈ™ii din oraÈ™ul Serpukov, tulburaÈ›i de decretele Tale se regăsesc alarmaÈ›i È™i dezarmaÈ›i în faÈ›a destinului Sfintei Biserici Ortodoxe. Noi, păstorii lor, puÈ™i de tine pe o cărare ambiguă, nu numai că nu putem să le liniÈ™tim inimile È™i minÈ›ile, ci mai curând stârnim în ei suspiciunea trădării lucrării ortodoxe È™i alăturării taberei „RenovaÈ›ioniste”.
Toate acestea ne obligă în mod imperativ să ne ridicăm vocea È™i să întrerupem deja criminala noastră tăcere despre greÈ™elile È™i acÈ›iunile Tale incorecte È™i, cu binecuvântarea lui Dimitrie, Episcop de Gdov, ne disociem de Tine È™i de cei ce te inconjoară pe Tine. Părăsindu-te, noi nu ne depărtăm de adevăratul Locum Tenens, Mitropolitul Petru, È™i ne supunem judecăÈ›ii unui viitor consiliu. Fie ca acest dorit consiliu, singurul nostru judecător competent, să nu ne găsească vinovaÈ›i pentru îndrăzneala noatră. Fie ca el să nu ne judece ca dispreÈ›uitori ai canoanelor sacre ale SfinÈ›ilor PărinÈ›i, ci doar ca temători ai încălcării lor.”

InfluenÈ›a Episcopului Maxim a crescut constant È™i s-a mărit în special după introducerea în Liturghie, la Petrograd a faimoasei „Rugaciuni pentru Sfânta Biserică”, cunoscută printre credinciosi mai ales sub denumirea de „Rugaciune cu privire la BolÈ™evici”. Diferite voci atribuie această rugăciune insuÈ™i episcopului Maxim. Soarta sa a fost pecetluită. AutorităÈ›ile bolÈ™evice îl È™tiau ca medic, ca angajat al Sovietelor. ApariÈ›ia sa în rasă neagră ca lider al Bisericii mărturisitoare era un act de înaltă sfidare.

În noua sa poziÈ›ie, Vlădica nu a rezistat pentru multă vreme. El a fost arestat la mijlocul lui 1929 È™i, în consecinÈ›a, a petrecut doi ani întregi în temniÈ›ă înainte de a-È™i câÈ™tiga coroana de martir.

Episcopul ascuns s-a purtat atât de prudent È™i a răspuns interogaÈ›iilor atât de înÈ›elept, încât reprezentanÈ›ii PoliÈ›iei Secrete care l-au anchetat nu l-au putut acuza decât pentru ungerea sa secretă, simultană cu activitatea sa de Medic Șef al închisorii Taganka È™i s-au limitat la sentinÈ›a de „trei ani în închisoarea Solovki” (în acord cu art. 58, pt. 10, adică pentru propagandă contrarevoluÈ›ionară).

Va Urma

Articolul NOII SFINŢI MARTIRI AI RUSIEI – UN EXEMPLU ţ MĂRTURISIRII CREDINŢEI ORTODOXE apare prima dată în Maica Ecaterina Fermo.

ȘI MIRACOLUL BĂRBĂÈšIEI LOR
comemorate pe 12 noiembrie

(traducere din limba engleza din volumul SfinÈ›ii Catacombelor Rusiei – VieÈ›ile noilor martiri de Ivan Andreev, îngrijit È™i completat de Ieromonah Seraphim Rose, Saint Herman of Alaska Press, Platina, California, 1982)

Peste cel care lucrează, Dumnezeu îÈ™i revarsă mila; dar cel ce iubeÈ™te primeÈ™te mângâiere

Starețul Ambrozie de la Optina

În vara lui 1929 au ajuns la Solovki în jur de treizeci de maici. Probabil că majoritatea lor veneau de la mănăstirea Shamrodino din apropierea Optinei.
Maicile nu au fost încartiruite cu celelalte femei după obicei, ci separat. Când au început să fie interogate È™i controlate, ele au refuzat să dezvăluie lucruri de bază despre ele, ca de pildă numele, anul È™i locul naÈ™terii, educaÈ›ie È™i aÈ™a mai departe.
După strigăte , ameninÈ›ări È™i bătăi ele au fost puse în detenÈ›ie solitară È™i torturate prin foame, sete È™i lipsă de somn; adică s-au folosit asupra lor metodele de presiune obiÈ™nuite. Dar maicile au rămas neînduplecate, ba chiar s-au dovedit suficient de curajoase – lucru foarte rar întâlnit în lagărele de concentrare – încât să refuze orice fel de muncă silnică.

După câteva zile, împreună cu profesorul Zhizhilenko (care a fost trimis la Solovki deoarece, în vreme ce era medic È™ef la închisoarea Taganka din Moscova, a acceptat intrarea în monahism È™i a devenit episcopul Maxim) am fost chemaÈ›i de către È™eful DirecÈ›iei Sanitare. Ni s-a poruncit, în mod confidenÈ›ial, să facem un examen medical al maicilor, cu aluzia că, e bine să reiasă faptul că nu sunt capabile de muncă fizică, astfel încât să existe un motiv oficial pentru care să fie scutite de muncă silnică.

Pentru prima dată în istoria penitenciarului de la Solovki, administraÈ›ia s-a văzut pusă în faÈ›a unei situaÈ›ii aÈ™a de complicate. De obicei, în asemenea situaÈ›ii ei acÈ›ionau foarte crud È™i sever. După administrarea unei bătăi serioase, cei ce refuzau să muncească erau trimiÈ™i pe insula disciplinară Anzersk, de unde nu se întorcea nimeni viu.

De ce aceste maici rebele nu au fost trimise la Anzersk, noi nu am putut să înÈ›elegem. L-am întrebat pe È™eful DirecÈ›iei Sanitare a întregului lagăr. El ne-a explicat că protestul tăcut È™i reÈ›inut al maicilor nu se asemăna cu nimic cu protestele cu care administraÈ›ia avea de a face de obicei. âestea din urmă erau de zgomotoase, cu scene, strigăte È™i huliganism. Dar aici aveau de a face cu tăcere, simplitate, umilinÈ›ă È™i o extraordinară smerenie. „Sunt martire fanatice care caută suferinÈ›e!” ne-a explicat È™eful DirecÈ›iei Sanitare. „Sunt un fel de cazuri psihiatrice, masochiste, dar ne pare nespus de rău pentru ele. Nu pot să sufăr vazând umilinÈ›a È™i smerenia cu care îÈ™i duc povara. Și nu mi se întâmplă numai mie. Nici Vladimir Yegovitch, È™eful lagărului, nu poate să suporte asta. Ba chiar s-a È™i certat cu È™eful DirecÈ›iei de Spionaj È™i vrea cumva să înducească pastila în această privinÈ›ă. Dacă tu le consideri inapte de muncă, ei le vor lăsa în pace.”

Atunci când am intrat în baraca unde se aflau, am văzut un grup de femei extraordinar de serioase, paÈ™nice È™i reÈ›inute, îmbrăcate în veÈ™minte monahiceÈ™ti, vechi, uzate È™i peticite, dar curate.

Erau în jur de treizeci. Ca vârstă le dădeai un „etern treizeci de ani”, deÈ™i fără îndoială erau între ele È™i mai bătrâne È™i mai tinere. Pe faÈ›a lor se citea ceva din expresia Maicii Domnului, „Bucuria tuturor celor întristaÈ›i”, È™i această întristare era aÈ™a de evidentă È™i de smerită, încât mi-am adus aminte de câteva versuri din Tyuchev. ÎnfaÈ›iÈ™area lor smerită era de o aÈ™a frumuseÈ›e spirituală încât îÈ›i evoca un sentiment de adâncă pocăinÈ›ă È™i de extaz.

„AÈ™a că, pentru ca să nu le supăr, eu mai bine ies, doctore!” a spus È™eful misiunii care ar fi trebuit să fie prezent la examinare ca reprezentant al comisiei medicale. Am rămas singur cu ele.
„Bună ziua, mătuÈ™ilor!” am spus închinându-mă adânc în faÈ›a lor. În liniÈ™te, ele mi-au răspuns, cu o plecăciune adâncă, de la mijloc.
„Sunt doctor. Am fost trimis să vă examinez!”
„Suntem bine! Nu este nevoie să ne examinezi” m-au întrerupt câteva voci.
„Sunt un creÈ™tin ortodox credicios È™i mă aflu aici, în lagărul de concentrare, pentru motive legate de biserică.”
„Slavă Èšie Doamne!” mi-au răspuns câteva voci.
„ÎnÈ›eleg tulburarea voastră” am continuat „dar nu am să vă examinez. Îmi veÈ›i spune doar ce probleme aveÈ›i iar eu vă voi declara inapte de muncă.”
„Nu ne plăngem de nimic. Suntem destul de sănătoase.”
„Dar fără o specificaÈ›ie clară a tipului de invaliditate, ei vă vor trimite la munci covârÈ™itor de grele.”
„Pentru noi e tot una, nu vom lucra indiferent dacă munca este grea sau uÈ™oară!”
„De ce?” am întrebat surprins.
„Pentru că noi nu vrem să lucrăm pentru regimul lui Anticrist.”
„Ce spuneti acolo?” am întrebat, supărat. „La urma urmei, aici, la Solovki sunt mulÈ›i episcopi È™i preoÈ›i care au fost trimiÈ™i aici pentru mărturisirea lor. ToÈ›i lucrează, pe măsura putinÈ›ei lor. De exemplu, episcopul de Viatka este contabil la fabrica de sfoară, în timp ce mulÈ›i preoÈ›i lucrează la secÈ›ia de cherestea. Ei împletesc plase. Vinerea, ei lucrează continuu 24 de ore, zi È™i noapte, ca să îÈ™i facă timp de rugaciune pentru sâmbătă noaptea È™i duminică dimineaÈ›a.”
„Dar noi nu vom lucra la ordinele orânduirii lui Antihrist.”
„Bine atunci, fără să vă examinez, am să vă pun un diagnostic din care reiasă că sunteÈ›i incapabile de muncă fizică grea.”
„Nu, nu trebuie să faci asta. IertaÈ›i-ne, dar vom fi obligate să spunem că nu este adevărat. Suntem bine. Putem munci, dar nu dorim să muncim pentru regimul lui Antihirst È™i nu vom munci chiar dacă ne vor ucide pentru asta.”
„Nu vă vor ucide, dar vă vor tortura până ce vă vor omorî.” am spus în È™oaptă, roscând să fiu auzit. Am spus-o cu durere în inimă.
„Dumnezeu ne va ajuta să îndurăm È™i tortura” a răspuns una dintre maici, tot în È™oaptă. Mi-au dat lacrimile.
M-am înclinat în faÈ›a lor în liniÈ™te. AÈ™ fi vrut să ma aplec până la pământ È™i să le sărut picioarele.

După o săptămână comandantul DirecÈ›iei Sanitare a intrat in cabinetul medical È™i, printre altele, ne-a informat: „Suntem cu toÈ›ii istoviÈ›i cu aceste maici, dar acum ele au acceptat să lucreze. Ele cos È™i peticesc pentru secÈ›ia centrală. Ne-au pus doar condiÈ›ia ca să fie toate împreună È™i să cânte un fel de cântece în surdină în timp ce lucrează. Șeful lagărului a încuviinÈ›at. Ele sunt acum acolo, muncind È™i lucrând.”

Maicile erau într-atât de izolate încât nici măcari noi, medicii DirecÈ›iei Sanitare, care ne bucuram de o mai mare libertate de miÈ™care È™i care aveam multe legături È™i prieteni, nu am aflat multă vreme nimic despre dânsele. De abea după o lună am aflat cum s-a desfăÈ™urat ultimul act al tragediei lor.

Cu unul dintre convoaiele care sosiseră la Solovki , a venit un preot care era părintele spiritual al uneia dintre maici. Și, chiar dacă contactul dintre ei părea complet imposibil , în condiÈ›iile de lagăr, maicile au reuÈ™it cumva să ceară sfat de la povăÈ›uitorul lor.

EsenÈ›a întrebării lor era următoarea: „Am venit în lagăr ca să suferim, iar noi aici o ducem bine. Suntem împreună; spunem rugaciuni; munca ne place; am făcut oare bine că am acceptat să muncim în condiÈ›iile regimului lui Antihrist? Se cuvine să renunÈ›ăm chiar È™i la această muncă?”

Părintele spiritual le-a răspuns cu o interdicÈ›ie necategorică a muncii.
Și atunci maicile au refuzat orice fel de muncă. AdministraÈ›ia a aflat cine s-a făcut răspunzător pentru asta. Preotul a fost împuÈ™cat. Dar când maicile au aflat despre asta, ele au spus: „âum nimeni nu mai poate elibera de această interdicÈ›ie.”
Maicile au fost curând despărÈ›ite È™i au fost trimise în altă parte, una după alta.
În ciuda eforturilor noastre, nu am mai reuÈ™it să aflăm nimic despre ele. Au dispărut fără urmă.

După ani, din gura unui prizonier american, care muncea ca sclav într-un lagăr de concentrare, mi-a parvenit informaÈ›ia suplimentară care aduce la lumină rezultatul spiritual al exigenÈ›ei ascetice a unor asemenea maici.

MIRACOLUL MAICILOR

De îndată ce conversaÈ›ia a ajuns la religie, am auzit de o întâmplare extraordinară, de un miracol care s-a întâmplat de curând în Vokuta. Dumnezeu a fost, într-adevăr, cu noi! Și pasiunea cu care acest om mi-a spus povestea n-a lăsat nici o urmă de îndoială asupra faptului că Dumnezeu nu a putut fi excomunicat dintr-o È›ară sau din mintea È™i sufletul oamenilor de către Cortina de Fier.
S-a întâmplat în noiembrie 1950 când, la scurtă vreme după ce am ajus, trei maici au fost aduse în lagăr cu sentinÈ›a de muncă silnică. Cele câteva mii de prizoniere din Vokuta nu lucrau la mină dar făceau alte munci grele, iar maicile au fost trimise să lucreze la o fabrică ce producea cărămizi pentru toate construcÈ›iile din zona arctică a Rusiei.

Atunci când au fost duse pentru prima dată la fabrica de cărămizi, maicile i-au spus administratorului că ele consideră munca pentru regimul comunist drept muncă pentru Diavol È™i că, de vreme ce ele sunt slugi ale lui Dumnezeu È™i nu ale lui Satan, È™i-au propus să nu asculte de ordinele lui indiferent de la ce ameninÈ›ări ar recurge.
Dezbrăcate de veÈ™mântul religios, maicile si-au luat credinÈ›a drept armură. Ele erau pregătite să facă orice pentru a-È™i È›ine jurământul, È™i È™i-au privit pedeapsa în faÈ›ă, mărturie vie a marelui lor curaj. Au fost puse pe raÈ›ii de pedeapsă, constând din pâine neagră È™i supă râncedă, zi după zi. Atunci când, în fiecare dimineaÈ›ă, li se poruncea să meargă la fabrica de cărămidă, la gropile de argilă sau la orice altă muncă deÈ™elătoare, ele refuzau. âest refuz însemna, de bună seamă, că urmau să sufere chinuri mult mai mari. Mânios pe încăpăÈ›ânarea lor È™i temându-se de efectul asupra celorlalte lucrătoare, È™eful lagărului a ordonat ca să fie puse în cămeÈ™i de forÈ›ă. Mâinile le erau legate la spate, iar sfoara cu care le erau strânse încheieturile era trecută în jurul gleznelor È™i legată strâns. În felul acesta, picioarele le erau trase în sus È™i la spate, iar umerii, în jos È™i la spate într-o poziÈ›ie de durere insuportabilă.
Maicile erau măcinate de agonie, dar nici un sunet de protest nu le-a scăpat. Iar atunci când comandatul a poruncit să se toarne apă peste ele, astfel încât bumbacul să se strângă, el s-a aÈ™teptat ca ele să urle sub presiunea la care erau supuse trupurile lor torturate, dar tot ce s-a întâmplat a fost că ele au gemut È™i È™i-au pierdut cunoÈ™tinÈ›a. Atunci, legăturile le-au fost uÈ™urate iar ele È™i-au revenit, procedeul a fost repetat È™i, din nou, au fost cuprinse de o binecuvântată pierdere a cunoÈ™tinÈ›ei. Au fost È›inute aÈ™a preÈ› de doua ore, dar gardienii nu au îndrăznit să continue tortura, fiindca sângele nu mai circula È™i femeile erau aproape moarte. Regimul comunist dorea sclavi, nu schelete. Ei nu transportau oamenii până la Vokuta ca să îi omoare. Guvernul Sovietic dorea cărbunele din mină. Sclavii erau, bineînÈ›eles, uÈ™or de lepădat, dar asta numai după ce ani de muncă erau storÈ™i din ei. Astfel, scopul comandantului era să tortureze pe aceste femei până când ele ar fi acceptat să muncească.

În cele din urmă, comandantul a decis că s-a săturat să încerce. Maicile aveau fie să muncească, fie să fie omorâte în proces. El a hotărât ca ele să muncească din nou afară È™i că, în caz că refuză, să fie duse pe deal , în bătaia vântului aspru al iernii arctice È™i lăsate nemiÈ™cate acolo toată ziua, să privească pe celelalte femei cum muncesc. âelea erau È™i ele torturate astfel. Atunci când palida lumină arctică în sfârÈ™it apunea, ele puteau fi văzute îngenuncheate acolo, iar gardienii care mergeau la ele se aÈ™teptau să le găsească îngheÈ›ate, în timp ce ele păreau relaxate È™i calde.

Văzând acestea, comandantul a poruncit să le fie luate mănuÈ™ile È™i căciulile astfel încât să fie expuse cu totul furiei vântului. Pentru toată durata celor opt ore lucrătoare, ele au îngenuncheat în rugăciune pe costiÈ™a vântoasă. Dedesubt, femeile care smulgeau lut pentru cuptoarele de cărămizi sufereau intens de frig. Multe se plângeau că le îngheaÈ›ă picioarele cu toate cizmele călduroase pe care le purtau. Atunci când, pe înserat, gardienii s-au dus pe deal să le ducă pe maici la baracă, ei se aÈ™teptau să le găsească cu urechile È™i mâinile degerate. Dar ele nu păreau vătămate deloc. A doua zi, din nou, ele au ingenuncheat pentru opt ore în vânt, fără căciulă È™i mănuÈ™i la temperaturi cu mult sub zero grade. În acea noapte ele tot nu aiu suferit degerături È™i au rămas le fel de determinate să nu muncească. TotuÈ™i, in cea de a treia zi le-au fost luate È™i fularele.

În acel moment, deja veÈ™tile despre ce se întâmpla s-au răspândit în toate lagărele din regiunea Vokutei. Când, la sfârÈ™itul celei de a treia zile, o zi cu mult mai rece decât toate pe care le trăisem în acea iarnă, maicile descoperite s-au întors iarăÈ™i fără urmă de degerături, toÈ›i au înceăut să murmure că Dumnezeu a făcut o minune. Nici nu se mai discuta despre altceva în toată Vokuta. Chiar È™i dintre cei mai hârÈ™iÈ›i agenÈ›i MVD din alte lagăre nu s-au putut abÈ›ine să nu vină să arunce pe furiÈ™ o privire la cele trei siluete ingenuncheate de pe deal. Femeile care lucrau în gropile de dedesubt îÈ™i făceau cruci È™i murmurau, nervos, rugăciuni. Chiar È™i comandantul a fost tulburat. Chiar dacă nu era un om religios, era măcar superstiÈ›ios cumva È™i îÈ™i putea da seama destul de bine că era martorul lucrării unei Puteri care nu era de pe acest pământ!

În cea de a patra zi, gardienilor li s-a făcut teamă de puterea nepământeană pe care păreau să o posede aceste femei, È™i au refuzat pur È™i simplu să le atingă sau să aibă în orice fel de a face cu ele. ÎnsuÈ™i comandantului i-a fost frică să le trimită din nou pe deal. Și aÈ™a ele nu au fost deranjate din rugaciune È™i au fost scoase de pe raÈ›iile de pedeapsă. Atunci când, patru ani mai târziu, am părăsit Vokuta, maicile erau tot la fabrica de cărămizi È™i în continuare nu lucraseră nici o zi pentru regimul comunist. Erau privite cu teamă È™i respect. Gardienii au fost instruiÈ›i să nu le atingă sau să le deranjeze. Ele îÈ™i găteau propria mâncare È™i îÈ™i făceau chiar propriile haine. DevoÈ›iunile lor È™i le faceau dupa propriul tipic È™i păreau mulÈ›umite È™i în pace. DeÈ™i prizoniere,ele erau libere spiritual. Nimeni in Uniunea Sovietică nu avea asemenea libertate a rugăciunii precum ele.

Nici măcar nu pot a începe să vorbesc despre cum exemplul lor a readus credinÈ›a în mii de prizonieri È™i gardieni, acolo, la Vokuta. Mai târziu, atunci când, ca paznic al vestiarelor celor de la MVD, am avut ocazia să vorbesc despre religie cu unii dintre cei mai înrăiÈ›i comuniÈ™ti ruÈ™i, nici măcar unul nu a uitat să menÈ›ioneze Miracolul Maicilor.

(John Noble: L-am găsit pe Dumnezeu în Rusia Sovietică, Zondervan, Mich. 1971, pp. 112-117).

Articolul MAICILE DIN SHAMRODINO ÎN ÎNCHISOAREA SOLOVKI apare prima dată în Maica Ecaterina Fermo.

Un dialog cu Mitropolitul Serghie

(traducere din limba engleza din volumul SfinÈ›ii Catacombelor Rusiei – VieÈ›ile noilor martiri de Ivan Andreev, îngrijit È™i completat de Ieromonah Seraphim Rose, Saint Herman of Alaska Press, Platina, California, 1982)

Declaraţia infamă a Mitropolitului Serghie din 16-29 iulie, 1927, a fost resimţită ca un şoc profund de către întreaga lume ortodoxă rusă. Voci de protest, ale clericilor şi mirenilor au răsunat din fiecare colţ al pământului rus. Un volum mare de „scrisori” au fost trimise Mitropolitului Serghie, şi copii ale lor au împânzit ţara. Autorii acestor scrisori îl implorau pe Mitropolitul Serghie să renunţe la calea dezastruoasă pe care acesta o alesese.

După un torent de asemenea „scrisori” de protest, un şir nesfârşit de delegaţii a început să ia cu asalt pe Mitropolitul Serghie în Moscova.

Una dintre aceste nenumărate delegaţii a fost şi Delegaţia istorică a arhiepiscopiei Petrogradului, care a mers la Moscova pe 27 noiembrie, 1927, fiind compusă din următorii membrii: Sfinţia Sa Dimitrie Liubimov, Episcop de Gdov (Vicar al Arhiepiscopiei Petrogradului), Arhiereu Victor Dobronravov, Prof. I.M. Andreev (subsemnatul) şi C.A. Alexeev. Episcopul Dimtrie îl reprezenta pe Mitropolitul Iosif al Petrogradului şi aducea cu el o lungă scrisoare care fusese semnată de şapte episcopi aflaţi în Petrograd (între care, înafara Mitropolitului Iosif şi a Episcopului Dimitrie se numărau, Episcopul Gavriil, Episcopul Stepan şi Episcopul Serghie de Narva). Arhiereul Dobronravov reprezenta un numeros grup de clerici din Petrograd şi avea cu el o scrisoare de la ei semnată de Arhiereu Profesor F.K. Andreev. Eu reprezentam cercurile academice şi aduceam o scrisoare de la un grup de academicieni şi de profesori de la âademia de ştiinţe, universitate şi alte instutuţii de învăţământ superior; scrisoarea fusese redactată de Prof. S.S. Abramovici-Baranovschi (anterior la âademia de Jurisprudenţă Militară) şi de Prof. M.A. Novoselovi (cunoscut publicist şi editor al „Bibliotecii de Religie şi Morală”, care trăia în ascuns în Moscova şi Petrograd). C.A. Alexeev reprezenta masele largi de mireni.

În ciuda faptului că Delegaţia de la Petrograd a ajuns la Moscova ]n urma multor altor delegaţii care veniseră în acelaşi scop, ea a fost primită fără întârziere. Convorbirea cu Mitropolitul Serghie a durat două ore.
Înainte de a intra la Mitropolitul Serghie, toţi membrii delegaţiei au mers la el ca să primească binecuvântare, s-au prezentat şi au mărturisit că au venit în calitate de copii credincioşi ai Bisericii Ortodoxe.

Atunci când Mitropolitul Serghie a terminat de citit scrisorile care i-au fost aduse (de la episcopi, de la cler şi de la mireni), Episcopul Dimitrie – care avea 70 de ani – a căzut în genunchi înaintea lui şi a spus cu lacrimi: „Vlădica, ascultă-ne, în numele lui Hristos!”

Mitropolitul Serghie l-a ridicat imediat, l-a aşezat într-un fotoliu şi a spus cu voce fermă şi oarecum iritată: „Ce să ascult? Tot ceea ce aţi scris au mai scris şi alţii înainte, şi la toate acestea am răspuns de multe ori clar şi precis. Ce îţi este neclar?”

„Vlădica!” a început Episcopul Dimitrie cu voce tremurândă şi multe lacrimi – „la vremea consacrării mele tu mi-ai spus că trebuie să fiu credincios Bisericii Ortodoxe şi că, la nevoie, trebuie să fiu pregătit să îmi dau viaţa pentru Hristos. Şi acum acest timp al mărturisirii a venit şi eu vreau să sufăr pentru Hristos, dar tu, prin Declaraţia ta, în loc de calea către Golgota ne propui să urmăm calea colaborării cu un regim duşman lui Dumnezeu care persecută şi blasfemiază pe Hristos; tu ne propui să ne bucurăm cu bucuriile sale şi să ne întristăm cu tristeţile sale… Guvernanţii noştrii se luptă să anihileze religia şi Biserica şi se bucură de succesul propagandei lor antireligioase. Bucuria lor este izvorul nostru de tristeţe. Tu ne propui să mulţumim guvernului Sovietic pentru atenţia pe care o acordă populaţiei ortodoxe. Dar cum se exprimă această atenţie? Prin uciderea a sute de episcopi, mii de preoţi şi milioane de credincioşi? Prin desacrarea celor sfinte, batjocura moaştelor, prin distrugerea unui număr imens de biserici şi desfiinţarea tuturor mănăstirilor? Cu siguranţă că ar fi fost mai bine dacă nu am fi primit asemenea ”šatenţie”™”!

„Guvernul nostru” – l-a întrerupt brusc Mitropolitul Serghie pe Ep. Dimitrie – „a persecutat clerul numai pentru crime politice.”
„âeasta este o blasfemie!” a ripostat înfierbântat Episcopul Dimitrie.
„Noi dorim să obţinem reconcilierea Bisericii ortodoxe cu regimul de guvernare” a continuat Mitropolitul Serghei iritat, „În vreme ce voi vă străduiţi să accentuaţi caracterul contra-revoluţionar al Bisericii…În consecinţă, voi sunteţi contra-revoluţionari, în timp ce noi suntem cu totul loiali regimului Sovietic!”
„Nu este adevărat!” a exclamat cu emoţie Episcopul Dimitrie „aceasta este încă o blasfemie la adresa mărturisitorilor, martirilor, acelora care au fost împuşcaţi şi acelora care zac în lagăre de concentrare sau sunt proscrişi..Ce act contrarevoluţionar a săvârşit Mitropolitul Veniamin cel executat? Ce este contra-revoluţionar în atitudinea Mitropolitului Petru de Krutisk?!”
„Şi Soborul de la Karlovitz, după părerea ta, nici acela nu a avut caracter politic?” l-a întrerupt Mitropolitul Serghie din nou.
„Nu a fost nici un Sobor de la Karlovitz în Rusia” a răspuns Episcopul Dimitire cu voce scazuta, „şi mulţi din lagărele de concentrare nu au ştiut nimic despre acest Sobor.”
„Eu personal” a continuat Episcopul Dimitrie „sunt un om complet apolitic şi dacă ar trebui să mă acuz în faţa GPU, nu îmi pot imagina nimic de care să mă fac vinovat faţă de regimului Sovietic. Eu doar plâng şi sufăr văzând persecuţia împotriva religiei şi Bisericii. Nouă, păstorilor, ni se interzice să vorbim despre aceasta şi tăcem. Dar la întrebarea dacă există persecuţie împotriva Bisericii şi religiei în Uniunea Sovietică nu pot decît să răspund afirmativ. Cînd ţi-au propus, Vlădica, să scrii declaraţia ta, de ce nu le-ai răspuns ca Mitropolitul Petru, că poţi să taci, dar că nu poţi spune ceea ce este neadevărat?”
„Si unde este neadevărul?” a exclamat Mitropolitul Serghie.
„În faptul că persecuţia împotriva religiei, acest „opiu al popoarelor” în conformitate cu doctrina marxistă, nu numai că există între noi, dar a atins limite nemaiîntâlnite de cruzime, cinism şi blasfemie!” a răspuns Episcopul Dimitrie
„Ei bine, noi ne luptăm cu asta” a continuat Mitropolitul Serghie „dar o facem în mod legal, nu ca nişte contra-revoluţionari… şi atunci când ne vom fi demonstrat loialitatea noastră totală faţă de regimul Sovietic, rezultatele vor fi încă şi mai remarcabile. Probabil că vom reuşi, ca o contrabalanţă la Ateistul, sa publicăm şi noi mica noastră revistă religioasă…”
„Ai uitat, Vlădica, că Biserica este Trupul lui Hristos şi nu o organizaţie cu „o mică revistă” sub cenzura unui regim ateist!” a spus Arhiereul Dobronravov.
„Nu conştiinţa noastră politică, ci cea religioasă, ne împiedică să ne alăturăm declaraţiei tale.” am adăugat eu.
„Eu vreau să sufăr pentru Hristos, iar tu ne propui să renunţăm la El!” a spus C.A. Alexeev cu mânie.
„Şi deci voi vreţi o schismă?” a întrebat Mitropolitul Serghie ameninţător. „Nu uitaţi că păcatul schismei nu se spală nici măcar cu sângele martiriului! Majoritatea este de acord cu mine.” a adăugat el autoritar.
„Vocile trebuiesc cântărite, nu numărate, Vlădica!” am obiectat eu. „Până la urmă, Mitropolitul Petru , Locum Tenens legal al Scaunului Patriarhal, nu este de acord cu tine: nici Mitropoliţii Agatanghel, Chiril şi Iosif; nici asemenea luminători precum Mitropolitul Arsenie, Arhiepiscopul Serafim de Uglich, Episcopii Victor, Damaschin şi Averchie, şi mulţi alţii; nici bătrânii Optinei, nici prizonierii de la Solovki…”
„Adevărul nu se află întotdeauna acolo unde este majoritatea” a adăugat Arhiereul Dobronravov; altfel, Mântuitorul nu ar fi vorbit despre „turma cea mică”. Şi capul Bisericii nu s-a aflat mereu de partea Adevărului. Este suficient să ne amintim de vremurile lui Maxim Mărturisitorul.”
„Prin noua mea politică, eu salvez Biserica” a răspuns Mitropolitul Serghie în mod deliberat.
„Ce spui Vlădica!” au exclamat, într-o singură voce, toţi membrii Delegaţiei. „Biserica nu are nevoie de salvare.” a adăugat Arhiereul Dobronravov; „Porţile iadului nu o vor birui. Tu însuţi, Vlădica, ai nevoie de salvare prin Biserică.”
„Altceva am vrut să spun” a răspuns Mitropolitul Serghie cumva derutat.
„Şi de ce, Vlădica, ai introdus o rugaciune pentru regim în Liturghie, în vreme ce ai interzis rugăciunea „pentru cei în inchisori şi pentru cei proscrişi?” l-am întrebat
„Trebuie să vă reamintesc binecunoscutul text al Apostolului Pavel cu privire la autorităţi?” ne-a întrebat, ironic, Mitropolitul Serghie. „Cât despre rugaciunea pentru cei proscrişi”, mulţi diaconi au demonstrat ce înseamnă asta.”
„Şi cînd, Vlădica, ai să schimbi Fericirile din Liturghie?” am obiectat eu din nou „La urma urmei, unii pot să le demonstreze şi pe acelea.”
„Nu schimb Sfânta Liturghie” a replicat sec Mitropolitul.
„Şi cine are nevoi de rugaciuni pentru regimul ateist? Cu siguranţă că regimul ateist Sovietic nu are nevoie de ele. Şi credincioşii se pot ruga numai pentru „îmblânzirea inimii conducătorilor” şi „pentru luminarea celor în greşeală”. Dar să te rogi pentru un regim anti-Creştin este imposibil.”
„Chiar aşa? Ce fel de Antihrist vedeţi voi aici?” a răspuns Mitropolitul cu un gest dispreţuitor din mână.
„Dar spiritul este întocmai cel al lui Antihrist,” am insistat „Şi cine a cerut această rugăciune? Te-au forţat ei să o introduci?”
„Ei bine, am găsit eu asta de cuviinţă.”
„Nu, Vlădica, răspunde în faţă lui Dumnezeu, din adâncimea conştiinţei tale de arhipăstor: te-au forţat ei cu asta şi cu toate celelalte din „noua politică bisericească” sau nu?”
Intrebarea aceasta a trebuit repetată cu încăpăţânare şi insistenţă de multe ori înainte ca Mitropolitul Serghie să răspundă, în sfârşit. „Ei bine, ei aşa forţează – dar aşa gândesc şi eu.” a concluzionat el în grabă şi cu teamă.
„Şi de ce, Vlădica, ai poruncit ca numele tău să fie pomenit imediat după numele Mitropolitului Petru? Am auzit că şi pentru asta s-a dat ordin de sus, cu intenţia ca, în curând, numele Mitropolitului Petru nici să nu mai fie pomenit.” Mitropolitul Serghie nu a răspuns. (În 1936 pomenirea Mitropolitului Petru, care a murit în 1937 sau 1938, a fost interzisă).
„Şi cine a numit „Sinodul Patriarhal Temporar”? Şi cine s-a ocupat de numirea şi transferul episcopilor? De ce a fost Mitropolitul Iosif (de Petrograd) îndepărtat fără voia lui de la păstorire? Noi ştim, Vlădica, că toate acestea s-au făcut de către un „ober-procurator” neoficial, agentul poliţiei secrete comuniste Tuchkov, împotriva voinţei tale.”
„De unde le-ai scos pe toate astea?” a întebat Mitropolitul Serghie, cumva derutat.
„Toată lumea ştie, Vlădica.”
„Şi cu cine te-ai înconjurat, Vlădica?” a adăugat Arhiereul Dobronravov. „Numai numele Episcopului Alexei (mai târziu „Patriarh”) este suficient ca să discrediteze întregul tău Sinod.”

Mitropolitul Serghie s-a ridicat şi ne-a spus că se va gândi la ce am discutat şi că ne va da un răspuns în scris în trei zile. Audienţa se sfârşise. În trei zile Mitropolitul Serghie a dat un răspuns scris, repetând în general şi cu expresii nebuloase tezele declaraţiei sale.

Delegaţia s-a reîntors la Petrograd. Şi în scurt timp s-a produs schisma. âelora care s-au rupt de la comuniune cu Mitropolitul Serghie, acesta le-a răspuns prin interdicţii; agenţii poliţiei secrete l-au ajutat în mod cinic.

Membrii Delegaţiei de la Petrograd au fost curând arestaţi şi au suferit îngrozitor. Bătrânul Episcop Dimitrie a fost trimis pentru zece ani în izolare politică la Yaroslav şi apoi a fost împuşcat. Arhiereul Dobronravov a fost trimis într-un lagăr de concentrare în Siberia pentru zece ani şi apoi a fost condamnat la încă zece ani fără drept de corespondenţă. Eu am fost trimis în lagărul de concentrare de la Solovki. C. A. Alexeev, după ce a devenit preot, a fost împuşcat.

Adevărata Biserică Ortodoxă Rusă a intrat în catacombe, unde a ramas până astăzi ca un invizibil oraş Kitezh, păstrându-se pe sine ca Mireasă Nepătată a lui Hristos.

Articolul DELEGAŢIA ISTORICĂ DE LA PETROGRAD DIN 1927 apare prima dată în Maica Ecaterina Fermo.

„Din păcate, omul contemporan trăieşte mitul progresului permanent, mitul tehnologic care promite să rezolve totul în mod miraculos. Poate e şi un progres tehnologic util dar noi avem nevoie de afecţiune, de dragoste. Fiecare om de asta are nevoie. Or izvorul dragostei este Hristos şi dacă nu-l ai, dacă nu ajungi la izvor, la sursă, atunci nu ai nici dragoste. Şi atunci omul caută alte surse, orice: faimă, bani, adrenalină, din dorinţa de a simţi că trăieşte plenar. Şi nu poţi trăi plenar decât întru Hristos. Omul contemporan caută de fapt cu disperare, dar nu găseşte decât surogate, şi atunci caută şi mai tare. „

Directorul de bancă devenit călugăr

text de Paula Anastasia Tudor preluat din Jurnalul.ro din data de 21/05/2010

„Omul caută faimă, bani, adrenalină, dar nu poate trăi plenar decât întru Hristos.”

A fost un economist apreciat, cu burse şi oferte de muncă în străinătate, cu mulţi prieteni şi cu o viaţă „de lume” plină. A renunţat la toate pentru singura libertate care există, după cum spune el, cea pe care ţi-o oferă dragostea pentru Hristos. Şi s-a călugărit.

Ion Dan a absolvit Facultatea de Comerţ, secţia Relaţii Economice Internaţionale, ASE Bucuresti, în 1980. S-a angajat la ONT Litoral Mamaia, apoi, câţiva ani a lucrat la Direcţia Generală a Vămilor. În ”™90, după o scurtă prezenţă la Departamentul pentru Reformă din cadrul Guvernului României, a intrat în mediul bancar. Filialele constănţene ale Bancorex, Banca Turco-Română, OTP Bank au fost conduse de el până în 2007, când şi-a dat demisia. În februarie 2009 a fost tuns în călugărie, devenind „fratele Ilarion”, iar în aprilie, acelaşi an, a fost hirotonit.

CE E CULOAREA?
A crescut într-un mediu deloc religios. Născut în ”™56, „în plină perioadă stalinistă”, cum spune el, părinţii fiind şi ei „un produs al regimului”. Părintele exemplifică: „tata, pentru că nu ieşise niciodată din Ovidiu iar singura ofertă în anii aceia erau brigăzile patriotice de la Bumbeşti- Livezeni, a plecat şi el acolo.” La biserică îl mai ducea bunica, verile, când mergea la ea în vacanţă. Abia în adolescenţă a început să caute. „Aveam întrebări fără răspuns…”

Şi atunci a început să citească, mai ales filosofie, însă „fără să găsesc ceva care să mă marcheze cumva, fără să schimbe nimic în mine” spune el, mângâindu-şi gânditor barba lungă. Până-ntr-o zi, când a dat peste o carte din colecţia „Idei Contemporane” a Editurii Politice. „În această colecţie apăreau tot felul de cărţi de sociologie, de filosofie, de economie, mai toate cu idei de stânga.

Printre ele mai scăpau şi altele, ca de exemplu „Spirit şi Materie” a fizicianului Erwin Schroedinger. âest om spunea că spiritul e altceva decât materia. Pornea de la un exemplu foarte frumos, răspunzând întrebării «ce e culoarea?» demonstrând fizic că, de fapt, culoarea nu există decât în conştiinţa noastră. Este doar o senzaţie receptată de un subiect care nu este doar materie, ci şi suflet. Noi vedem cu partea noastră spirituală culorile şi lumina. Ei, pus în faţa unei astfel de abordări am început să mai caut, să citesc mai mult şi am devenit, să zic, nu neapărat creştin, am devenit teist: da, există Dumnezeu…”

DRUMUL SPRE SUFLET
A descoperit creştinismul, ortodoxia, o dată cu Revoluţia. „Atunci a fost ca un fel de descătuşare, aşa.” Iar la finele lui ”™90, lucrând în Bucureşti, Ion Dan s-a spovedit prima oară. „Am ajuns pe mâna unui mare duhovnic, Părintele Sofian Boghiu, de la Mănăstirea Antim. Un om de o blândeţe deosebită. Atunci m-am hotărât să mă întorc acasă, la Constanţa.” Iar părintele Sofian l-a îndrumat către părintele Arsenie Papacioc de la Mănăstirea Techirghiol. „Nu auzisem de părintele Arsenie, deşi în vacanţele studenţiei, ca ghid, am dus grupuri de turişti străini şi pe la mănăstire. Dar după întâlnirea cu el, totul a devenit mult mai profund. Mi-a fost un sprijin atât de puternic că, dacă nu ar fi fost lângă mine, aş fi avut probleme sufleteşti foarte mari, chiar grave.”

PROIECTUL SFÂNTUL MINA. „CUM SĂ VENIŢI CU MORTUL ÎN PARC!?”
În ”™92 a fost cooptat de părintele Picu Nicolae în proiectul bisericii Sfântul Mina din parcul Tăbăcărie. Împreună au făcut proiectul, împreună au fost să caute meşteri în Maramureş. Era pe-atunci directorul Bancorex Constanţa. „Aveam un entuziasm extraordinar, dar ne-am izbit de problema terenului. Am făcut demersurile la Primărie, dar când au auzit că vrem în Tăbăcărie, au sărit ca arşi: „Cum să punem biserică în parc? Să veniţi cu mortul acolo? Oamenii vor fi şocaţi, ei vin să se recreeze şi văd mortul!”

Într-un final, ca să scape de noi, ne-au dat loc «tot în Tăbăcărie, dar nu unde vreţi voi, ci în spatele Microdeltei». Cât s-a mai amărât părintele Picu! Eu ştiam zona, că adesea ieşeam cu copiii la plimbare pe-acolo, era foarte liniştită. Şi i-am propus părintelui să mergem să-l vedem, spunându-i că poate aşa vrea Sfântul Mina. Iar terenul era perfect: plan, nu erau copaci, ne-am putut desfăşura cu materialele, cu vagoanele întregi de buşteni pe care i-am adus acolo, cu munţii de rumeguş,… Dincolo nu am fi avut cum, erau copaci, terenul băltea, dar asta am văzut-o după câţiva ani şi ne-am dat seama că Dumnezeu a aranjat aşa. A fost o perioadă aşa de romantică, că se făceau slujbele în corturi din acelea militare de campanie, era o comunitate ca-n biserica primară”, povesteşte călugărul, zâmbind amintirilor.

JERTFA
1999 a fost pentru el un an cumplit. Anul în care i-a murit soţia. „Avea 40 de ani. Eram încă tineri, iar copiii erau la o vârstă foarte fragilă. 16 ani, fata, iar băiatul 14 ani. Atunci, foarte mult m-a ajutat faptul că mergeam la părintele Arsenie. M-a întărit sufleteşte să pot face faţă unei astfel de încercări. Eram implicat, trup şi suflet, şi pe partea profesională. Îmi asumam foarte multe responsabilităţi şi riscuri, am prins şi toată perioada asta de modificări structurale ale economiei şi am primit din plin acest şoc, l-am trăit direct pe pielea mea, cu toate consecinţele. Şi m-am trezit, deodată, şi mamă, şi tată. Soţia mea a fost o mamă extraordinară, iar mie mi-a fost ani de zile nu numai soţie, ci şi prietenul meu cel mai bun, sfătuitorul meu. Eu am luat-o aşa, ca un fel de jertfă pentru noi, pentru mine şi pentru copii, aşa am şi primit-o.”

Atunci a încolţit în mintea lui şi ideea de a se călugări. A fost la Athos, la Schitul Românesc Prodromul. „âolo mi s-a înfiripat gândul ăsta, că aş putea să mă fac şi eu monah (zâmbeşte), deşi atunci era imposibil că erau copiii, trebuia să am grijă de ei. Îmi dau seama şi-acum că dacă ar fi fost posibil atunci, nu eram pregătit. Am înţeles un pic mai târziu cam ce înseamnă să intri în mănăstire”.

„NU A ZICE, CI A MERGE ESTE A AJUNGE”
În 2000 a început proiectul Mănăstirea Casian. „Stareţul, ieromonahul Iustin Petre, era un tânăr care terminase facultatea şi s-a trezit aici în Dobrogea, străin cu totul, să facă o mănăstire. De unde s-o iei, cu ce? I-am ieşit înainte şi s-a creat între noi o legătură foarte strânsă. Practic, eu am fost acolo din primul moment, de când au venit vieţuitorii. Apoi a fost proiectul, construcţia, şi am fost tot timpul lângă ei. În fiecare sâmbătă şi duminică eram acolo. A fost refugiul meu, ani de zile.” Iar gândul de călugărie îşi înfigea rădăcinele din ce în ce mai adânc în mintea şi în inima lui. „Cel puţin cu doi ani înainte m-am gândit în toate felurile posibile, inclusiv cum o să-mi stea îmbrăcat în hainele astea!”, râde călugărul.

„I-am spus părintelui Arsenie încă de acum câţiva ani, iar el m-a încurajat foarte mult, şi, în ultimul an, tot începuse să mă întrebe: «ce faci?» Iar eu îi tot spuneam că nu mi-am rezolvat problemele, că tot timpul apărea ceva. Treburi de ordin material sau ceva cu copiii, trebuia să am şi acordul lor. Sunt şi nişte ispite când vrei să pleci la mănăstire. Şi la un moment dat mi-a zis: «frate Ionele, nu mai e timp!». Şi l-am întrebat: «bun, şi ce fac?». «Îţi iei bocceluţa, te duci şi spui: am venit!» Foarte simplu, dar mai greu de făcut. Şi mai aveam o problemă: mama. Mama ştiam că n-o să fie de acord.

Dar până la urmă am spus: dom”™le gata! Fie ce-o fi! Stabilisem deja cu părintele Arsenie să mă duc la Sfântul Ioan Casian. Eu am crezut c-o să spună să mă duc undeva, în Moldova. Oricum aş fi făcut ascultare, m-aş fi dus oriunde. Şi mi-am luat geanta şi-am bătut la poarta mănastirii. Pentru mine a fost uşor, intrând într-o mănăstire cunoscută, cu oameni cunoscuţi, şocul acomodării n-a fost foarte mare. Şi de-atunci totul a intrat pe un făgaş firesc. Pentru că, la mine, gestaţia acestui gând a fost foarte îndelungată. 8 ani. Părintele spune foarte frumos: «Cine pleacă la mănăstire să găsească o mănăstire, degeaba pleacă, n-o s-o găsească. Trebuie să facă întâi în inima lui mănăstire»”.

Pentru mulţi a părut stranie trecerea de la costum la sutana monahală a unui director de bancă, poate şi de aceea, la tunsul în călugărie al economistului au fost prezenţi, spre uimirea lui, vreo 200 de oameni. „Am fost călugărit în peştera Sf. Ioan Casian. De hramul mănăstirii, pe 28 februrie 2009. Am crezut că o să fie o călugărie obişnuită, dar Înaltpreasfinţitul Teodosie a venit şi a zis: la Peşteră. A fost o surpriză extraordinară. De obicei, astea sunt ceremonii mai restrânse. Ei, la mine a fost multă lume, fiind şi hram, erau mulţi care mă cunoşteau – prin ”™97 – ”™98 eram unul din cei mai cunoscuţi oameni din Constanţa -, dar fără să ştie că sunt eu cel călugărit, şi m-am trezit acolo cu o mulţime de cunoscuţi.”

Toţi prietenii apropiaţi au fost uimiţi, dar l-au susţinut. Apropierea lui de biserică o simţiseră şi ei în timp. Doar unul a fost cumva dezamăgit. „Am un prieten foarte bun din America, om de afaceri, de mare succes, foarte intrigat că eu am intrat la mănăstire. El de fapt a fost singurul care a reacţionat negativ. A venit la mine şi ce mi-a făcut! Cu toate stereotipurile astea: că preoţii sunt corupţi, că nu fac decât pentru bani…. Eu n-am intrat în polemică cu el, l-am lăsat să termine. Zic: «asta este, eu cu alegerea mea!». «Păi ce faci tu aici, în pustietatea asta? Pentru cine faci tu slujbă? Pentru porumbei, pentru păsărele?» Iar mie mi-a plăcut foarte mult: «Da! Pentru porumbei!». Poate nici eu n-aş fi putut să-i spun aşa frumos cum mi-a spus-o el. Săracul, a plecat aşa de supărat, n-am avut ce să-i fac.

Fata a spus foarte frumos: «tata ne-a lăsat să facem ce-am dorit şi ne-a încurajat. Noi cum era să nu-l lăsăm?». Ei oricum au intuit asta. Oricum, acum poate am şi mai mult timp pentru ei. Nu mai au nevoie de sprijinul meu financiar. Băiatul s-a simţit un pic lăsat deoparte. I-am zis că nu sunt închis acolo, dar el a răspuns, «da, dar n-o să fie acelaşi lucru». Şi are dreptate. Nu mai sunt doar tatăl lor. M-a rugat «mai stai un pic». Şi am stat încă un an de zile. Tata a fost puţin intrigat, când i-am spus, dar el m-a sfătuit totdeauna să fac aşa cum îmi dictează sufletul. Dar a murit chiar în aprilie anul trecut, când am fost hirotonit. Mama abia acum a început să vină la mine…”

„PĂRINTE, UNDE E MAI GREU SĂ TRĂIEŞTI?”
Cum e la mănăstire? „E alt mod de a trăi, de a privi lucrurile, de a înţelege lumea, de a te înţelege pe tine. Mergi pe drumul tău, ştii ce-ai de făcut, ai o convingere deplină. Este foarte frumos şi că acum nu numai crezi că este aşa, ştii că este aşa! Sfântul Nicolae Velimirovici povesteşte cum, pe când era în închisoare la Dachau, a venit la el un gardian german şi l-a întrebat – ştia că este un om foarte educat, avea 5 doctorate – «părinte, dumneata chiar crezi în Dumnezeu?”. La care vlădica Nicolae i-a zis: „când eram tânăr, credeam şi eu în Dumnzeu…” la care neamţu”™ l-a privit aşa… uite, în sfârşit un om cu mintea întreagă! „âum, nu mai cred. âum ştiu că există!” (râde), iar neamţul a ieşit din celulă trântind uşa. La fel şi eu, cu tot ce mi s-a-ntâmplat în aceşti 20 de ani. Nu mai ai niciun dubiu când trăieşti toate lucrurile astea. Nu te mai poţi îndoi de absolut nimic. În orice caz, tot ce pot să spun e că niciodată nu m-am simţit mai liber ca acum. Au venit oameni şi m-au întrebat: «părinte, unde e mai greu să trăieşti? În lume sau aici?». În lume fraţilor! În lume e mai greu să trăieşti. Eu mă uit aşa, şi cu dragoste, şi cu durere, la cei rămaşi în lume, la foştii mei colegi cu care mai vorbesc la telefon şi care nu mai rezistă, sunt copleşiţi de problemele astea ale vieţii de zi cu zi, şi eu sunt… cum să zic, mă simt un pic jenat de faptul că mă simt aşa de bine.”

700.000 DE KILOMETRI LA VOLAN
Ion Dan a ajuns prima oară în America în ”™94, cu o bursă în domeniul bancar. Cursurile le-a făcut pe coasta de răsărit, în Delaware, iar practica a făcut-o într-o bancă, la sud de Chicago. Au urmat încă două vizite în America şi o ofertă de muncă, pe care americanii i-au făcut-o, iar el a refuzat-o. „M-am plimbat destul prin lume. Am văzut multe, am condus mult, fel de fel de maşini. Am făcut odată socoteala că am condus vreo 700.000 de km la viaţa mea. Enorm. Mi-a plăcut. âum o las pe maica stareţă. Nu mai am nici măcar cel mai mic impuls să mă urc la volan. Am fost adesea întrebat «dar nu regretaţi nimic?» Ce să regret? Libertatea de mişcare? Dacă mă duc până-n vârful dealului, mă simt cel mai bine. Face mai mult decât o călătorie până la New York”, spune el râzând.

CRIZA PRIN CARE TRECEM E O „CRIZA SISTEMICĂ”
În 2003, a avut o periodă când 6 luni n-a muncit, pentru că nu mai putea. „Intrasem într-o stare de stres cumplită. Orice hârtie, orice document luam să citesc, mă apuca brusc durerea de cap, cu ameţeli, crunt! Eram bolnav de stres. Şi acum, când trăiesc lipsa totală de stres şi când ştiu sărmanii oameni cum se chinuie, cu toată fuga asta nebună, zile după zile, şi nu te-alegi cu nimic, după bani… Eu ştiu, că am avut bani, am avut salarii bune, dar oricât câştigam, cheltuiam. Şi n-aveam fantezii. Nu te alegi cu nimic. Confort? Când eşti atât de stresat, nu te mai bucuri de el. Ce se întâmplă în lume la ora actuală e cumplit. Eu înţeleg şi mecanismul acestei crize, dacă sunt economist, şi nu e doar o simplă criză economică, e mult mai profunda. E o criză sistemică. E omul în criză. Şi încep să crape chestiile mai vizibile, şi ce este mai vizibil decât banul? Am lucrat în sistemul ăsta financiar şi am repulsie faţă de bani. Nu mai suport banul! Am pătimit atâta din cauza lor! Aici sunt super fericit că nu mai ating niciun ban!”

„Sunt trei întrebări fundamentale pentru om: Cine sunt? De unde vin? Şi unde mă duc? Dacă vei căuta, în mod onest, răspunsul la întrebările astea, inevitabil te vei întâlni cu Hristos. Pentru că nu există alt răspuns. El este răspunsul la toate şi soluţia tuturor problemelor noastre. Orice altă soluţie este o iluzie. Ne minţim pe noi înşine. Asta eu o afirm pe baza unei experienţe. Nu e citită din cărţi! Eu am trăit lucrul ăsta.”

„Din păcate, omul contemporan trăieşte mitul progresului permanent, mitul tehnologic care promite să rezolve totul în mod miraculos. Poate e şi un progres tehnologic util dar noi avem nevoie de afecţiune, de dragoste. Fiecare om de asta are nevoie. Or izvorul dragostei este Hristos şi dacă nu-l ai, dacă nu ajungi la izvor, la sursă, atunci nu ai nici dragoste. Şi atunci omul caută alte surse, orice: faimă, bani, adrenalină, din dorinţa de a simţi că trăieşte plenar. Şi nu poţi trăi plenar decât întru Hristos. Omul contemporan caută de fapt cu disperare, dar nu găseşte decât surogate, şi atunci caută şi mai tare. „

Articolul INTRE ECONOMIA LUMII..SI ICONOMIA LUI DUMNEZEU apare prima dată în Maica Ecaterina Fermo.

Reporter: Părinte Steven, aţi fost multă vreme în Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor (ROCOR), apoi aţi plecat în anul 2000 în Biserica Ortodoxă Adevărată a Greciei; ce anume v-a determinat să luaţi această hotărâre?

Părintele Steven Allen: Am fost îngrijorat de faptul că în ultima vreme în ROCOR în unele locuri unii ierarhi şi clerici slujeau împreună cu Biserici Ortodoxe membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) şi cred cu hotărâre că apartenenţa la CMB este de facto apostazie. Pe măsură ce studiam scrierile Sfinţilor Părinţi şi istoria Bisericii şi mă rugam, înţelegeam că nu poţi fi în comuniune cu ereticii.

Iar în ROCOR preoţii spuneau: „Noi nu suntem eretici! Dar dacă avem comuniune cu Patriarhia Sârbă care face ecumenism, nu-i nici o problemă, pentru că noi nu facem.” Însă, desigur, ecleziologic asta este ceva ridicol, fiindcă dacă ei se roagă cu papa şi cu cardinalii sau chiar cu muftii şi rabinii, iar tu te rogi cu ei, atunci boala, infecţia apostaziei intră în sufletul tău, pentru că unitatea Bisericii este întemeiată pe mărturisirea de credinţă şi unitatea în Sfintele Taine. Deci când te rogi împreună cu cineva, aceasta înseamnă că îi împărtăşeşti mărturisirea de credinţă. Şi le-am spus: „Vedeţi că Patriarhia Sârbă este în CMB, aşa că ei sunt apostaţi! Dacă voi slujiţi împreună cu ei, liturghisiţi cu ei, sunteţi părtaşi la apostazia lor; iar dacă eu vă pomenesc pe voi, eu mă fac părtaş la apostazia voastră.” Aşadar singura cale de a-ţi păzi sufletul este de a rupe comuniunea cu această apostazie.

Aşa că după câţiva ani am văzut că direcţia ROCOR-ului nu urmăreşte retragerea din Ortodoxia Mondială [1], ci intrarea din ce în ce mai mult în ea: mai multe legături, mai multe împreună-slujiri, mai multe identificări cu Ortodoxia Mondială. Iar Ortodoxia Mondială este în apostazie: ei sunt în ecumenism, în mişcarea mondialistă care creează o singură religie, un singur guvern mondial, o singură ideologie pentru toată lumea. Ei susţin că nu, dar faptele lor sunt foarte clare. Deci ei asta fac!

Aşa că mi-am dat seama că ROCOR-ul se adâncea şi mai mult în această apostazie, iar mie nu mi-a rămas decât să mă rup de ei. Iar Biserica Ortodoxă Adevărată a Greciei încă mărturiseşte drept credinţa: nu are comuniune cu ecumeniştii, nu propovăduieşte nici o erezie, aşa că am simţit că pot fi în siguranţă duhovniceşte, dacă voi trece în Biserica Ortodoxă Adevărată a Greciei. Iată de ce m-am alăturat acestei Biserici.

Reporter: Sunteţi preot adevărat ortodox de mai bine de 20 de ani: care este experienţa Sfinţiei Voastre ca preot în America în aceste vremuri de apostazie?

Părintele Steven Allen: Trebuie să înţelegem că această apostazie a cuprins întreaga lume, iar experienţa noastră în America este doar o variantă locală a apostaziei globale. Esenţa acestei experienţe a apostaziei este aceeaşi pretutindeni: este pregătirea pentru antihrist şi cred că, în primul rand, este caracterizată de lipsa de dragoste pentru Adevăr. Nu există dragoste pentru Adevăr. Oamenii nu vor să cunoască Adevărul, ei vor doar să se simtă bine şi vor să trăiască doar într-o aparenţă de realitate, dar nu în realitate!

Şi desigur America este locul unde a fost plăsmuită pseudo-realitatea timpurilor moderne: Holywood, televiziunea şi celelalte. Putem spune că America este laboratorul în care apostazia a creat tehnologia şi metodele de a plăsmui o virtualitate sau o pseudo-realitate pentru a spăla pe creier pe toţi oamenii. De pildă tehnologia folosită în ţările comuniste: putem vorbi de filmele de propagandă comunistă care au fost perfecţionate în America şi care au fost finanţe şi create de aceleaşi persoane.

Americanii – într-o anumită măsură – sunt naivi, ei nu sunt cinici ca europenii. Poţi vorbi cu americanii despre religie şi ei ascultă, dar pe de altă parte americanii sunt foarte superficiali: dacă încerci să mergi în profunzime, mai la adânc, nu-i mai interesează. De aceea este dificil să-l faci pe americanul cu psihologia tipic americană, să aprofundeze Ortodoxia. Ortodoxia Mondială, nou-calendariştii, moderniştii fac convertiţi în America: antiohienii, grecii nou-calendarişti, O.C.A. Dar aceştia, care sunt protestanţi, nu devin ortodocşi, ci aduc Ortodoxia în ceva protestant. De pildă nişte predicatori, reverenzi protestanţi, trecând la Ortodoxie, într-o zi sunt mirunşi, iar a doua zi sunt preoţiţi. Ei vin împreună cu prozeliţii lor şi într-un an au scris deja cinci cărţi în care spun tuturor ce-i Ortodoxia. Modul lor de a scrie este grosier şi superficial, iar dacă încerci să-i aduci la o înţelegere mai adâncă a Ortodoxiei, devin neliniştiţi, căci sunt implicaţi în marketing: au cărţi de vândut, au nevoie de adepţi şi vor o ortodoxie facilă, de consum. Iată ideologia americană, care se împrăştie în toată lumea: „fă-o repede!”, „fă-o uşor!”, „fă-o superficial!” ca la TV. Uitaţi-vă la un show TV tipic: într-o oră, ei prezintă o problemă şi o şi rezolvă: au ucis „băiatul rău” – „bum!” – şi toată lumea e fericită!

Aşa este religia americană. Ea trebuie caracterizată ca pseudo-ortodoxie; este americanizarea religiei: e ceva superficial, frumos ambalat. Gândiţi-vă la ceva frumos ambalat pentru supermarket, ca să fie bine vândut. Iar ierarhia Ortodoxiei Mondiale a devenit expertă în aşa ceva. Ei produc o Biserică de faţadă: „o, ce catedrală frumoasă!”, „uite, ce biserică frumoasă!”, „ce veşminte frumoase!”, „ce cântare frumoasă!”. Iar oamenii zic: „âeasta este adevărata Biserică!” Dar din spatele acestor lucruri frumoase rânjesc francmasonii! Apoi clericii acestor biserici frumoase se roagă cu papa şi aşa mai departe… Deci e totul de faţadă!

Cred că acest fel de religie a fost creat în America. S-ar putea spune că America este un laborator în care a fost creată o falsă religie.

Aşadar din experienţa mea, am văzut că americanii sunt foarte politicoşi: nu ar atacata preoţii sau Biserica ta. Ei vor spune: „O, eşti ortodox? Ce nostim!” Eu vorbesc cu tine: Ce nostim, eşti ortodox! Eu sunt închinător la draci. Şi asta-i nostim! Deci totul este nostim şi toată lumea se distrează, dar probleme serioase nu se pot discuta.

Nu este doar o problemă de dogmă, este o întreagă problemă de cultură şi de mentalitate, iar sistemul educaţional din America este acum răspandit în Uniunea Europeană; NATO cu bombele ei, Banca Mondială cu banii ei împrăştie sistemul american de educaţie peste tot în lume. Iar esenţa educaţiei americane este de a tâmpi lumea.

Americanii nu pot gândi. Ei nu cunosc istorie, nu învaţă limbile clasice, nu sunt deprinşi cu logica, ei nu ştiu nimic şi nu pot gândi; dacă nu rezolvi ceva în două minute, nici nu se uită la tine! Dacă vorbeşti despre istorie unui american: „Ştii cine a fost ţarul Rusiei?”, „Ştii ce este un Sinod Ecumenic?”, ei spun doar: „nene, nu vreau să vorbesc despre asta, spune-mi despre Isus.; vreau să îl simt aproape pe Isus!”- lucruri de felul acesta. Deci cum să vorbeşti cu astfel de oameni?

Cum am spus: nu este doar o problemă dogmatică, este problema unui nou tip de fiinţă umană: ştiţi că în Rusia bolşevicii au creat homo sovieticus; în America, Holywood-ul a creat homo americanus; rezultatul este acelaşi: prostia. Ei nu pot să gândească lucruri serioase şi de fapt ei nu pot crede în Adevărul obiectiv. âesta este Adevărul! âeasta este realitatea! Ei zic: „nu; asta-i realitatea ta, eu am realitatea mea!”. Este mintea Dysneyland-ului! Este crearea unei false realităţi: „Simte-te bine!” şi „Tu ai realitatea ta, eu am realitatea mea!” Iar acum cu internetul şi cu jocurile video, oamenii trăiesc psihologic şi mintal în lumea virtuală. Ei trăiesc în această lume, dar în virtual! Fără nici un interes pentru lumea reală. Aşadar dacă vorbiţi cu ei despre Dumnezeu, realitatea lui Dumnezeu, că Dumnezeu este Adevărul, Adevărul obiectiv, n-are importanţă pentru ei ce spui despre El. Dumnezeu este undeva acolo şi cu asta basta. Lor nu le place, ei nu pot nici măcar să se gândească la lucruri serioase, fiindcă în şcoală sunt învăţaţi: „Ceea ce crezi tu este bine, dar şi ceea ce cred eu este bine!” Este slăvirea ego-ului şi a subiectivismului. Ceea ce cred eu este adevărat pentru mine, iar ceea ce crezi tu că este adevărat e valabil pentru tine. În aceste condiţii este foarte greu să aduci oamenii moderni la credinţă.

Pot spune că experienţa mea în America nu este prea diferită de experienţa pe care o simt acum cu tinerii europeni sau tinerii ruşi şi chiar şi cu bătrânii. Este greu să-i faci să gândească la problemele serioase şi să zică: „Există o realitate obiectivă şi poate fi cunoscută prin studiu, prin rugăciune, prin folosirea minţii şi a inimii; putem cunoaşte această realitate. Şi trebuie să o cunoaştem! Este de datoria noastră; este responsabilitatea noastră, ca fiinţe umane!” Nu doar ca ortodox, ci doar pentru a fi o fiinţă umană. Vrei să fii om? Trebuie să înveţi ce este Adevărul, trebuie să cauţi Adevărul! Dar oamenii nu acceptă aceasta acum. Ei vor doar să se simtă bine. Filosofia lor este filosofia de zi cu zi, este hedonismul, este plăcerea – ei caută numai plăcerea.

Deci filosofia maselor este hedonismul: „Doar fă-mă să mă simt bine; dă-mi drogul meu, dă-mi băutura mea, dă-mi plăcere sexuală, dă-mi filmul meu, vreau doar să mă simt bine!” Iar filosofia conducătorilor este nihilismul: „Nimic nu contează decât dorinţa mea de putere!”. Deci, avem o mică oligarhie a nihiliştilor ce controlează masele hedoniştilor. Nihiliştii nu recunosc nici o autoritate, decât propriul lor ego. Iar hedoniştii nu recunosc decât dragostea lor de plăcere: „dă-mi fotbal, dă-mi filmul şi o să fiu fericit”.

Iar ca să rupi această mentalitate şi să spui „NU!” trebuie să-ţi cauţi mântuirea sufletului. Tu ai un suflet! Tu ai o minte! Trebuie să-ţi biruieşti plăcerea care te robeşte.” Pentru oamenii de astăzi este un concept necunoscut. Strămoşii noştri creştini se gândeau la moarte şi la Judecata lui Dumnezeu: „Ce se va întâmpla când voi muri?” Oamenii de azi nu se mai gândesc la aceste lucruri.

Eu zic că este o minune când vezi pe cineva cu inima deschisă; oamenii încep să îşi dea seama că există un Dumnezeu şi chiar că acel Dumnezeu este Sfânta Treime. Dumnezeu este Sfânta Treime, aşa cum învaţă Ortodoxia. âeasta este o minune! Şi preoţii trebuie să se roage mai mult şi mai mult pentru ca inimile oamenilor să se deschidă.

Reporter: Biserica Oficială Sârbă [Patriarhia Sârbă] pare să fie foarte puternică, iar Biserica Ortodoxă Adevărată din Serbia pare să fie slabă; mulţi oameni nu pot înţelege diferenţa dintre Adevărata Ortodoxie [2] şi Ortodoxia Mondială; ne puteţi spune ceva despre acestea?

Părintele Steven Allen: Cuvântul cheie pe care l-aţi spus este „pare”. Biserica oficială pare puternică; ei au clădiri, conturi bancare, în ziare se spune: „âeasta este Biserica Ortodoxă”; dar tocmai de aici reiese diferenţa: esenţa Ortodoxiei Mondiale este colaborarea cu duhul acestei lumi şi cu instituţiile antihristice ce controlează acum viaţa în lume.

Să revenim: esenţa Ortodoxiei Mondiale este colaborarea cu această lume, iar stăpânul acestei lumi este diavolul şi instituţiile pe care diavolul le foloseşte pentru pregătirea venirii lui antihrist. Bisericile Ortodoxe Oficiale sunt ca nişte cadavre cu aparentă înfăţişare de Biserici, dar care îşi iau energia din altă parte. Ştiţi povestea lui Frankenstein? Bisericile oficiale sunt monstrul Frankenstein: el arată ca un om, dar puterea lui vine din altă parte. Puterea vine de la bani, vine de la oameni care Îl urăsc pe Dumnezeu! Deci cum pot fi acestea Biserica Adevărată, dacă puterea lor provine din bani şi prestigiu?! Bisericile Oficiale sunt recunoscute de guvernele moderne şi corporaţiile de afaceri moderne, de la bănci etc – instituţii ce-L urăsc pe Dumnezeu.

Dar ei înşeală poporul spunând că ortodocşii au o întreagă istorie a Bisericii de stat. Să nu uităm că Biserica de stat ortodoxă a existat într-o perioadă când aveam regi, domni creştini, când aveam autorităţi ce se supuneau legilor lui Dumnezeu: ţarul, regele, domnitorul. Autoritatea lor era de la Dumnezeu, iar regele întrupa tradiţia poporului său şi era fiul Bisericii, un fiu credincios al Bisericii! Aşadar în această situaţie este normal să avem o Biserică de stat!

Iar în situaţia în care suntem acum, nu avem guvern legitim; astăzi avem guvern al mafiei: indiferent care ar fi – guvernul american, guvernul sovietic, rusesc, guvernul sârbesc – acestea nu sunt guverne legitime! âestea sunt guverne ce au rezultat din rebeliune împotriva lui Dumnezeu. Deci cum poate o Biserică să fie Biserică de stat într-un stat antihristic?! Şi toţi aceşti patriarhi cu sinoadele lor slujesc acestor inşi! Dacă aceşti oameni răi ce conduc guvernul rus, grec etc. vor zice: „Sări!”, patriarhii vor sări. Când vor spune: „Fă asta!”, „Roagă-te cu papa!”, ei se vor ruga cu papa. Când vor zice: „Schimbă Liturghia!”, ei vor schimba Liturghia. Când vor zice: „Trebuie să avem homosexualii aprobaţi de lege, iar voi trebuie să tăceţi”, ei vor zice ceva, dar nu vor face o rezistenţă efectivă. Fiindcă ştiu bine cine le sunt stăpânii!

Biserica Ortodoxă Adevărată este doar continuarea Bisericii Ortodoxe, nu este ceva nou; când spunem Biserica Adevărată Ortodoxă, ca să fie clar, ne referim la Biserica Ortodoxă Reală. Cu ajutorul lui Dumnezeu noi nu compromitem dogmele Bisericii sau trăirea ortodoxă, pentru a sluji o filosofie antihristică şi instituţiile înaintemergătoare lui antihrist, noi nu slujim duhului lui antihrist.

Aşadar există criterii specifice pentru a vedea diferenţa dintre Adevărata Biserică Ortodoxă şi restul: Adevărata Biserică Ortodoxă nu se alătură Consiliului Mondial al Bisericilor, Adevărata Biserică Ortodoxă nu face ecumenism. Adevărata Biserică Ortodoxă nu schimonoseşte Sfintele Taine, cum ar fi Botezul şi celelalte; acestea sunt semne specifice sau indicii. Dar mai presus de toate există un alt semn ce dovedeşte că Adevărata Biserică Ortodoxă este Adevărata Biserică: acela că eşti liber să fi creştin. Noi suntem liberi să fim creştini fiindcă nouă nu ni se dau bani, nu suntem controlaţi de Noua Ordine Mondială şi alte instituţii ce au fost ridicate de subversivi distrugători ca: lojile masonice, finanţele internaţionale, de bolşevism, de versiunea americană sau occidentală a bolşevismului – francmasoneria şi dominaţia sionismului şi băncile internaţionale.

Aşa că noi suntem liberi să fim creştini. Despre asta este vorba: este un duh al libertăţii, o libertate duhovnicească! Noi nu suntem constrânşi de duhul antihristic, dar în Bisericile oficiale, patriarhii şi sinoadele lor sunt cu toţii nişte sclavi ai urâtorilor de Dumnezeu antihrişti. Şi iată de ce fac ei activităţi ecumeniste: fiindcă şefii lor le spun să facă aşa. Este simplu! Mai putem spune despre Ortodoxia Mondială că este expertă în a crea o faţadă frumoasă, o aparenţă a unei Ortodoxii fastuoase, o religie cu slujbe frumoase; ei sponsorizează conferinţe de muzică bizantină, expoziţii de icoane bizantine! Vedeţi?! Ei iau bani de la UNESCO, bani de la Banca Mondială, ca să facă o expoziţie frumoasă a culturii ortodoxe; şi tot ceea ce fac este să înlocuiască realitatea Ortodoxiei cu aparenţa ei.

Sigur că trebuie să încercăm să păstrăm cultura ortodoxă, sigur că trebuie să organizăm conferinţe, fără îndoială că trebuie să propovăduim învăţătura şi cultura ortodoxă, dar ceea ce fac ei este prin colaborarea cu UNESCO, prin colaborarea cu Uniunea Europeană şi instituţiile ei culturale care susţin că „Ortodoxia este o altă opţiune, Ortodoxia este o altă Tradiţie. Noi o avem pe a noastră. âeasta este o cultură şi vrem să o împărtăşim fraţilor noştri musulmani; aceasta este o cultură şi vrem o împărtăşim fraţilor noştri protestanţi.” Toate astea fac din Ortodoxie încă un rând în lista de meniu: mergi la restaurantul Religiilor Lumii: „âeasta este o mâncare islamică. Aici avem o mâncare protestantă, iar aicea e cea ortodoxă. Ce drăguţ! Vreau să gust un pic şi din asta!” Iată cafeneaua culturii mondiale!

Noua Ordine Mondială vrea să creeze această idee că toate religiile şi culturile sunt egale, iar tu nu trebuie decât să le încerci pe fiecare. Iar aceste sinoade şi patriarhii lor spun: „Mulţumesc, UNESCO!” sau „Mulţumesc, guvernule american!” sau „Mulţumesc, guvernule rus că mi-ai dat bani să fac un frumos muzeu al culturii noastre, să facem un concert coral în biserica noastră istorică!” Ştiţi expresia „ca o pasăre într-o colivie de aur”: sunt o pasăre, iar colivia este de aur, dar sunt în colivie! âeasta este Ortodoxia Mondială: ei sunt o pasăre într-o colivie de aur – „colivia mea este făcută din aur!”… Nu sunt liberi, nu sunt liberi duhovniceşte.

Părinţii din Biserica de Catacombă din Rusia şi mai târziu părintele nostru duhovnicesc din ROCOR, spuneau că acesta este deosebirea – esenţială – dintre Biserica de Catacombe şi biserica sovietică, dintre ROCOR şi alte grupuri: noi avem libertate în Hristos. Sufletele noastre sunt libere, noi suntem liberi să ne urmăm conştiinţa noastră. Fiindcă dacă omul îşi pierde conştiinţa, nu mai are nimic.

Nu contează, poţi avea veşminte frumoase, poţi învăţa o teologie frumoasă; dar dacă îţi distrugi conştiinţa şi îţi trădezi credinţa, nu mai ai nimic. Fiecare om are un singur suflet şi fiecare din noi trebuie să ne îngrijim de mântuirea sufletelor noastre! Eu sunt în Biserica Ortodoxă Adevărată ca să-mi pot mântui sufletul!

âum, întorcându-ne la întrebarea frăţiei voastre – acesta a fost prologul, prolegoumena – Biserica Ortodoxă Adevărată din Serbia doar pare a fi foarte slabă; dar e foarte puternică: fiindcă puterea noastră este de la Hristos. Dacă Dumnezeu este cu noi, nimeni nu ne poate sta împotrivă. Uitaţi-vă la Sfinţii Apostoli: erau numai 12 apostoli, 70 de ucenici şi apoi câteva sute de ucenici, dar Sfântul Duh i-a făcut în stare să convertească lumea! Vedeţi? Ei n-au zis: „O, nu, rabinii au toate sinagogile sau păgânii romani au toate templele; noi suntem doar câţiva, cred că noi greşim, noi suntem puţini!” Nu, nu e aşa: nu contează, mulţi sau puţini, nu contează; contează unde e Hristos şi unde este Adevărul! Dumnezeu este acolo unde este Adevărul, iar puterea este acolo unde este Dumnezeu.

Dacă vă uitaţi la mucenici, Sfinţii Mucenici din vremea romană, de exemplu, şi dacă vă uitaţi la Cezar – el era foarte puternic: avea soldaţi care i-au chinuit pe mucenici; capetele lor au fost tăiate; ei păreau fără putere, dar sufletele lor au mers direct la ceruri!

De-a lungul istoriei răul pare adesea puternic, iar binele are adesea aparenţa slăbiciunii; dar este o aparenţă, fiindcă diavolul lucrează cu părelnicii, iar Dumnezeu lucrează cu realităţi. Iar lucrul important este realitatea!

Şi spuneam mai devreme că oamenii trăiesc într-o realitate contrafăcută, iar noi trebuie să fim foarte conştienţi de „frumoasele” realităţi fabricate. Şi-ar trebui să căutăm realitatea – ce se întâmplă în spatele ecranului, ce se întâmplă cu adevărat? Iar atunci când cercetăm toate aceste Biserici oficiale, vedem că ceea ce se întâmplă cu adevărat acolo nu este deloc frumos, nu e deloc bine, fiindcă la ei totul se bazează pe compromisuri.

De asemenea Ortodoxia Mondială promovează diferite şcoli teologice eretice, fiindcă ei trebuie să creeze o nouă teologie pentru a pregăti religia lor mondialistă. De pildă discutam despre Zizioulas, acest ridicol „mitropolit” al Pergamului, care este omul Patriarhiei de Constantinopol. Citind scrierile lui, dacă vrei să fii prostit, poţi fi prostit; poţi să zici „O, ce deştept e!” Dar dacă te uiţi mai atent, constaţi că e o prostie! E ridicol! E ca filosofia modernă.

Ştiţi, când eram student la colegiu, am studiat filosofia şi mi-am dat seama că toată filosofia modernă este o prostie. Fiindcă aceşti oameni a trebuit să inventeze noi cuvinte şi un nou mod de a vorbi, pentru a exprima filosofia lor, iar după ce îi citeşti îţi dai seama că ei de fapt nu spun nimic. La fel este şi noua teologie; îl citeşti pe Ziziulas, sau pe Ioan Romanidis, sau Şcoala de la Paris: Atanasiev, Schmemann din America. Cu aceşti autori ei îşi formează oamenii deştepţi; în şcolile teologice vin oameni inteligenţi şi ei le hrănesc mintea cu aşa ceva: ” Uite, tu eşti deştept şi poţi învăţa cea mai nouă, cea mai interesantă, cea mai grozavă teologie!” Fiindcă dacă aceşti oameni citesc teologia „de modă veche”, să zicem un text teologic dintr-o âademie Ortodoxă de Tradiţie, vor zice: „Dar asta-i ceva plictisitor!” Nu-i antrenant pentru minţile lor. De ce? Fiindcă este doar Adevărul! Cine este Dumnezeu? – âesta este Dumnezeu. Cine este Hristos? – âesta este Hristos. Cum ne-a mântuit Hristos? – Astfel ne-a mântuit Hristos. Iar ei zic „Asta-i ceva plictisitor!”.

În Ortodoxia Mondială instituţiile lor promovează aceste lucruri. Iată încă un semn că sunt pe o cale greşită. Ei cheltuiesc banii şi efortul pentru propovăduirea învăţăturilor mincinoase ca „teologia euharistică”- cu alte cuvinte Biserica este unită prin Euharistie: „Tu ai împărtăşania catolică, noi avem împărtăşania ortodoxă; noi avem euharistia, deci suntem una”; sau „Teologia baptismală”- „tu ai botezul catolic, noi botezul ortodox, dar noi avem botezul, deci suntem una”.

Ei scriu într-un limbaj foarte intelectual, într-un limbaj de efect: pun note de subsol cu citate din Sfinţii Părinţi în Greaca veche, dar de fapt nu-s mai buni decât un hipiot care fumează drog şi zice „Hai să ne simţim bine!” – „Hai să facem teologie!” Ei nu au nevoie de drog, ci îşi strâmbă minţile fără drog! O persoană serioasă n-ar trebui să-şi piardă vremea cu astfel de lucruri. Dar ei de ce îşi pierd vremea? Din pricina banilor: banii îi călăuzesc. Banii se duc la seminare, în facultăţile de teologie, pentru a învăţa această maculatură. Încă un indiciu al Ortodoxiei Mondiale este că Ortodoxia Mondială implică închinarea la ban. Ei sunt stăpâniţi de bani. De ce nu părăsesc ecumenismul? De ce nu denunţă Uniunea Europeană? De ce nu demască Organizaţia Naţiunilor Unite? Fiindcă ar pierde banii. Iată că aceasta este religia lui mamona, iar Domnul nostru Iisus Hristos spune că nu poţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona.

âum desigur, suntem fiinţe omeneşti, avem nevoie de mâncare şi de bani, pentru a ne hrăni familia, deci trebuie să muncim vieţuind în lume. Dar să-L rugăm pe Dumnezeu să ne dea nouă cât e nevoie pentru a avea grijă de familii, pentru a ne clădi bisericile, pentru a avea grijă de oamenii noştri, însă fără a compromite credinţa noastră!

Dar patriarhii şi sinoadele Ortodoxiei oficiale zic: „nu, noi trebuie să avem toţi aceşti bani, fiindcă trebuie să salvăm Biserica; noi vom salva catedralele noastre frumoase, vom salva cultura noastră naţională, numai să cooperăm cu Naţiunile Unite, cu UNICEF, cu instituţiile culturale şi financiare ale Uniunii Europene!”. Numai să ardeţi tămâie Cezarului, iar Cezarul vă va da ceea ce aveţi nevoie. Şi veţi avea veşminte voastre frumoase şi bărbile voastre şi vă vom da şi patriarh! Dar în interior nu este nimic. Este gol.

Deci puterea Bisericii Ortodoxe Adevărate din Serbia este puterea Bisericii Ortodoxe Adevărate de pretutindeni, Care este Hristos. Domnul nostru este puterea noastră! Ce îi spune Domnul Sfântului Apostol Pavel? „Harul meu îţi este îndeajuns!” Iar frumosul condac de la Înălţarea Domnului spune: „Eu sunt cu voi şi nimeni nu poate fi împotriva voastră!”. Deci noi trebuie să fim credincioşi Dumnezeiescului nostru Mântuitor şi trebuie să fim smeriţi. Noi nu suntem cei mai mari ortodocşi din câţi au trăit vreodată, ci suntem cei mai slabi ortodocşi din câţi au trăit vreodată! Dar noi suntem ortodocşi. Adevăraţii Ortodocşi de astăzi nu sunt cei mai mari ortodocşi care au trăit vreodată, noi suntem cei mai slabi; dar noi stăm în Biserică, noi doar ne ţinem agăţaţi ca să nu cădem! Am zis oamenilor când eram preot tânăr în ROCOR – oamenilor ce veneau în ROCOR şi spuneau: „Eee, am trecut în ROCOR! âeasta este Biserica Sfântului Ioan Maximovici, a Vlădicăi Averchie! Vai, ce grozav sunt, fiindcă sunt în ROCOR!” Le-am zis: „Ascultaţi! Noi nu suntem deosebiţi, fiindcă ROCOR-ul este îngrozitor, dar cel puţin suntem ortodocşi!… Ne agăţăm cu unghiile de Ortodoxie… Căci Ortodoxia oficială este dusă…” Dar ei cred că au o viaţă deosebită, că sunt grozavi!

Aşadar cuvântul meu de încurajare pentru fraţii mei din Serbia este: fiţi credincioşi Domnului nostru, rugaţi-vă, iubiţi-vă unul pe altul, nu vă întristaţi de aceste aparenţe, fiindcă diavolul vă dă tot felul de gânduri ca să vă prindă în capcană, de ex. această aparenţă a unei Patriarhii puternice, a unei Ortodoxii Mondiale puternice. Este o realitate virtuală! Dacă nu credeţi că e o realitate virtuală, mergeţi de pildă la o biserică de la Oficiali, şi întrebaţi-i numai:

– „Părinte, îmi botezaţi copilul prin întreită afundare?”

– „Nu!”

– „De ce nu, părinte?”

– „E ceva nepotrivit, incomod, noi nu mai facem aşa ceva!”

– „De ce nu?”

– „Vezi-ţi de treaba ta şi taci!”

– „Dar aveţi o biserică frumoasă, o cristelniţă frumoasă, puteţi face asta uşor!”

– „Nu, noi nu facem aşa Botezul!”

âesta este doar un exemplu. Dar astfel puteţi vedea că ei nu gândesc prin ei înşişi, ci că prin ei vorbesc un soi de duhuri necurate.

Dar ce se întâmplă când un evreu sau musulman sau lider religios vine să viziteze o biserică? Episcopul este amabil cu el, îi arată dragoste. Iar dacă unul din clerul nostru îi spune: noi nu vă vom mai pomeni, ei trimit poliţia, vin după noi şi închid bisericile noastre. Iată pe cine reprezintă ei cu adevărat! Aşadar nu ne trebuie mult ca să-i facem să-şi arate adevărata lor faţă. âeste lucruri ne ajută să nu fim prostiţi de aparenţe.

Deci rugaţi-vă şi trăiţi o viaţă ortodoxă! În Adevărata Ortodoxie nu putem spune doar: „noi credem în dogme, noi credem în canoane”. Da!, dar ne trebuie de asemenea miezul Ortodoxiei, adică rugăciunea şi viaţa duhovnicească. E ceva foarte important! Deci să continuăm lupta noastră şi în smerenie să fim credincioşi Domnului! Şi El sigur ne va mântui. Ce-a spus Domnul nostru: „Nu te teme, turmă mică!”

În Vechiul Testament Adevărata Biserică era rămăşiţa, o mică parte din Israel, nu mulţimea! Iar noi trebuie să fim nişte buni studenţi ai istoriei şi să înţelegem că Era Constantiniană a Bisericii s-a terminat. Noi trebuie să înţelegem că este normal pentru Biserică să fie mică; că este normal pentru Biserică să fie prigonită. Era Constantiniană care a ţinut de la Sfântul Constantin cel Mare până la moartea ţarului mucenic Nicolae al II-lea a fost o foarte mare minune. âeasta a fost o excepţie, un dar de la Dumnezeu: ţările ortodoxe, culturile ortodoxe, statul ortodox! Dar noi trebuie să înţelegem că acestea s-au terminat! Nu trebuie să fim tulburaţi că nu mai avem puterea. Nu trebuie să fim tulburaţi. Suntem într-o perioadă diferită acum; noi suntem o minoritate. Dar, slavă lui Dumnezeu! Fiecare generaţie are lucrarea sa şi noi avem lucrarea noastră şi trebuie s-o împlinim. Iar lucrarea noastră este credincioşia nestrămutată faţă de Hristos, statornicia şi stăruinţa. Să nu vă închipuiţi că trebuie să săvârşim lucruri mari, ci doar lucrarea smerită, zi de zi, pas cu pas. Iar Dumnezeu ne va da oamenii pe care El îi va voi. Iar cei ce vor să se mântuiască, vor fi mântuiţi.

traducere a unei înregistrări video publicată la http://stjenichanka.blogspot.com/

NOTE:

[1]. Ortodoxia Mondială = sintagma prin care se denumesc Bisericile oficiale, aflate în comuniune cu Patriarhia de Constantinopol.

[2]. Vezi Vlădica Averchie despre Adevărata Orthodoxie.

Interviul cuprinde 3 părţi, pe care le găsiţi pe youtube in dreptul video-ului de mai sus.

Articolul Dialog cu un preot Adevărat Ortodox: Părintele Steven Allen apare prima dată în Maica Ecaterina Fermo.

FACTORII BISERICEŞTI PARTICIPANŢI ÎN IRESPONSABILITATEA ECUMENISTĂ ZDRUNCINĂ POPORUL ŞI CONDUC LA DIVIZARE ŞI SCHISMĂ

Un text de mărturisire a credinţei împotriva ecumenismului a fost redactat şi semnat de clericii şi monahii ortodocşi în timpul unei sinaxe din Volos în aprilie. Textul este înaintat Sfintelor Mitropolii în scopul semnării mărturisirii de către Înalt Prea Sfinţiţii Mitropoliţi. Mărturisirea de Credinţă a fost deja semnată de către unii Mitropoliţi (de Pireu, de Kithira şi de Etoloakarnania), Stareţi ai Sfintelor Mănăstiri, Monahi, Clerici, Teologi, reprezentanţi ai Corporaţiilor Creştin-Ortodoxe. Textul este minuţios şi atent, probat teologic, revelator pentru apostazia ortodocşilor ecumenişti de la Credinţa şi Predania Ortodoxă a Părinţilor. Ecumeniştii ortodocşi – se semnalează în Mărturisirea de Credinţă, atrag o parte din Turma Ortodoxă în înşelare (rătăcire), cultivă îndoiala şi îi clatină pe mulţi, conducându-i la divizare şi la schismă. De aceea, „cei care se mişcă în această iresponsabilitate ecumenistă, orice poziţie ar deţine în Organismul Ecleziastic, se opun Predaniei Sfinţilor noştri şi, în consecinţă, se află în opoziţie cu ei. Din acest motiv, poziţia lor trebuie să fie osândită şi respinsă de către întregul Ierarhiei şi al poporului credincios”.

Textul complet al Mărturisirii de Credinţă (împreună cu semnăturile) este acesta:

Aprilie 2009

Toţi cei care prin harul lui Dumnezeu am crescut în dogmele cele binecinstitoare şi urmăm în toate Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească credem că: Singura cale mântuitoare pentru oameni² este credinţa în Sfânta Treime, în lucrarea şi învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, care sunt continue în trupul Lui, Sfânta Biserică. Hristos este singura lumină adevărată³; nu există alte lumini care să ne lumineze, nici alte nume care pot să ne mântuiască: „Şi nu este întru alt întru nimic mântuire, pentru că nici nume este altul sub cer dat întru oameni, întru care trebuie să ne mântuim noi”⁴. Toate celelalte credinţe, toate religiile care ignoră şi nu-L mărturisesc pe Hristos „venit în trup”⁵, sunt făcături omeneşti şi lucrurile diavolului⁶, nu conduc la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi la naşterea din nou prin dumnezeiescul Botez, ci îi rătăcesc pe oameni şi îi conduc la pierzare. Noi, creştinii care credem în Sfânta Treime, nu avem acelaşi Dumnezeu cu nici o altă religie: nici cu aşa-numitele religii monoteiste (iudaismul şi islamul), care nu cred în Sfânta Treime. De două mii de ani, Biserica întemeiată de Hristos şi călăuzită de Sfântul Duh a rămas statornică şi neclintită în Adevărul mântuitor învăţat de Hristos, predat de Sfinţii Apostoli şi păzit de Sfinţii Părinţi. Nu a fost îngenuncheată de cumplitele prigoane ale iudeilor, iniţial, şi ale închinătorilor la idoli, mai apoi, în primele trei secole; a arătat o mulţime de martiri şi a ieşit biruitoare, dovedind originea ei dumnezeiască. După cum minunat spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nimic nu este mai puternic decât Biserica… Dacă porţi război împotriva vreunui om, fie ai învins, fie ai fost învins; dar dacă porţi război împotriva Bisericii, vei fi învins fără să te dumireşti, căci Dumnezeu este mai tare decât toate”⁷. După încetarea prigoanelor şi triumful Bisericii asupra vrăjmaşilor din afară, adică a iudeilor şi a închinătorilor la idoli, s-au înmulţit şi s-au împuternicit vrăjmaşii dinăuntru ai Bisericii. Au apărut diferite erezii, care au încercat să perimeze (răstoarne) şi să falsifice credinţa predanisită, aşa încât credincioşii să fie zăpăciţi şi să slăbească încrederea lor în adevărul evanghelic şi în cele încredinţate. Marele Vasilie, schiţând situaţia bisericească creată de erezia lui Arie, care a dominat timp de patruzeci de ani şi administrativ, zice: „Dogmele Părinţilor sunt dispreţuite, predaniile apostolice sunt socotite de nimic, invenţiile oamenilor mai noi înlumesc Bisericile; aşadar, oamenii nu mai teologhisesc, ci tehnologhisesc; înţelepciunea lumii are întâietate îndepărtând lauda Crucii. Păstorii sunt izgoniţi, iar în locul lor sunt introduşi lupi grei care sfârtecă turma lui Hristos”⁸. Ce s-a întâmplat cu vrăjmaşii din afară – religiile -, s-a întâmplat şi cu cei din interior – ereziile. Biserica, prin marii şi luminaţii Sfinţi Părinţi, a definit şi a îngrădit credinţa Ortodoxă prin hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi Locale referitoare la anumite învăţături îndoielnice, dar şi prin conglăsuirea Părinţilor (consensus Patrum) asupra întregului de teme al credinţei. Suntem mai siguri când îi urmăm pe Sfinţii Părinţi şi nu mutăm hotarele pe care ei le-au aşezat. Cuvintele „Următori Sfinţilor Părinţi” şi „Nu muta hotarele pe care le-au aşezat Părinţii noştri” constituie o linie sigură de drum şi supapa de siguranţă a credinţei şi vieţuirii noastre ortodoxe. Prin urmare, punctele de bază ale mărturisirii noastre sunt următoarele:

1. Păzim neclintite şi nefalsificate toate cele legiuite de Sinoade şi de Părinţi. Primim toate câte ei le-au primit şi condamnăm toate câte ei le-au condamnat, ferindu-ne de contactul cu toţi cei care inovează în chestiunile credinţei. Noi nici nu adăugăm, nici nu desfiinţăm vreo învăţătură, nici nu o schimbăm. Sfântul Ignatie al Antiohiei, purtătorul de Dumnezeu, scria deja în Epistola sa către Sfântul Policarp al Smirnei: „Tot cel ce se pronunţă împotriva celor hotărâte, chiar dacă ar fi vrednic de crezare, chiar dacă ar posti, chiar dacă ar trăi în feciorie, chiar dacă ar face minuni, să-ţi fie lup în piele de oaie, care lucrează stricarea oilor”. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind cuvântul Apostolului Pavel: „Dacă cineva va binevesti vouă altceva decât aţi primit, să fie anatema”, observă că Apostolul „nu a zis că dacă propovăduiesc împotrivă sau leapădă totul, ci chiar şi ceva foarte mic dacă v-ar binevesti în afara celor primite, chiar dacă de întâmplare vor fi mişcaţi, anatema să fie”⁹. Sinodul al VII-lea Ecumenic, proclamând hotărârile lui împotriva iconomahilor către clericii din Constantinopol, scrie: „Am urmat Predaniei Bisericii Universale şi nu am făcut nici destindere (scoatere), nici prisosinţă (adaos), ci învăţându-ne apostoliceşte, ţinem Predaniile pe care le-am primit, primind şi îmbrăţişând întotdeauna câte Sfânta Biserică Universală de la începutul vremurilor a primit oral şi prin scris… Căci adevărata şi prea dreapta judecată a Bisericii nu acceptă nimic a înnoi în ea, nici a face vreo scoatere. Drept aceea, noi, urmând legilor părinteşti şi primind harul de la unicul Duh, am păzit toate cele ale Bisericii fără a tăia sau a împuţina cu ceva”¹⁰.

Împreună cu Sfinţii Părinţi şi cu Sfintele Sinoade lepădăm şi anatematizăm toate ereziile care s-au ivit în cursul istoric al Bisericii. Dintre ereziile vechi, care supravieţuiesc până azi, condamnăm arianismul (supravieţuieşte la minciuno-martorii lui Iehova) şi monofizitismul, cel radical al lui Eutihie şi cel moderat al lui Sever şi Dioscor, conform hotărârilor Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon şi învăţăturii hristologice a marilor Sfinţi Părinţi şi Dascăli, precum a Sfântului Maxim Mărturisitorul, a Sfântului Ioan Damaschinul, a Marelui Fotie şi a imnelor din cult.

2. Proclamăm că papismul (romano-catolicismul – n.tr.) este pântecele ereziilor şi al rătăcirilor. Învăţătura despre „Filioque”, adică a purcederii Sfântului Duh şi de la Fiul, este contrară celor pe care Însuşi Hristos le-a învăţat despre Sfântul Duh. Întreaga ceată a Părinţilor – şi în sinoade şi în parte – consideră papismul ca erezie, pentru că în afară de Filioque a introdus o mulţime de alte rătăciri, precum primatul şi infailibilitatea papei, azima, focul curăţitor, imaculata concepţie a Născătoarei de Dumnezeu, graţia creată, răscumpărarea iertărilor (indulgentiae); a schimbat aproape toată învăţătura şi practica în legătură cu Botezul, Mirungerea, Dumnezeiasca Euharistie şi celelalte Taine şi a transformat Biserica într-un stat lumesc.

Papismul actual s-a abătut mult mai mult decât papismul medieval de la învăţătura Bisericii, aşa încât el nu mai constituie continuarea vechii Biserici Apusene. A introdus o mulţime de noi exagerări în „mariologie”, precum învăţătura despre Născătoarea de Dumnezeu ca „împreună-izbăvitoare” (co-redemptrix) a neamului omenesc. A încurajat „Mişcarea Harismatică” a grupărilor protestante, chipurile pnevmato-centrice. A înfiat metode spirituale orientale de rugăciune şi meditaţie. A introdus noi inovaţii în dumnezeiescul cult, precum corurile şi orgile muzicale. A prescurtat şi distrus cu totul Dumnezeiasca Liturghie. În spaţiul Ecumenismului a pus bazele religiei mondiale (pan-religia), recunoscând prin Conciliu II Vatican „viaţa duhovnicească” a celor de alte religii. Minimalismul dogmatic a condus şi la o împuţinare a cerinţelor morale, dată fiind legătura dintre dogmă şi morală, având ca urmare căderile morale ale înalţilor prelaţi şi dezvoltarea între clerici a deviaţiilor morale ale homosexualităţii şi ale pedofiliei¹¹. Continuând să susţină „Uniaţia”, această caricatură a Ortodoxiei, prin care ca printr-un cal troian îi înşeală şi îi atrage pe credincioşi, torpilează dialogul şi demistifică aşa-numitele sincere dispoziţii pentru unire.

În general, există o schimbare radicală a papismului şi o întoarcere spre protestantism după Conciliul II Vatican, precum şi o înfiere a unor diferite mişcări „spirituale” ale „Noii Ere”.

Conform Sfântului Simeon al Tesalonicului – Mistagogul, papismul a a provocat Bisericii cea mai mare stricăciune din câte au provocat toate ereziile şi schismele împreună. Noi ortodocşii avem comuniune cu papii dinainte de schismă şi pe mulţi papi îi sărbătorim ca sfinţi. Papii după schismă sunt eretici; au încetat să mai fie succesori în tronul Romei, nu au succesiune apostolică, pentru că nu au credinţa Apostolilor şi a Părinţilor. Din acest motiv, pe orice papă „nu doar că nu-l avem în comuniune, dar îl numim şi eretic”. Din cauza blasfemiei împotriva Sfântului Duh prin învăţătura despre Filioque, L-au pierdut pe Sfântul Duh, iar toate la ei sunt lipsite de har. Nici o taină a lor nu este validă după Sfântul Simeon. „Deci blasfemiază inovatorii şi departe de Duhul sunt, blasfemiind împotriva Duhului Sfânt, şi cu desăvârşire nu este întru ei Duhul Sfânt; pentru care şi cele ale lor sunt fără har, după cum harul Duhului l-au nesocotit şi l-au subminat… pentru care şi Duhul Sfânt nu se află întru ei, şi nimic duhovnicesc întru ei şi toate cele de la ei sunt goale şi noi şi contrarii Predaniei dumnezeieşti”¹².

3. âeleaşi sunt valabile, într-un mai mare grad, pentru Protestantism, care ca un copil al papismului a moştenit multe erezii, iar pe de altă parte a adăugat mult mai multe; respinge Predania, acceptând doar Sfânta Scriptură (sola Scriptura), pe care o răstălmăceşte; desfiinţează Preoţia ca Har tainic special, cinstirea Sfinţilor şi a icoanelor; subestimează persoana Născătoarei de Dumnezeu; respinge monahismul; din Sfintele Taine acceptă doar Botezul şi Dumnezeiasca Euharistie, denaturând şi în acestea învăţătura şi practica Bisericii; învaţă predestinaţia absolută (calvinism) şi îndreptarea (mântuirea) doar prin credinţă, iar, în cele din urmă, partea lui „progresistă” a introdus preoţia femeilor şi căsătoria homosexualilor, pe care îi primeşte şi în Preoţie. Însă, în principal, este absentă eclesiologia, pentru că nu există sensul de Biserică, aşa cum îl deţine Predania Ortodoxă.

4. Unica modalitate de restabilire a comuniunii noastre cu ereticii este proclamarea rătăcirii în ceea ce-i priveşte şi pocăinţa, aşa încât să fie o adevărată unire şi pace; unire cu adevărul şi nu cu rătăcirea şi cu erezia. Pentru încorporarea ereticilor în Biserică, acrivia canonică pretinde primirea lor prin Botez. „Botezul” lor anterior, săvârşit în afara Bisericii, fără întreita afundare şi ridicare a celui ce se botează în apa sfinţită printr-o rugăciune specială şi de către un preot neortodox, nu este botez. Sunt lipsiţi de Harul Sfântului Duh, care nu există în cadrul schismelor şi ereziilor, şi, prin urmare, nu avem nimic comun care să ne unească, precum zice Marele Vasile: „Cei ce s-au lepădat de Biserică n-au mai avut harul Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit comunicarea prin întreruperea succesiunii…cei ce s-au rupt, devenind mireni, n-au avut nici putere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului Sfânt, de la care ei au căzut”¹³.

Pentru aceasta este netemeinică şi nesigură noua încercare a ecumeniştilor de a impune concepţia că avem botez comun cu ereticii, şi pe inexistenta unitate baptismală să susţină unitatea Bisericii, care există – chipurile – acolo unde există botezul¹⁴. Însă cineva intră în Biserică şi devine membru al ei nu prin orice botez, ci prin singurul şi unicul Botez săvârşit de preoţii care au Preoţia Bisericii.

5. Atâta vreme cât ereticii continuă să rămână în rătăcire, respingem comuniunea cu ei, şi în mod deosebit rugăciunile în comun. Sfintele Canoane, în întregul lor, interzic nu doar coliturghisirile şi rugăciunile în comun în biserici, ci şi simplele rugăciuni în comun în spaţii private. Poziţia severă a Bisericii vis-a-vis de eretici provine dintr-o adevărată iubire şi dintr-un sincer interes pentru mântuirea lor şi dintr-o grijă pastorală ca nu cumva credincioşii să fie atraşi în vreo erezie. Cine iubeşte, arată adevărul, nu-l lasă pe celălalt în minciună; altfel, iubirea, concordia şi pacea cu el sunt prefăcute şi false. Există un război bun şi o pace rea. „Căci mai vrednic de laudă este un război decât o pace care desparte de Dumnezeu” – spune Sfântul Grigorie Teologul¹⁵. Şi Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă: „Dacă vezi că se vatămă buna-cinstire, nu da întâietate împăcării în detrimentul adevărului, ci împotriveşte-te cu vitejie până la moarte… netrădând nicidecum adevărul”. Iar în altă parte recomandă accentuând: „Să nu acceptaţi nici o dogmă nouă sub pretextul iubirii”¹⁶. âeastă poziţie a Părinţilor şi-a însuşit-o şi marele luptător şi mărturisitor al Credinţei Ortodoxe înaintea latinilor, Sfântul Marcu al Efesului Evghenicul, care îşi încheie propria Mărturisire de Credinţă la Florenţa prin următoarele cuvinte: „Toţi Dascălii Bisericii, toate Sinoadele şi toate Dumnezeieştile Scripturi ne sfătuiesc să fugim de cei cu cugetă diferit (cu alte credinţe) şi a sta departe de împărtăşirea cu ei. Deci, să dispreţuiesc eu toate acestea, şi să urmez celor care sub pretenţiozitatea unei păci fabricate poruncesc unirea? Celor care au violat sfântul şi dumnezeiescul Simbol şi Îl introduc pe Fiul ca a doua cauză a Sfântului Duh? Căci pe celelalte ale răutăţilor [lor] le las, avându-le pe cele de acum, din care şi numai una ne era nouă de ajuns ca să ne despărţim de ei. Să nu pătimim aceasta vreodată, Mângâietorule Bune, nici astfel însumi să cad în gânduri necuviincioase, ci, având învăţătura Ta şi a fericiţilor bărbaţi cei insuflaţi de Tine, să adaug către părinţii mei, aceasta, dacă nu alta, aducând-o de aici: buna-cinstire”¹⁷.

6. Până la începuturile secolului XX, Biserica a avut în mod ferm şi constant o poziţie de respingere şi de osândire în faţa tuturor ereziilor, precum este clar formulată în Sinodiconul Ortodoxiei, care se citeşte în Duminica Ortodoxiei. Se anatematizează ereziile şi ereticii, fiecare în mod particular; iar ca să nu rămână nici una în afara anatemei, la sfârşit există o anatemă generală: „Tuturor ereticilor anatema”.

Din păcate, această poziţie unică, fermă şi neoscilantă a Bisericii de până la începutul secolului XX a început treptat să fie abandonată, după Enciclica emisă de Patriarhia Ecumenică în 1920 „Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”, care, pentru prima oară, caracterizează în mod oficial ereziile ca biserici, care nu sunt înstrăinate de Biserică, ci sunt casnice (intime) şi rude. Recomanda „să se reaprindă şi să se întărească înainte de toate iubirea între Biserici, neconsiderându-ne unele pe altele ca străine şi ale celorlaţi, ci rudenii şi apropiate (casnice) în Hristos şi împreună-moştenitoare şi in corpore ale făgăduinţei lui Dumnezeu în Hristos”¹⁸.

S-a deschis deja drumul pentru înfierea, constituirea şi dezvoltarea în spaţiul Bisericii Ortodoxe a ereziei Ecumenismului, această panerezie, iniţial o invenţie protestantă, iar acum avizată şi de catolici, erezie care înfiază şi legiferează toate ereziile ca biserici şi atacă dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Mai mult, a fost dezvolată, se învaţă şi se impune de către Patriarhi şi episcopi o noua dogmă despre Biserică, o nouă eclesiologie. Conform acesteia, nici o Biserică nu este îndreptăţită să-şi revendice exclusiv pentru ea caracterul de Biserică universală şi adevărată. Fiecare ar fi un fragment, o parte, dar nu Biserica întreagă. Toate împreună ar constitui Biserica.

Toate hotarele (definiţiile) pe care le-au pus Părinţii au căzut; nu mai există nici o linie de definire şi de demarcaţie între erezie şi Biserică, între adevăr şi rătăcire. Şi ereziile sunt biserici, şi desigur multe, precum cea papală (catolică), se consideră acum ca biserici surori, cărora împreună cu noi Dumnezeu le-a încredinţat grija pentru mântuirea oamenilor¹⁹. Există şi în cadrul ereziilor harul Atotsfântului Duh, drept pentru care şi botezul lor, precum şi toate celelalte taine sunt valide. Toţi câţi s-au botezat, oricărei erezii ar aparţine, sunt mădulare ale trupului lui Hristos, ale Bisericii. Blestemele şi anatemele sinoadelor nu mai sunt valabile şi trebuie radiate din cărţile liturgice. Ne-am adăpostit în „Consiliul Mondial al Bisericilor” şi ne-am vândut substanţial – şi aceasta doar prin aderarea noastră – propria conştiinţă de sine eclesiologică. Am desfiinţat dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, dogma despre „un (singur) Domn, o (singură) credinţă, un (singur) Botez”²⁰.

7. âest sincretism intercreştin, a fost dezvoltat acum şi într-un sincretism interreligios, care pune semnul egal între toate religiile şi theosevia, cinstirea de Dumnezeu cea una, de-Dumnezeu-descoperită în Hristos, cunoştinţa dumnezeiască şi viaţa în Hristos. Este atacată, în consecinţă, nu doar dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească în relaţie cu ereziile, ci şi dogma de căpetenie despre unica Revelaţie în lume şi unica mântuire a oamenilor prin Iisus Hristos, în relaţie cu religiile lumii. Este cea mai mare rătăcire, cea mai mare erezie din toate veacurile.

8. Noi credem şi mărturisim că doar în Hristos există posibilitatea mântuirii. Religiile lumii şi ereziile duc la pierzare. Biserica Ortodoxă nu este doar Biserica adevărată; este Biserica cea Una. Doar ea a rămas fidelă Evangheliei, Sinoadelor şi Părinţilor, şi, prin urmare, doar ea reprezintă adevărata Biserică Universală a lui Hristos. După Cuviosul Stareţ Iustin Popovici, Ecumenismul este numele comun pentru mincinoasele biserici ale Europei Apusene. Numele lor comun este panerezia²¹.

âeastă panerezie a fost primită de mulţi patriarhi, arhiepiscopi, episcopi, clerici, monahi şi laici dintre ortodocşi. O învaţă „cu capul descoperit”, a aplică şi o impun în practică, împărtăşindu-se în felurite chipuri cu ereticii, prin rugăciuni în comun, schimb de vizite, colaborări pastorale, aşezându-se radical pe ei înşişi în afara Bisericii. Poziţia noastră inspirată de hotărârile canonice sinodale şi de exemplul Sfinţilor este evidentă. Fiecare trebuie să-şi ia în serios responsabilităţile sale.

9. Desigur că există şi responsabilităţi colective, iar în principal cele ale Ierarhilor şi teologilor noştri cu mentalitate ecumenistă în faţa pleromei ortodoxe şi a turmei lor. âestora le declarăm întru frica lui Dumnezeu şi cu iubire că această poziţie a lor şi deschiderile lor în activităţile ecumeniste sunt condamnabile din orice parte am privi, pentru că:

a) pun la îndoială realmente Credinţa şi Predania noastră ortodox-patristică;

b) seamănă îndoială în inimile turmei şi îi clatină pe mulţi, conducându-i spre divizare şi schismă şi

c) atrag o parte a turmei în rătăcire şi prin aceasta într-un dezastru duhovnicesc.

Proclamăm, aşadar, că din aceste motive, cei care se mişcă în această iresponsabilitate ecumenistă, oricare ar fi poziţia pe care o ocupă în Organismul Ecleziastic, se opun Predaniei Sfinţilor noştri şi, în consecinţă, sunt în opoziţie cu ei.

De aceea, poziţia lor trebuie osândită şi respinsă de către întregul Ierarhilor şi al poporului credincios. Mărturisirea de credinţă este semnată de următorii în mod doveditor şi verificabil. Au semnat-o şi o vor semna mult mai mulţi: Metropolitan of Piraeus, Seraphim Metropolitan of Gortyna and Megaloupolis, Jeremiah Metropolitan of Kythera and Antikythera, Seraphim Archmandrite Joseph, Abbot of the Sacred Monastery of Xiropotamos, Holy Mountain Protopresbyter fr. George Metallinos, Professor Emeritus of the Athens University School of Theology Protopresbyter fr. Theodore Zisis, Professor Emeritus of the Thessaloniki University School of Theology Archmandrite Mark Manolis, Spiritual Superintendent of the „Pan-Hellenic Orthodox Union” Archmandrite Athanasius, Abbot of the Sacred Monastery of Stavrovounion, Cyprus Archmandrite Timothy Sakkas, Abbot of the Sacred Monastery of the Paraclete, Oropos Archmandrite Cyril Kehayioglou, Abbot of the Sacred Monastery of the Pantocrator, Melissohori, Langadas Archmandrite Sarandis Sarandos, Parish Priest of the Holy Temple of the Dormition of the Theotokos, Amarousion Archmandrite Maximus Karavas, Abbot of the Sacred Monastery of Saint Paraskeve, Milochori, Ptolemais Archmandrite Gregory Hadjinikolaou, Abbot of the Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos Archmandrite Athanasius Anastasiou, Abbot of the Holy Monastery of the Great Meteora Archmandrite Theocletus Bolkas, Abbot of the Sacred Hermitage of Saint Arsenios the Cappadocian, Chalkidike Archmandrite Chrysostomos, Abbot of the Sacred Coenobium of Hossios Nicodemus, Pentalofos, Goumenissa Archmandrite Theodore Diamantis, Abbot of the Sacred Monastery of Panaghia Molyvdoskepasti, Konitsa Archmandrite Palamas Kyrillides, Abbot of the Sacred Monastery of the Nativity of the Theotokos, Kallipetra, Veria Archmandrite Lavrentios Gratsias, Sacred Metropolis of Florina, Prespae and Eordaia Archmandrite Meletios Vadrahanis, Sacred Metropolis of Florina, Prespae and Eordaia Archmandrite Paul Dimitrakopoulos, Sacred Monastery of the Transfiguration of the Saviour, Moutsiala, Veria Archmandrite Ignatius Kalaitzopoulos, Sacred Monastery of Saint Paraskeve, Milochori, Ptolemais Archmandrite Simeon Georgiades, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos Archmandrite Augustine Siarras, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos Archmandrite Ambrose Gionis, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos Elder Gregory, Hieromonk, Danielites”™ Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain Elder Efstratios, Hieromonk, Sacred Monastery of the Great Lavra, Holy Mountain Elder Philippos, Hieromonk, Retreat of Athanasius the Great, Lesser Saint Anna Monastery, Holy Mountain Hieromonk Athanasius, Danielites”™ Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain Hieromonk Nicodemus, Danielites”™ Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain Hieromonk Nephon, Danielites”™ Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain Hieromonk Chrysostom Kartsonas, Retreat of Saint George, Lesser Saint Anna Monastery, Holy Mountain Hieromonk Onuphrios, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain Hieromonk Chrysanthos, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain Hieromonk Azarias, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain Hieromonk Gabriel, Sacred Retreat of Panaghia Gorgoepikoos, Sacred Monastery of the Pantocrator, Holy Mountain Hieromonk Pandeleimon, Sacred Retreat of Saint Pandeleimon, Sacred Monastery of the Pantocrator, Holy Mountain Hieromonk Tychon, Sacred Retreat of the Pantocrator, Melissohori Protopresbyter Lambros Fotopoulos, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Kosmas of Aetolia, Amarousion, Attica Province Protopresbyter John Fotopoulos, Parish Priest Sacred Temple of Saint Paraskeve, Attica Province Protopresbyter Athanasios Menas, Loutraki, Corinthia Province Protopresbyter Eleftherios Palamas, Saint Christophers, Ptolemais Protopresbyter Constantine Mygdalis, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Constantine, Volos Protopresbyter Photios Vezynias, Professor, Sacred Metropolis of Lagadas Protopresbyter Anthony Bousdekis, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Nicholas, Nikaia, Piraeus Presbyter Dionysios Tatsis, Educator, Konitsa Presbyter Demetrios Psarris, Parish Priest, Sacred Temple of the Mighty Archangels, Sesklon, Aesonia Presbyter Efthimios Antoniades, Sacred Metropolis of Larisa Presbyter Anastasios Gotsopoulos, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Nicholas, Patrae Presbyter George Papageorgiou, Sacred Metropolis of Demetrias Presbyter Peter Hirsch, Petrokerasa, Chalkidike Presbyter Theophanes Manouras, Parish Priest of the Sacred Temple of Saint Athanasius, Velestino, Magnesia Province Deacon Theologos Kostopoulos, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos Presbyter Paschalis Ginoudis, Sacred Metropolis of Larisa Presbyter George Diamantopoulos, Lavrion, Sacred Metropolis of Mesogaia Presbyter Basili Kokolakis, Parish Priest of the Sacred Temple of the Precious Cross, Holargos, Attica

””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””

[1] Text preluat din Săptămânalul Uniunii Panelenice, „Orthodoxos Typos”, nr. 1785 din 29 mai 2009, pp. 1 şi 7) şi tradus din limba greacă de monahul Leontie. Semnăturile în limba engleză au fost preluate de pe adresa: http://oodegr.com/english/oikoumenismos/omologia_pistews.htm#_ednref1

[2] A se vedea opera lui Ghenadie al II-lea Sholarios, patriarhul Constantinopolului, Despre singura cale de mântuire a oamenilor (în greceşte), în Gheorghios Sholarios, Apanta ta evriskomena, Oevres Completes de Georges Scholarios, vol. I-VII, Paris 1928-1936, ed. L. Petit – X. Siderides – M. Jugie, vol. III, 434-452.

[3] Ioan 8:12: „Eu sunt lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”. Idem 3: 19: „Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina”.

[4] Fapte 4: 12.

[5] I Ioan 4: 2-3: „Tot duhul care mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu este; şi tot duhul care nu mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu nu este; şi acela este al lui antihrist, de care aţi auzit că va veni; şi acum în lume este”.

[6] A se vedea Cosma Etolianul, Învăţături, în I. Menounou, Cosma Etolianul, Învăţături (şi Biografia), ed. „Tinos”, Atena, Învăţătura I 1, 37, pag.142: „Toate credinţele sunt mincinoase, false, toate ale diavolului. âest lucru l-am înţeles drept adevărat, dumnezeiesc, ceresc, sănătos (corect), desăvârşit şi pentru mine şi pentru voi, cum că singură credinţa binecinstitorilor şi ortodocşilor creştini este bună şi sfântă, şi a crede şi a ne boteza în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.

[7] Omilia înainte de surghiunire 1, EΠΕ 33, 186 (în limba greacă).

[8] Epistola 90, Către preasfinţii fraţi şi episcopi din Apus 2, EΠΕ 2, 20 (în limba greacă).

[9] Gal. 1:9. Omilii la Galateni, cap. I, PG 61, 624.

[10] Mansi, 13, 409-412.

[11] Laxismul şi decăderea morală chiar şi între clerici a fost semnalată chiar de la începuturile secolului XV de către Sfântul Simeon al Tesalonicului. A se vedea Epistola Dogmatică 16 în D. Balfour, Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului (1416/17 – 1429), Opere Teologice, Analekta Vlatadon 34, Tesalonic 1981, p.218: << Şi mai mult, ei nu privesc adulterul ca pe ceva ce implică iadul întreg, nici măcar în rândurile preoţilor lor, ci dimpotrivă, ei îşi doresc cu neruşinare concubine şi tineri pentru adulter şi doresc să slujească în fiecare zi >>. Ibid,15 , pag. 216 : << De asemenea, ei nu au un mod de viaţă evanghelic; întrucât orice fel de lux şi adulter nu reprezintă pentru ei ceva reprobabil şi nici orice altceva ce este interzis pentru creştini>>. Decăderile morale care se văd în ultimul timp chiar şi în rândul clerului ortodox sunt rezultatul liberalismului şi secularismului ecumenist.

[12] Dialog 23, PG 155, 120-121. Epistola despre fericiri 5, în D. Balfour, Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului (1416-17 – 1429). Opere teologice, Analekta Vlatadon 34, Tesalonic 1981, p.226.

[13] Epistola I Canonică, Către Amfilohie de Iconium, canonul 1.

[14] În textul celei de-a 9-a Adunări Generale a Consiliului Mondial al Bisericii în Porto Alegre (Brazilia 2006) care a fost acceptat de către reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe şi a avut ca titlu „Chemaţi să fie o Unică Biserică” (Called to be the One Church), în paragraful 8 se menţionează: „Toţi cei botezaţi în Hristos sunt uniţi în Trupul Lui”. În paragraful 9: „Faptul că noi toţi în comun aparţinem lui Hristos prin botezul în numel Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, dă posibilitatea bisericilor şi le cheamă să păşească împreună chiar şi atunci când nu cad de acord. Asigurăm că există un singur botez, precum există doar un singur trup şi un singurDuh, o singură nădejde a chemării noastre, un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Dumnezeu şi Tată al nostru, al tuturor (vezi Efes. 4: 4-6)”. Mitropolitul Ioannis (Zizioulas) de Pergam, în lucrarea Orthodox Ecclesiology and the Ecumenical Movement, Sourozh Diocesan Magazine (Anglia, august 1985, vol. 21, p. 23) a preîntâmpinat această poziţie scriind: Within baptism, even if there is a break, a division, a schism, you can still speak of the Church. …. The Orthodox, in my understanding at least, participate in the ecumenical movement as a movement of baptised Christians, who are in a state of division because they cannot express the same faith together, In the past this has happened because of a lack of love which is now, thank God, disappearing. (În botez, chiar dacă există o ruptură, o despărţire, o schismă, poţi încă să vorbeşti despre Biserică. … Ortodocşii, cel puţin după părerea mea, participă la mişcarea ecumenică ca la o mişcare a creştinilor botezaţi, care se află într-o situaţie de despărţire, pentru că nu pot să exprime aceeaşi credinţă împreună. În trecut , aceasta se întâmpla din lipsa de iubire, care acum, slavă lui Dumnezeu, dispare.)

[15] Cuvânt apologetic despre fuga în Pont 82, ΕΠΕ 1, 176.

[16] Omilia 22 la Romani, 2, PG 60, 611. Omilia 2 la Filipeni,1, PG 62, 119.

[17] Mărturisirea de credinţă expusă la Florenţa, în Documents relatifs au Concile de Florence, II, Oeuvres anticonciliaires de Marc d”™Ephese, de L. Petit, Patrologia Orientalis 17, 442.

[18] A se vedea I. Karmiris, „Monumente Dogmatice şi Simbolice ale Bisericii Ortodoxe Universale” (în limba greacă), vol. 2, p. 958.

[19] A se vedea Declaraţia Comună a papei Ioan Paul al II-lea şi a patriarhului Bartolomeu în timpul vizitei celui de-al doilea la Roma, pe 29 iunie 1995. Mai devreme, aceleaşi lucruri fuseseră proclamate şi de către Comisia Teologică Mixtă pentru Dialogul dintre ortodocşi şi catolici la Balamand (Liban) în 1993.

[20] Efeseni 4:5.

[21] Arhim. Iustin Popovici, Biserica şi Ortodoxă şi Ecumenismul (în limba greacă), Tesalonic 1974, p. 224.

Articolul GLASUL MUNTELUI ATHOS – MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ ÎMPOTRIVA ECUMENISMULUI apare prima dată în Maica Ecaterina Fermo.