Inainte de a posta documentele, o nota:      

   Publicăm această scrisoare pe care am înaintat-o IPS Teofan și o arătăm și frățiilor voastre spre întărirea în credința ortodoxă și spre arătarea adevăratei fețe a așa-zisului sinod din Creta.    

   Scrisoarea este concepută în modul cel mai serios și cu simț de răspundere în fața lui Dumnezeu de comitetul semnatar pe baza învățăturii Bisericii exprimată prin Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție, Sfintele Sinoade și Sfinții Părinți, fără influențe exterioare, fără duh de răzvrătire și fără intenții de schismă.      

   Toate semnăturile adunate până la ora actuală – în număr de aproximativ 4500 de preoți, călugări și mireni – au fost trimise la Mitropolia Moldovei și Bucovinei. Dintre acestea am postat doar un număr mic.    

   Cei care doresc să rămână ortodocși și doresc să susțină această scrisoare pot să trimită în continuare semnături pe adresa de e-mail [email protected], pe formularul de tabel postat. Datele cu caracter personal nu vor fi făcute publice. Formularul poate fi descarcat de aici.

   Preferabil ar fi ca tabelele să fie complete. Textul de față poate fi preluat doar în forma publicată (fără adăugarea unor titluri, intertitluri, interpretări răuvoitoare, punere în context nefavorabil, ilustrarea cu imagini nepotrivite).

SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE ARHIEREII CARE AU SEMNAT ÎN CRETA

Înaltpreasfinţiei Sale Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

„Sinodul nu este aceasta: să se întrunească simplu ierarhi şi preoţi, chiar dacă ar fi mulţi; ci să se întrunească în numele Domnului, spre pace şi spre păzirea canoanelor… şi niciunuia dintre ierarhi nu i s-a dat stăpânirea de a încălca canoanele, fără numai să le aplice şi să se alăture celor predanisite, şi să urmeze pe Sfinţii Părinţi cei dinaintea noastră… Sfântul Ioan Gură de Aur a spus deschis că duşmani ai lui Hristos sunt nu numai ereticii, ci şi cei aflaţi în comuniune cu ei.” ¹

(Sf. Teodor Studitul)

Înaltpreasfinţite Părinte Mitropolit,

Cu durere negrăită am ajuns să strigăm împreună cu prorocul Ieremia: „Cine va da apă capului meu şi izvor de lacrimi ochilor mei?” (Ier. 9, 1) Nu plângem căderea unor cetăţi, nu naufragiul unei corăbii, nici robia unor neamuri, ci căderea păstorilor, pierderea sufletelor, călcarea în picioare a credinţei pe care am primit-o nu de la om, nici de la înger, ci de la Însuşi Dumnezeu! Plângem pentru că păstorii au ajuns să dea oile în gurile lupilor! Ne tânguim pentru că părinţii au ajuns să dea la moarte pe copiii lor! Dar nu ştim ce vom plânge mai întâi: pe păstorii care au trădat pe Hristos, sau oile care se sfâşie de lupii cei înţelegători? Pe părinţii care au renegat şi necinstit pe toţi Sfinţii cei din veac care au luptat, au pătimit şi au murit pentru dreapta credinţă, sau pe copiii care se pierd în întunericul necunoştinţei şi în adâncul ereziilor hulitoare de Dumnezeu? Nu vom înceta a plânge, iar dacă va vrea cineva să ne mângâie cu o mângâiere amăgitoare îi vom răspunde cu cuvintele prorocului: „Lăsaţi-mă! Cu amar voi plânge! Nu stăruiţi în a mă mângâia!” (Is. 22, 4)

Nimeni nu ne poate învinui de mândrie sau îngâmfare pentru că dăm glas durerii noastre! Nimeni nu ne poate aduce vreo acuză de neascultare sau rătăcire, când cei puşi de strajă şi-au lepădat lucrarea lor! Şi nimeni nu ne poate acuza de vreo ranchiună sau ură împotriva cuiva anume, căci pentru dragostea lui Hristos şi a chipului Său grăim. Nu urmăm minţilor noastre, ci predaniei Sfinţilor Părinţi! Nu urmăm celor care zic răului bine şi binelui rău şi amestecă Adevărul cu minciuna, ci dorim ca Adevărul să strălucească mai luminat decât soarele în toată lumea!

Aţi participat la adunarea din Creta şi, în ciuda mai multor asigurări în faţa credincioşilor de a păstra curată Ortodoxia, adică de a reprezenta în mod real pe credincioşii eparhiei, faptele au dovedit altceva. Nu ne este străină lupta pe care aţi dus-o în cadrul sesiunilor de sfârşit şi nu este un lucru pe care îl trecem cu vederea, dar cu frică de Dumnezeu spunem: nu este de ajuns! Nădejdea pe care ne-aţi dat-o a fost întunecată de semnătura pe care aţi pus-o pe documentele adunării din Creta. Nu putem să ne mângâiem datorită unor amendamente aduse de delegaţia română, când aceeaşi delegaţie a semnat fără excepţie documentele prin care se surpă Biserica lui Hristos! Nu putem să vă recunoaştem ca biruitori în câteva amendamente, când capitularea din urmă aţi pecetluit-o cu o semnătură! Oare aţi uitat jurămintele înfricoşătoare pe care le-aţi făcut la hirotonirea întru arhiereu în faţa întregii Biserici văzute şi nevăzute! Şi în virtutea aceasta aţi primit arhieria, angajându-vă să păstraţi curată Dreapta Credinţă. Iar celui care luptă pentru credinţă nu i se îngăduie nici un compromis, ci fie iese biruitor şi ia plata mărturisitorului, fie moare în luptă, dar se încununează ca mucenic în Împărăţia cerurilor. Nu vom da seama în faţa unui tribunal omenesc, ci în faţa înfricoşătorului Scaun de judecată al lui Hristos!

Înaltpreasfinţia Voastră,

Vă adresăm aceste rânduri, în urma participării ÎPS Voastre, alături de restul delegaţiei B.O.R., la aşa-numitul „Sinod pan-ortodox” desfăşurat la Academia Ortodoxă din Creta, în perioada 16 – 27 iunie 2016, eveniment care s-a remarcat prin abaterile grave de la dreapta credinţă şi recunoaşterea oficială a ecumenismului drept dogmă.

Din capul locului, regulamentul de organizare a fost unul antitradiţional şi antisinodal, punând bazele unei noi eclisiologii a primatului. Acest regulament a prevăzut ca documentele sinodului să fie votate doar de 14 capi ai Bisericilor, impunându-se o nouă formă de conducere străină Ortodoxiei, constituită după modelul papal.

În cadrul sinodului, delegaţia B.O.R. a semnat toate documentele propuse, inclusiv pe cele cuprinzând prevederi neortodoxe, în privinţa cărora mai mulţi teologi şi ierarhi au tras un semnal de alarmă. Amintim aici doar controversatul document intitulat „Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine”, document potrivit căruia ar exista mai multe „Biserici Creştine” din care ar face parte şi Biserica Ortodoxă.

Delegaţia română şi-a asumat, totodată, şi multiplele referiri la „Biserici” şi „Confesiuni”, care contravin învăţăturii Bisericii Ortodoxe, mărturisită prin Crez ca fiind Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică a lui Hristos.

Recunoaşterea pe linie oficială a ecumenismului s-a reflectat şi în eliminarea din discuţiile preliminare a termenilor de „schismatic” şi „eretic”, înlocuirea termenului „eretic” cu „neortodox”, precum şi acceptarea monofiziţilor, catolicilor şi protestanţilor drept „biserici istorice”.

Sf. Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului, în Epistola I către papa Nicolae, amintea că „există doar o singură Biserică a lui Hristos, Apostolească şi Sobornicească. Nu mai multe, nici măcar două. Iar celelalte sunt sinagogi ale celor ce viclenesc şi sinod al răzvrătiţilor. Noi, drept-credincioşii creştini, acestea gândim, aşa credem, pe acestea le vestim. Este nevoie să păzeşti toate, fără nicio excepţie, şi, mai presus de toate, cele ale credinţei. Pentru că dacă ai devia cât de puţin, păcătuieşti păcat de moarte veşnică… Şi acestea care au fost hotărâte la Sinoadele ecumenice şi de obşte trebuie ca toţi să le păzească. Şi toţi câţi păzesc cele pe care fie unul dintre Părinţi le-a scris în chip particular, fie un sinod local le-a statornicit, au dreapta judecată. Dar pentru cei care nu le primesc este înfricoşătoare neglijenţa.” ²

Au fost acceptate şi afirmaţiile greşite, precum „unitatea pierdută a creştinilor” sau „pentru restaurarea unităţii creştine”, care ar sugera faptul că Biserica ar fi pierdut la un moment dat unitatea, fiind acum nevoită să o regăsească. În aceeaşi notă, a fost acceptată şi referirea la înţelegerea „tradiţiei Bisericii primare”, care dă impresia că ar exista o diferenţă ontologică între Biserica primară a celor şapte Sfinte Sinoade Ecumenice şi continuarea Sa autentică până în prezent.

În legătură cu acest aspect, Mitropolitul Ierotei de Nafpaktos – unul dintre ierarhii care au apărat dreapta credinţă, refuzând să semneze documentele eretice propuse la sinodul din Creta – afirma: „Este o mare confuzie astăzi despre ceea ce este Biserica şi care sunt adevăraţii ei membri. Se confundă identitatea Bisericii cu alte tradiţii umaniste şi se gândeşte că Biserica este fragmentată şi despărţită, dar mai mult se ignoră singura cale de mântuire a Bisericii… Papistaşii nu au preoţie, nici taine… Vaticanul nu este biserică, ci un sistem politico-economic situat în afara Bisericii, iar papa cu toţi «clericii» Vaticanului nu sunt urmaşi ai Apostolilor, nu au predania şi succesiunea apostolică… Papistaşii sunt francolatini, iar pe deasupra şi eretici. Papismul se află în afara Bisericii…, şi pentru că în afara Bisericii nu există Taine, pentru aceasta clericii papistaşilor şi însuşi papa, pentru noi, ortodocşii, nu au preoţie, adică au fost tăiaţi de la succesiunea apostolică. Dacă se va pierde Credinţa Ortodoxă, atunci nu va mai exista nici Biserică, nici Dumnezeiasca Euharistie… Părinţii Bisericii din veacul al VIII-lea observaseră că papismul, sub influenţa francilor, a schimbat teologia ortodoxă şi astfel nu mai făcea parte din Biserica Ortodoxă care păzea în întregime adevărul revelat. De aceea, papa nu mai era pomenit în Diptice.”³

Un motiv serios de îngrijorare îl reprezintă şi recunoaşterea „Consiliului Mondial al Bisericilor” ca temei doctrinar, deşi sunt binecunoscute atât originile şi scopul său ascuns, dar şi afirmaţiile cu privire la căsătoriile mixte între ortodocşi şi neortodocşi, care contrazic protejarea teologică a căsătoriei, ca Taină a Bisericii Ortodoxe.

Mai trebuie spus că toate aceste compromisuri şi cedări de credinţă s-au făcut sub presiuni, aşa cum au declarat chiar unii dintre participanţii la sinod, precum Mitropolitul Hierotheos Vlachos: „În cele din urmă însă, această reacție a jucat un rol psihologic în configurarea celeilalte propuneri. Asupra mea personal, cel puțin, s-a exercitat o presiune serioasă și o abordare injurioasă din partea unor ierarhi, datorită poziției mele, și am fost informat că s-au exercitat presiuni și asupra altor arhierei ai Bisericii Greciei. Și pentru că întotdeauna acționez cu calm, sobrietate și în mod liber, nu puteam să accept asemenea practici injurioase”.⁴ La aceasta se adaugă şi ameninţarea că vor fi pedepsite toate grupurile de credincioşi creştini care nu vor accepta aceste hotărâri

Se poate concluziona, aşadar, că sinodul din Creta a fost unul neortodox, în concordanţă cu planul mondial de unire a tuturor religiilor şi globalizare a lumii pentru pregătirea venirii unui conducător unic mondial. De altfel, ultimele declaraţii elogioase ale papei Francisc despre deschiderea către „restabilirea unităţii” şi „un bine comun al Bisericii”, dar şi despre intenţiile instaurării unei „Organizaţii a Naţiunilor Unite a religiilor”⁵, organizaţie care să fie condusă chiar de papă, şi care să exercite autoritatea „indiscutabilă” de a declara „ce vrea şi ce nu vrea Dumnezeu”, în scopul de a combate extremismul religios, anticipează impunerea de la nivel înalt a globalizării religiei, pregătind, practic, terenul înfiinţării unei autorităţi politice mondiale asupra spiritualităţii lumii.

Din motivele enumerate mai sus, considerăm că Sinodul şi-a tăgăduit nu numai numele – neputând fi considerat nici „sinod”, nici „sfânt” şi nici „mare”, ci mai degrabă un abuz şi o inovaţie sinodală – ci a înşelat şi aşteptările pliromei Bisericii (gr. pliroma = comunitatea credincioșilor formată din clerici, monahi și mireni în Biserica Ortodoxă). Întâistătătorul (patriarhul) unei Biserici Locale nu reprezintă toată Biserica, tot astfel cum nici sinodul din Creta nu poate reprezenta şi decide în numele întregii Biserici Ortodoxe în probleme de dogmă şi Dreaptă Credinţă. Ecumenismul este o creaţie veche de 100 de ani, o linie nouă în sânul Bisericii. Fiind o inovaţie, ecumenismul nu este recunoscut şi asumat de întreaga pliromă a Bisericii. În plus, contravine întregii Tradiţii Ortodoxe, fiind atacat şi considerat erezie de mulţi şi mari sfinţi ai secolului al XX-lea, ca Sfântul Iustin Popovici, Sfântul Filaret al Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora, Sfântul Nicolae Velimirovici, Sfântul Paisie Aghioritul etc.

Cum se poate justifica discrepanța dintre învățătura creștină în duhul Sfinților Părinți și întreaga nouă viziune care a dominat pregătirile, dezbaterile și hotărârile sinodului?

„Mai e nevoie să descriu măsura smintelii şi a defăimării, sau mai curând a încuviinţării [ereziei] pe care au pricinuit-o prin scrisoarea semnată cu mâna lor? Căci dacă tăcerea este o parte a consimţirii, cu cât mai înfricoşătoare încă este această întărire scrisă, înaintea întregii Biserici, a încuviinţării şi a conglăsuirii lor?”⁶

Aţi semnat! Dar pentru că noi nu ne considerăm angajaţi de această semnătură, ne simţim datori să ne delimităm de poziţia adoptată de ierarhie şi mărturisim deschis credinţa pe care am primit-o în Duhul Sfânt de la Apostoli prin Sfinţii Părinţi, aceeaşi credinţă mărturisită de veacuri de către Biserica lui Hristos. De aceea, suntem nevoiţi să arătăm motivele pentru care nu acceptăm această adunare şi ceea ce s-a hotărât în cadrul ei, pe temeiul cuvântului Scripturii şi al de Dumnezeu insuflaţilor Părinţi: „ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul.” (Mat. 18, 16) Aceste motive sunt expuse pe larg în documentele pe care le-am anexat acestei scrisori, iar pe scurt, ele sunt următoarele în legătură cu acest sinod:

1. A fost anulată sinodalitatea ortodoxă prin excluderea episcopilor de la participarea la sinod și de la votarea în cadrul său.

2. Nu a realizat unitatea organică cu celelalte sinoade prin faptul că nu s-au recunoscut dintru început toate Sinoadele precedente şi nu s-a întărit credinţa ortodoxă statornicită la acestea.

3. A anulat hotărâri dogmatice şi canonice ale Sinoadelor Ecumenice.

4. A recurs la manipulări şi presiuni fără precedent în ce priveşte ordinea de zi şi practicile sale.

5. Nu urmează Tradiţia Sfinţilor Părinţi ai Bisericii celei Una.

6. A legiferat oficial şi sinodal panerezia ecumenismului.

7. Recunoaşte sinodal participarea Bisericii Ortodoxe în aşa-numitul „Consiliul Mondial al Bisericilor” şi întăreşte scopul acestuia de realizare a „unităţii creștine.”

8. Acordă statut bisericesc ereziilor, acceptându-se că papismul, monofiziţii precum şi ceilalţi eretici din „CMB” sunt „Biserici”, iar nu erezii.

9. Promovează teologia postpatristică prin concepte și idei străine Ortodoxiei.

10. A trecut cu vederea şi a ignorat rolul clerului inferior şi al mirenilor și nu a exprimat experienţa în Duhul Sfânt a trupului eclezial.

11. Nu a existat o informare suficientă a pliromei ortodoxe, ci, dimpotrivă, o disimulare a celor hotărâte pe durata procedurilor presinodale.

12. A introdus practici străine Ortodoxiei: căsătoria mixtă, adunările episcopale, rugăciuni pentru mediu.

În temeiul celor expuse mai sus, respingem categoric sinodul din Creta organizat şi desfăşurat neortodox, ce a adoptat hotărâri neortodoxe, şi vă solicităm un răspuns public, care să mărturisească clar şi fără echivoc învăţătura dintotdeauna a Bisericii lui Hristos, răspuns care să cuprindă:

1. Dezicerea de sinodul din Creta şi retragerea semnăturii de pe toate documentele lui, cât şi respingerea lui în sinodul local al BOR.

2. Condamnarea fără echivoc a ecumenismului, în cuvânt vorbit şi scris,

cu specificarea explicită a tuturor implicaţiilor lui:

– teoria ramurilor (branch theory), prin care atât Biserica Ortodoxă, cât și celelalte confesiuni autonumite „creştine” ar fi „biserici” nedepline;

– teoria „unităţii pierdute” a Bisericii;

– existenţa harului mântuitor şi sfinţitor în afara graniţelor Bisericii celei Una: adică teoria baptismală, teoria succesiunii apostolice ce presupune existenţa preoţiei valide în afara Bisericii celei Una, teoria undelor de har în aşa-zisele „taine” săvârşite în afara Bisericii celei Una;

– oprirea imediată a tuturor practicilor eterodoxe şi anticanonice, care decurg din acestea.

3. Militarea în vederea ieşirii neîntârziate din „Consiliul Mondial al Bisericilor” („CMB”) şi din toate organismele ecumeniste.

În cazul în care veţi mărturisi acestea toate, care sunt în baza învăţăturii Sfintelor Sinoade şi a Sfinţilor Părinţi, veţi bucura nu numai pliroma Bisericii, ci şi Cerul întreg, cu Sfinţii Îngeri şi cu toţi Sfinţii cei din veac adormiţi, veţi demonstra cu adevărat că sunteți Părintele nostru, al celor pe care îi păstoriţi, veţi dobândi în cer plata mărturisirii, veţi fi cinstit de toţi dreptslăvitorii creştini, clerici, monahi şi mireni de pretutindeni, şi veţi avea ajutorul şi sprijinul nostru în toate. Lucrurile încă nu sunt imposibil de îndreptat. Tot omul este supus greșelii, dar se regăsesc în istoria Bisericii nenumărate exemple ale celor care s-au întors, din care amintim cel al Sf. Macedonie şi al Sf. Iuvenalie, cât și a ierarhilor care s-au pocăit în urma sinodului unionist de la Ferrara-Florența.

Dar în cazul în care răspunsul IPS Voastre nu va fi în acord cu învăţătura Bisericii şi nu vom primi un răspuns clar, fără echivoc, în conformitate cu cele de mai sus, sau nu ne veţi învrednici deloc de un răspuns, cu adâncă durere în suflet, dar cu nădejde nestrămutată că Dumnezeu nu va lăsa de izbelişte turma sa cea cuvântătoare, vă aducem în atenţie că, numeroşi clerici alături de comunităţile lor monahale sau parohiale ridică problema nepomenirii ierarhilor care acceptă sinodul din Creta. Unii dintre ei vor deja să apeleze la această îngrădire faţă de cei care au semnat, fiind îndreptăţiţi de tradiţia canonică şi patristică a Bisericii (canonului 15 al sinodului I-II de la Constantinopol din anul 861, practica individuală sau obştească a Sfinţilor Părinţi). Această atitudine a constituit întotdeauna îngrădirea de erezie și schismă, și nu o părăsire a Bisericii sobornicești, față de care fiii ei rămân statornici și ascultători.

De altfel, pomenirea episcopilor în biserici nu este necondiţionată, ci depinde de credinţa dogmatică a acestora, pentru că la Dumnezeiasca Liturghie sunt pomeniţi – în mod sincer, iar nu mincinos – ca unii ce „drept învaţă cuvântul adevărului” lui Hristos.⁷

Menţionăm că, prin declaraţia „Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici şi confesiuni creştine eterodoxe”, din cadrul documentului „Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine”⁸ şi prin semnarea acestui document, se intră într-o părtăşie şi o însuşire a doctrinei, moralei şi cultului acestor entităţi religioase, fapt ce creează comuniunea cu erezia, având grave consecinţe pe linie canonică şi dogmatică, la nivel ortodox.

Întrucât noi refuzăm o astfel de părtăşie, în care se regăsesc inclusiv practicile aberante ale anglicanilor legate de hirotonia femeilor⁹, de pildă, nu vedem o altă cale decât retractarea publică din partea Înaltpreasfinţiei Voastre atât a participării la sinodul din Creta, cât şi a semnării documentelor sinodului.

În consecinţă, Vă aducem la cunoştinţă că, dacă în termen de 10 zile de la primirea acestei scrisori nu primim din partea ÎPS Voastre răspunsul la problemele menționate mai sus, ne rezervăm dreptul de a recurge la întreruperea pomenirii la Sfintele Slujbe. Pliroma Bisericii reacționează deja față de sinodul din Creta prin neparticiparea la slujbele oficiate în bisericile ale căror slujitori persistă în comuniunea cu ierarhii semnatari ai documentelor sinodului. Spunem aceasta deoarece deja se simt efectele acestui sinod iar în unele mânăstiri și comunități parohiale tăcerea ierarhilor semnatari a creat îngrijorare, confuzie și conflicte.

„«O, Timotei, zice, păzeşte ceea ce ţi s-a încredinţat, depărtându-te de nelegiuitele înnoiri de cuvinte». […] Cine altul este Timotei în vremea noastră, decât – în general – întreaga Biserică, sau – în special – întregul corp al întâistătătorilor ei, care trebuie să cunoască ei înşişi în întregime ştiinţa curată a cinstirii Lui Dumnezeu şi să o răspândească şi altora? […] Ce înseamnă: «ceea ce ţi s-a încredinţat»? Adică ceea ce ţi s-a dat în seamă, nu ceea ce ai descoperit tu; ceea ce ai primit, nu ceea ce ai născocit tu; nu o chestiune de inteligenţă, ci de doctrină; nu de opinie proprie, ci de tradiţie generală; ceva transmis ţie, nu dat la iveală de tine; pentru care nu trebuie să fii autor, ci numai păzitor; nu fondator, ci partizan; nu un lucru pe care îl conduci, ci pe care îl urmezi. Talantul (Matei 25, 15) dreptei credinţe păstrează-l neştirbit şi fără cusur.”¹⁰

Notă:

Documentul cuprinde 7 pagini și include următoarele anexe, concepute și redactate de semnatarii scrisorii:

Anexa 1 : Despre modul neortodox şi anticanonic de organizare şi desfăşurare a sinodului.

Anexa 2 : Despre teologia ecumenistă implementată oficial în Biserică reflectată în documentul „Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine” (traducere critică după cele 4 variante oficiale publicate).

Anexa 3 : Probleme ridicate de celelalte documente.

Anexa 4 : Abateri de la ecleziologia ortodoxă care au precedat sinodul din Creta.

Anexa 5 : Atitudini faţă de ecumenism şi faţă de sinod ale Sfinţilor şi Marilor Duhovnici contemporani.

Anexa 6 : Reacţii pre şi postsinodale ale unor ierarhi şi teologi.

Anexa 7: Întreruperea pomenirii bisericeşti – măsură canonică şi patristică de împotrivire faţă hotărârile sinodului din Creta.

Anexa 8: Lista susținătorilor acestei scrisori (cuprinde peste 4000 de semnături, în copie conformă cu originalul, rămânând deschisă).

SEMNATARI:

Ieroschim. Simeon Zaharia

Protos. Antim Gâdioi

Protos. Ieronim Cozma

Ierom. Ioan Chițu

Pr. Mihail Popescu

Pr. Ioan Ungureanu

Teolog Mihai-Silviu Chirilă

Jurnalist Irina Nastasiu

Download (DOC, 79KB)

Pentru a mari documentul dati click in colt (dreapta sus) pe “pop-out”!

Download (DOC, 130KB)

Download (DOC, 338KB)

Download (DOC, 139KB)

Download (DOC, 124KB)

Download (DOC, 128KB)

Download (DOC, 99KB)

Download (DOC, 103KB)

DOWNLOAD

sursa: http://aparam-ortodoxia.ro/2016/08/11/reactia-pliromei-fata-de-sinodul-din-creta-2016/

Articolul Scrisoare către Mitropolitul Teofan. REACTIA PLIROMEI FATA DE SINODUL DIN CRETA 2016 apare prima dată în Maica Ecaterina Fermo.

„Fiecare suntem vinovaţi pentru toţi, şi toţi pentru unul” (Părintele Justin Pârvu)                                                          

Părintele meu drag şi sfânt…de ce este aşa de mare distanţa între Cerul sfânt şi pământ?

De ce nu pot primi ca odinioară Pacea lui Hristos, ca atunci când îmi plecam capul şi cu o glumă şi o binecuvântare sfântă îmi ridicai „lanţul cel greu al păcatelor”? Simţeam atunci, că fără vorbe prea multeai înţeles iadul din sufletul meuşi cu puterea şi dragostea lui Hristos mă vindecai şi îmi dădeai şi arvuna –Bucurie sfântă şi putere de luptă …                                  

Acum mă lupt …dar nu cu patimi şi păcate, ci cu DORUL. Mi-e dor de spovedaniile şi discuţiile extrem de folositoare de după; mi-e dor de harul smereniei de care se umplea chilia mea după acele spovedanii. Dar mai ales a început să-mi fie frică, de fapt mai mult spaimă, căci văd aproape zilnic împlinindu-se multe din prorociile şi vorbele pline de duh pe care le spuneai neamului român …Forţa satanică a stăpânilor lumii va fi învinsă de blândeţea şi smerenia creştinilor! Da, părinte! Smerenia e cheia şi taina cu care am putea învinge duhul lumii acesteia …şi tocmai asta ne lipseşte.

O altă vorbă de duh pe care ne-ai lăsat-o ca un testament, mă zdrobeşte efectiv, punându-mi în faţă crudul adevăr din cauza căruia suferim toţi… Adevăratul creştin caută Împărăţia cerurilor înlăuntrul său şi nu se teme de nimic în lumea aceasta trecătoare.

Dar cum să nu ne temem când în lumea aceasta care s-a transformat într-un iad, aflam zilnic ştiri înspăimântătoare ca aceasta: „Un singur vecin ar putea ÎNVINGE România în cazul unui RĂZBOI. Clasamentul mondial al FORŢELOR ARMATE. Cine sunt musculoşii planetei şi unde se plasează ţara noastră”. Sau: „Ţările vecine Ucrainei se pregătesc de război civil la Kiev. Asul din mâneca Rusiei şi trei scenarii de final”.  

La astfel de ştiri bulversante, poporul român pentru care, părinte sfânt, ai sacrificat tot timpul vieţii aici pe pământ, e alarmat şi confuz, e speriat şi contrariat – şi atunciîntreabă aşa zişiicunoscători şi analişti istorici şi politici. Iată ce răspuns primim de la Mircea Cosa – unul din experţi – la întrebarea: Ce vom face noi, românii, în caz de război cu Rusia?

„Ce vom face noi? Ne temem că vor venii ruşii peste noi, dar ne mai liniştim că ne vor apăra americanii! Slavă Domnului că americanii au venit şi ne vor apăra, dar să nu uităm că ruşii sunt deja în România cu Lukoil, cu Aluminium Slatina şi cu alte multe firme ascunse în societăţi ungureşti, cipriote, austriece, etc. De aceşti ruşi cine ne apără când noi nu avem arma capitalului românesc şi nici americanii nu prea investesc la noi”?!     

Of, părinte sfânt, mi-e dor de cuvintele sfinte cu care rezolvai şi responsabilizai poporul român în astfel de situaţii… pentru că repetai mereu că: În vreme de prigoană creştinii să se adune în jurul preoţilor.Sunt convinsă că şi acum, din Împărăţia Cerurilor, ne trimiţi sfaturi şi ajutor… dar e aşa de mare prăpastia între noi şi sfinţi, încât nu numai că nu înţelegem ce ne spun prin îngerii păzitori, dar nici nu mai tresărim în suflet cu lacrimi de pocăinţă şi dorinţa de mângâiere sfântă. Suntem goi şi reci ca nişte pietre. Părinte, ajută-ne! Avem nevoie mai mult ca oricând să ne adunăm în jurul preoţilor şi vlădicilor din această ţară. Dar cum să o facem?! Tocmai acum când întreaga ortodoxie este înlănţuită de forţele ecumenismului apostat.

Cred că tot Cerul s-a clătinat în zilele de 24 şi 26 mai anul acesta când a avut loc la Ierusalim o „întâlnire istorică” între patriarhul ecumenic al Constantinopolului –Bartolomeu, şi Papa Francisc al Romei, care prin întâlnirea lor au vrut să marcheze 50 de ani de când predecesorii lor, Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Athenagoras s-au întâlnit la Ierusalim, între 4 şi 6 ianuarie 1964, ridicând ulterior anatemele, ce au stat la mijloc între cele două Biserici, de-a lungul secolelor.

Dar întâlnirea nu s-a terminat aşa, ci au reuşit performanţa satanică de a participa la o slujbă ecumenistă în Sfântul Mormânt, după care au semnat şi o declaraţie comună unde, în final, cei doi patriarhi ortodocşi (al Ierusalimului şi al Constantinopolului) împreună cu Papa au declarat, nici mai mult, nici mai puţin, că „aşteaptă cu nerăbdare ziua în care,în sfârşit se vor împărtăşi împreună din Cina euharistică”. Şi au şi întărit această idee spunând că „împărtăşirea din acelaşi Potir este dorinţa şi scopul nostru”.

Părinte sfinte, nu există durere mai mare pentru sufletele noastre ortodoxe, decât această ultimă cădere din care nimeni şi nimic nu ne va putea salva. De aceea am îndrăznit să-ţi tulbur liniştea divină cu scrisoarea mea de dor, pentru că ţin minte că atunci când un om sau un grup de oameni, sau chiar ţara întreagă erau în tulburare sau incertitudine, primeam pe loc răspuns divin şi ajutorul tău nesperat cu rezolvarea minunată a situaţiilor.

Te rugăm şi acum, părinte sfinte, coboară-ţi privirea către fiii tăi duhovniceşti care au mare nevoie măcar să înţeleagă în ce moment istoric suntem. Cum să trăim, în ce fel să ne pregătim sufleteşte ca să atragem mila lui Dumnezeu? Chiar dacă noi, generaţia asta, nu doar că nu mai facem nimic în comparaţie cu creştinii primelor secole, ba chiar Îl hulim şi Îl dispreţuim pe Dumnezeu prin păcatele noastre.

Spun Sfinţii Părinţi că pe copiii Săi Dumnezeu nu-i va părăsi. Mijloceşte, Părinte sfinte, pentru toţi care am crezut în mântuire prin rugăciunile şi binecuvântările tale. Scriam mai devreme că mi-e tare dor de pacea şi sfinţenia din chilia mea în urma spovedaniilor – parcă ar fi fost ieri!

Dar cu spaimă în suflet îmi aduc aminte de ultimele cuvinte lăsate ca testament: „mai sunt 12 luni şi vine urgia”! Cum să păstrăm liniştea şi pacea sfântă pe care ne-ai răspândit-o peste toţi care am crezut în tine şi în acelaşi timp să primim cu bucurie URGIA de care ne-ai avertizat? DA, CU BUCURIE! Pentru că aşa ai trăit anii din puşcărie, chinurile, bătăile, foamea şi mai ales înjosirea sufletească de la comuniştii hulitori de Hristos. Dar aşa ai trăit, spre uimirea noastră, ca un martir până în ultimele clipe de viaţă pământească, sfâşiat şi însângerat de boală, dar cu seninătatea şi bucuria ce a fost prezentă în vieţile tuturor sfinţilor.

Nu îndrăznim să ne ridicăm până la acest nivel de iubire totală pentru Dumnezeu, dar mila lui Dumnezeu ar fi pentru noi forţa extraordinară care ne-ar duce pe drumul Mântuirii. Ştiu că Domnul a avut nevoie de tine, părinte, de aceea te-a chemat la El. Noi nu suntem vrednici de nicio cinste sau mângâiere, nici aici pe pământ, cu atât mai puţin în Împărăţia Cerurilor, dar pedeapsa pe care o meritam noi, a preluat-o Hristos cu jertfa Sa, asumată pentru noi.

Pe EL roagă-L, Părinte, să primim iertare şi chip şi timp de pocăinţă pentru Mântuire!

Preaputernice şi slăvite, Doamne Iisuse Hristoase! Tu, Care ai venit în lume să tămăduieşti neputinţele oamenilor, Care nu ai venit să chemi la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi, şi ai primit moarte pe cruce pentru mântuirea noastră! Din adâncul inimii Te rog să primeşti smerita noastră rugăciune pentru rugăciunile şi viaţă sfântă a Părintelui nostru Justin din Petru-Vodă.

de Monahia Ecaterina Fermo, articolpublicat în nr. 34 al revistei ATITUDINI

Articolul Scrisoare de dor către Părintele Justin, de la pământ la cer apare prima dată în Maica Ecaterina Fermo.

În cartea „Tipic bisericesc”, se vorbeşte despre acele soroace, despre termenele îndătinate, pentru pomenirea morţilor, în care se săvârşesc rânduielile bisericeşti, ce urmează după înmormântarea fiecărui creştin ortodox, în parte. Şi acestea sunt: la trei zile, la nouă zile, la patruzeci zile, la trei luni, la şase luni, la nouă luni, la un an, şi apoi, în fiecare an, până la şapte ani, după moarte. Iar la şapte ani, după moarte, în biserica noastră, este şi acest obicei de a se face dezgroparea celui mort, când familia aduce la mormânt cele după rânduială, pentru pomenirea respectivă. Şi nu e de mirare, că în unele mănăstiri cu tradiţie, la împlinirea celor şapte ani, osemintele se scot afară, cu multă grijă şi cu sfântă rânduială, apoi sunt aşezate în gropniţă, unde cel rânduit merge, în fiecare zi, să aprindă candela şi a le tămâia. Astfel, se înţelege că şi la Sfânta Mănăstire Petru-Vodă, unde este înmormântat marele mărturisitor şi slujitor al Bisericii noastre, Părintele Calciu, la împlinirea celor şapte ani după deces, părinţi călugări, cu evlavie, credinţă şi minte sănătoasă, potrivit tradiţiei din Biserica noastră, au făcut acest ritual, dezgropând pe părintele, fără să fi gândit că vor face tulburare şi că vor ştirbi autoritatea Bisericii, şi că au contravenit dispoziţiilor testamentare ale Părintelui Calciu, lăsate în 28 octombrie 2006, Părintelui Justin Pârvu şi obştii de la Petru-Vodă, unde a dorit să fie înmormântat.

Monahii: Teodot şi Gabriel, cât şi ceilalţi părinţi, nu au mers pe pietatea populară, rătăcind în duhul greşelii, făcând „profanare de morminte”, încât să fi fost atât de îngrijorat şi adânc tulburat fiul părintelui, Andrei Calciu, care se află în America.

Călugării cu pricina, cunoscându-i pe unii foarte bine, nu aleargă după senzaţional, atât Monahul Teodot cât şi Gabriel, ca şi ceilalţi, cu o verticalitate sănătoasă, cu echilibrul facultăţilor intelectuale şi sufleteşti, pentru relansarea adevărului potenţial, dincolo de orice scandal monden – au vrut să aşeze cu evlavie şi adâncă smerenie, înaintea celor credincioşi, adevăratul model de mare mărturisitor, care, prin neputrezire, cu voia lui Dumnezeu, să fie icoană vie, spre care să privim noi toţi că „Dumnezeu este minunat întru Sfinţii Săi”, şi ca limbile străine să teologhisească în contextul lumii contemporane că, în vremea din urmă a comunismului, mulţi dintre cei ai neamului românesc, printre care şi Părintele Calciu, s-au făcut bineplăcuţi lui Dumnezeu şi nu şi-au pierdut sufletul, şi nu s-au asfixiat cu slava lumii deşarte, căci prin dinamismul lor, parte dintre noi, am recuperat ceva dintre virtuţi.

Este adevărat că Biserica este cea care decide, prin autoritatea ierarhilor ei, declararea unor trupuri neputrezite, ca fiind sfinte moaşte. Şi dacă cei care au deshumat, nu în mod abuziv, cum se spune, ci în duhul evlaviei lor pentru Părintele Calciu, acest fapt ar trebui să fie considerat o dimensiune flexibilă, nu o debilitate mintală, ci o eficienţă a evlaviei, mai largă pentru cei suspicioşi şi euforici, cărora încă le mai este frică de o recunoaştere că, în Părintele Calciu a zemuit Ortodoxia adevărată şi mărturisită cu mare curaj şi dragoste de ţară şi neam, excluzând din viaţa sa, ca slujitor al Bisericii, dorinţa de putere, iubirea de ranguri, de onoruri, depăşind acest orizont cu dragoste de Hristos şi de Biserică. De aceea, rămâne inconfundabil, care nu şi-a făcut o imagine falsă de sine, precum foarte mulţi dintre cei care slujesc Biserica, încă îşi mai confecţionează un destin pe puterea politică.

Un lucru trebuie să ne fie clar tuturor că, Părintele Calciu, o mare figură martirică a secolului XX, care în viaţă şi-a căutat libertatea sa interioară pentru Hristos, şi nu a slujit decerebrat valori derivate, ci a slujit pentru Dumnezeu viaţa noastră sufletească a tuturor, şi nu a trăit anexat unor adeziuni de mâna a doua. Aşa că, deshumarea părintelui nu este şi nu a fost „pioasă sminteală” cum afirmă domnia sa, Răzvan Codrescu (vezi Lumea credinţei, ian. 2014, pag. 58), ci a fost o rânduială plină de pioşenie, aprinsă în candela credinţei, cu o pomenire şi o cinstire pentru neputrezirea trupului părintelui, prin care Dumnezeu a binevoit aşa. Cei doritori de mai multe detalii, cât priveşte cultul moaştelor, să mai ştie şi asta că „sfinţii pe care i-a canonizat Biserica noastră, au fost mai întâi cinstiţi de către poporul credincios iar Biserica, de fapt, confirmă recunoaşterea sfinţeniei, care vine din lucrarea Sfântului Duh în oameni”.(vezi Pr. Prof. Dr. Mircea Păcuraru, Sfinţi Daco-Români şi Români, Iaşi 1994, pag. 6). Şi noi credem şi mărturisim că evlavia populară, în chip minunat, de-a lungul veacurilor, a fixat cu certitudine sfinţenia, acolo unde Dumnezeu a binevoit să o arate, atât în timpul vieţii sau imediat după moarte.

Da, aşa este, trebuie să ne păzim a ne face idoli! Însă cei care au deshumat pe Părintele Calciu, nu l-au deshumat ca să şi-l facă idol. Nu!

Nu l-au deshumat pentru a se inventaria conflicte cu fiul Părintelui, Andrei Calciu, care s-a tulburat de imaginile colportate pe internet, ajungând până acolo, să spună că va da Mănăstirea Petru-Vodă în judecată, pentru profanare de morminte.

Domnia Sa ar trebui să ştie că, deshumarea tatălui său, nu a fost o profanare ci o stare de spirit şi de evlavie, pentru cel care a fost Părintele Gheorghe Calciu, căruia cei din Sf. Mănăstire Petru-Vodă i-au purtat de rânduială, arătând prin asta că moartea nu ne desparte de cei adormiţi, că deşi murim, suntem vii. Apoi, trupul părintelui, până la reînhumare, a fost aşezat într-o încăpere, unde candela şi lumânarea nu s-au stins, şi asemenea celor plăcuţi lui Dumnezeu, şi părintelui i s-a adus respectul şi cinstirea, cu rugăciune şi închinare, prin care nici nu i s-a adăugat şi nici nu i s-a ştirbit cu nimic, sfinţenia. Apoi, la intervenţia Înaltpreasfinţitului Mitropolit Teofan de la Iaşi, a fost reînhumat, cu neîmpuţinată nădejde şi aşteptare, că vremea îl va aşeza spre cinstire, alături de toţi acei mărturisitori, care au apărat cu jertfelnicie, credinţa ortodoxă, neamul şi ţara noastră.

Şi dacă asta se va întâmpla: Cum va rămâne cu scrisoarea testamentară din 28 octombrie 2006, adresată, în mod special, părintelui Justin Pârvu, cel întru veşnică pomenire şi obştii de la Petru-Vodă?

Peste toate acestea, să nu uităm un lucru; cu moaşte sau fără moaştele Părintelui Calciu, lumea de evlavie, lumea curată la suflet, lumea săracă în păcat, lumea care supravieţuieşte pentru salvarea sufletului, prin mijlocirea celor ce sunt aleşi de Dumnezeu, se va ruga părintelui care, coalizat cu sfinţii, să-i răspundă la rugăciunea ei, când este nefericită, când este în cauze mari sau mici de indispoziţie, şi-n probleme acute ale vieţii şi să-i aşeze cu voia lui Hristos, bucuria vindecătoare a sufletului şi să învie în viaţa de acum, adică să nu treacă pe lângă Dumnezeu, fără să-L recunoască.

De fapt, lumea ştie că toate bisericile sunt pline de har, iar Dumnezeu este pretutindeni, nu numai unde sunt moaşte (vezi Lumea credinţei, ian. 2014, pag.58). Acest lucru îl ştiu foarte bine părinţii de la Sf. Mănăstire Petru-Vodă, ştiu mai bine decât ne-am închipui noi, ei nu l-au dezgropat pe Părintele Calciu, că ar fi crezut despre biserica lor mănăstirească că nu ar avea suficient har, pentru că n-ar avea sfinte moaşte. Nu!

           Ştiu foarte bine că, în Sf. Mănăstire Petru-Vodă, parte dintre călugări, sunt foarte bine pregătiţi teologic şi cu-n suport spiritual, fără carenţă. Că nu prea sunt acceptaţi printre cei vii, dar morţi duhovniceşte e o altă problemă. Sunt alţii care greşesc rău de tot, cu devieri scandaloase şi incapabili de a-şi asuma riscul, dar… (n.n. vezi comunicatul scandalos al monahului Filotheu )

           E trist, foarte trist când se depun mărturii care paralizează respiraţia duhovnicească. Căci puzderia de ziarişti şi analişti, asta fac!

           Cine nu ştie, dreptul de a vorbi e, fireşte, unanim recunoscut, dar important este cum vorbeşti, ce vorbeşti şi scopul în sine urmărit. Căci inteligenţa adevărată nu face zgomot, şi nici nu beşteleşte mitocăneşte.

           Aşa că, uşa Bisericii trebuie să o deschidem curat şi cu nevoie de a înţelege mai bine ce se întâmplă cu ritualurile din cultul religios, şi să te laşi să fii atins din ordinea mai subtilă. Însă, când se uită regulile minimale, subminăm suficienţa îndestulării pe care Dumnezeu o pune unde vrea El, şi nu unde vrem noi, oamenii. Apoi nimeni să nu creadă că, prin deshumarea şi reînhumarea Părintelui Calciu, cerul s-ar fi risipit.

           Adevărul acesta este, trecem printr-o criză spirituală, greu de stăpânit şi că rătăcim pentru o stare reconfortantă, cum citeam şi-n revista Lumea Monahilor: „Înstrăinându-ne de Dumnezeu, omul îşi caută alte drepturi, alte motivaţii, alte raţiuni (nr.70/2013, pag. 42). Cum, de altfel pentru cei cu alte motivaţii şi alte raţiuni, dezgroparea Părintelui Calciu de la Petru-Vodă, a semănat atâta nelinişte, atâta agitaţie şi nevroză, înainte de Sfintele Sărbători ale Crăciunului, cât şi după aceea.

           Părintele Calciu a fost reînhumat! Aşa că, putem să ne aşezăm într-un unghi convenabil şi confortabil, că osemintele sale vor sta în adânc de mormânt, spre o mai bună linişte a fiului său, Andrei, cât şi a celor îndoilnici de darul sfinţeniei sale, până la vremea când Sfântul nostru Sinod, în spaţiul tradiţiei creştine autentic ortodoxe, va hotărâ înscrierea numelui părintelui în rândul sfinţilor, după ce se vor verifica, dacă va fi nevoie, toate semnele, şi va avea toată garanţia că osemintele sale pot fi declarate moaşte. Dar până atunci, oamenii cu adevărat credincioşi, fără să o ia razna, îl vor căuta cu rugăciunea, pe acest mare mărturisitor, fără a ţine seama de episodul întâmplat şi vor fi incendiaţi lăuntric de dragostea faţă de acest mare slujitor al Bisericii noastre, care a îmbogăţit şi înfrumuseţat Ortodoxia noastră, fără spaima de viitorul său şi de indispoziţiile cotidiene.

           Orice greşeală e o carenţă dar, trebuie să redescoperim gustul onoarei pe care l-am câştigat noi slujitorii Bisericii noastre şi pe care nu trebuie să-l mai pierdem.

           Monahul Teodot, cât şi Gabriel, ca şi toţi ceilalţi monahi din Mănăstirea Petru-Vodă, nu sunt o rătăcire pentru noi, ci ne ajută să recuperăm, în condiţii de libertate, reflexele normalităţii şi să nu mai trăim Ortodoxia în epidemia talentelor negative. Ei sunt o pildă de modestie, de spiritualitate şi cultivă în fiecare zi, zelul pentru credinţa adevărată, pentru Hristos şi Biserică, cu mare smerenie.

 sursa: Bucovina Profunda

Articolul Prin reînhumarea Părintelui Calciu, ce-am câştigat şi ce-am pierdut? apare prima dată în Maica Ecaterina Fermo.

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin !

Prea Sfântă Treime, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, certat-ai neamul acesta al nostru cu secetă, boli şi pierderea avuţiei naţionale. Au flămânzit copiii Tăi, Doamne, au pierit bătrânii de mustrarea Ta şi rodul grânelor şi al muncii noastre s-a uscat sau a putrezit prin mânia Ta. În multe feluri ai mustraţ Stăpâne, pe poporul Tău, pe tineri şi pe bătrâni, pe voinici şi pe copilandri, căci toţi am greşit înaintea Ta şi ne-am abătut, am călcat poruncile Tale şi de dreptatea Ta nu ne-am adus aminte. S-a umplut paharul răbdarii Tale şi răuţătile noastre s-au înmulţit mai mult decât grindina şi seceta cu care ne-ai cercat. Ca nişte fii rătăcitori ne-am îndepărtat de Tine, dar azi ne întoarcem asemenea Fiului risipitor şi strigăm către Tine din adâncul inimii noastre îndurerate: Dumnezeul părinţilor noştri, care ai trimis harul şi pacea Ta peste înaintaşii noştri şi precum în vremurile grele ale neamului nostru ai ridicat la nevoie bărbaţi vrednici care au luat pe umerii lor greutăţile poporului, aşa ridică şi acum un bărbat cu suflet mare, gata de orice sacrificiu prin care să se răscumpere păcatele poporului nostru înaintea Ta, Stăpâne.

Dă-i harul Tău, pune în el virtuţile cereşti pe care le dai celor care te iubesc pe Tine şi dă-i binecuvântarea Bisericii Tale întemeiate pe sângele iubitului Tău Fiu.

Fă-l pe dânsul fiu adevărat al Bisericii Ortodoxe, binecuvântat de ierarhi şi iubit de popor că, deplin luminat cu lumina cunoştinţei Tale să ducă neamul acesta al Tău, Doamne, pe drumul salvării din necazurile în care propriile păcate l-au scufundaţ spre soarele Dreptăţii, Răsăritul cel de Sus, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Sfântă Maică a lui Dumnezeu, ajută neamul şi ţara noastră! Toate puterile cereşti, apăraţi pământul ţării noastre de năvălirile vrăjmaşului văzut şi nevăzut. Toţi sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!

adaptare după Rugăciune pentru Anul âesta(2001), a Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa

sursa: Apologeticum

Articolul Rugăciunea ortodocşilor pentru un ales al lui Dumnezeu apare prima dată în Maica Ecaterina Fermo.

Sfânta Ecaterina, iubiţii mei, este o mustrare pentru poporul nostru. Mustrare mai întâi pentru femeile a căror minte le este la frumuseţea trupească şi nu se îngrijesc de cea sufletească. În al doilea rând este o mustrare pentru bărbaţii care se dovedesc inferiori femeilor. Iar în al treilea rând este o mustrare a noastră, a clericilor, deoarece nu aducem suflete aproape de Hristos cum a făcut Sfânta Ecaterina, ci mai degrabă le gonim.

Vom vorbi despre Sfânta Ecaterina care este sărbătorită astăzi. Sfânta Ecaterina a trăit în veacul al III – lea după Hristos. S-a născut în Alexandria. Tatăl ei Constas, reprezentant al împăratului, şi mama ei erau idolatri. Aşa că şi ea era idololatră. Dar fetiţa avea o mare înclinaţie spre studii. A studiat toate ştiinţele şi a citit operele scriitorilor greci şi latini, iar la vârsta de 18 ani era cea mai învăţată fată din Alexandria.

Dar şi la înfăţişare era o femeie minunată, pe de-a întregul plăcută. Cu astfel de daruri trupeşti şi intelectuale era o mireasă peţită de mulţi. Tineri importanţi o cereau în căsătorie, dar ea spunea că nu vrea să se mărite în ciuda tuturor presiunilor alor ei.

Dacă cineva vrea să se căsătorească, este păcat să-l împiedicăm. Dar dacă aceasta este păcat o dată, de 100 de ori este păcat să împiedicăm un om, bărbat sau femeie, care vrea să-şi dea inima lui Dumnezeu. Nunta este de argint, fecioria este de aur. Alege şi ea.Eu, de atâţia ani de când slujesc Domnului, niciodată, dar niciodată nu am împiedicat un om să se căsătorească. Dar întotdeauna am susţinut femei şi bărbaţi care au vrut să se dedice lui Dumnezeu şi să fie persoane misionare şi să se facă monahi. Dumnezeu a dat libertate. Violenţa este interzisă, în special în aceste chestiuni.

Aşadar făceau rele presiuni asupra Sfintei Ecaterina. Ea nu ura nunta, dar ca un spirit superior ce era, voia să fie neîmprăştiată. Şi nu există doar nunta aceasta obişnuită. Unii se căsătoresc cu patria, alţii cu ştiinţa, alţii cu religia.

Sfânta Ecaterina, pentru a scăpa de presiuni, a uneltit un pretext ingenios. Pentru că un creştin trebuie să fie înţelept; trebuie să aibă înţelepciunea nu a lumii acesteia, ci a lui Dumnezeu. Aşadar spune părinţilor ei:

– De vreme ce mă presaţi atâta, accept să mă căsătoresc, dar cu o condiţie.
– Ce condiţie, copilul meu?
– Dacă se va găsi un tânăr care să fie superior mie în ceea ce priveşte frumuseţea, bogăţia, cunoaşterea şi ştiinţa, îl voi lua.

Au început să caute şi s-au prezentat mulţi. Unii erau bogaţi, dar nu erau frumoşi. Unii erau bogaţi şi frumoşi, dar nu erau învăţaţi. Un lucru rar: şi bogăţie, şi frumuseţe, şi educaţie aleasă să se întâlnească într-o singură persoană. În felul acesta nu s-a putut găsi cineva, iar părinţii erau nemângâiaţi.

Au trimis-o la un oarecare ascet filozof, care trăia într-o peşteră afară din Alexandria. S-a dus şi i-a cerut sfatul ce să facă. Acela i-a spus:

– Copila mea, eu ştiu un tânăr. Nu există altul ca El în lume. Frumos, bogat, puternic, înţelept ca nimeni altul. Ecaterina s-a entuziasmat şi i-a spus:
– Aş vrea să-l văd.

Îi spune ascetul:

– Vei face ce-ţi voi spune?
– Voi face.
– Ascultă deci (a spus ascetul şi a scos din sânul său o icoană a Preasfintei Fecioare cu Domnul nostru Iisus Hristos): Ia această icoană, du-te acasă, închide-te în camera ta şi roagă-te. Şi Preasfânta îţi va arăta ce să faci.

Într-adevăr, Ecaterina a luat icoana, s-a închis în casă şi a făcut multă rugăciune, până după miezul nopţii. Obosind a lua-o somnul. Atunci vede o vedenie: a văzut-o pe Preasfânta Fecioară că strălucea ca o lună, iar pe dumnezeiescul Prunc în braţele ei că strălucea ca un soare; dar faţa lui Hristos se întorcea ca să n-o vadă pe Ecaterina. Atunci Maica Domnului spune:

– Copilul meu, priveşte la această fată. A venit de atât de departe, şi cere să afle pe cineva care să o iubească şi să i se dedice.

Dumnezeiescul Prunc a răspuns cu mânie:

– Nu vreau s-o privesc.
– De ce, copilul meu? Acesta este cea mai frumoasă copilă din Alexandria.
– Nu, Maica lui Dumnezeu, este urâtă (era urâtă, deoarece încă nu era botezată).

Ecaterina a fugit plângând. S-a dus la ascet şi i-a spus vedenia.

– Bine ţi-a spus, zice acela. De aceea, dacă vrei ca Hristos să privească spre tine, trebuie să crezi în El şi să te botezi.

În câteva zile acea mare personalitate a Alexandriei s-a botezat şi devenise de acum creştină. Atunci a văzut iarăşi o vedenie. De această dată dumnezeiescul Prunc o privea şi raiul se sălăşluise în inima ei. Din acel moment Ecaterina s-a dedicat pe de-a întregul lui Hristos. A devenit misionară.

A aflat lucrul acesta împăratul Maximian şi a chemat-o la dialog. La sfârşit a fost nevoit să spună:

– Nu pot s-o scot la capăt cu tine, dar voi chema pe înţelepţi şi pe oamenii de ştiinţă, pe matematicieni şi fizicieni şi astronomi, pentru ca să discuţi cu ei.

A doua zi, 150 de înţelepţi erau la palatul lui Maximian. De cealaltă parte Sfânta Ecaterina singură.A început discuţia şi a durat toată ziua. Argumentele înţelepţilor erau demontate. Duhul Sfânt a luminat-o pe Sfântă Ecaterina, iar ea le-a închis gura. Unul după altul spuneau:

– Sunt de acord cu Ecaterina. Cred în Dumnezeul Ecaterinei.

Iar împăratul? S-a sălbăticit şi mai mult şi a poruncit să taie capetele sofiştilor în faţa lui. Astfel, acei 150 de înţelepţi au mărturisit pe Hristos şi au fost martirizaţi.

După aceasta Maximian a aruncat-o pe Sfânta Ecaterina în închisoare. Şi în temniţă fiind ea repurta noi biruinţe. acolo a adus la credinţă pe mulţi care veneau să o viziteze. Printre ele era şi femeia lui Maximin, împărăteasa Faustina, şi garda de corp a ei, demnitarul Porfirie, împreună cu 200 de soldaţi ai săi. Toţi aceştia, ascultând cuvintele ei, au crezut în Hristos. Dar Maximian, cuprins de o pizmă satanică, nu numai că a rămas neînduplecat, dar a şi poruncit ca şi aceştia să fie decapitaţi. Nu i-a fost milă nici de femeia sa! O sută cincizeci cu două sute şi cu doi fac trei sute cincizeci şi doi (352), trei sute cincizeci şi două de suflete a prins în mreaja lui Hristos predica Sfintei Ecaterina!

După puţin s-a apropiat şi sfârşitul ei. Nu vă povestesc detaliile. Este lung şirul chinurilor, din care cel mai groaznic este roata. Şi piatră să fii, te vei emoţiona dacă vei citi sfârşitul Sfintei Ecaterina. După ce a îngenunchiat, şi-a înălţat mâinile şi s-a rugat pentru întreaga lume. Apoi şi-a plecat capul şi a fost decapitată. Aşa şi-a dat sfântul ei suflet, care ca un porumbel alb a zburat la ceruri.

Sfintele ei moaşte se păstrează nestricate. Câţi nu cred să se ducă să le vadă. Se află în Muntele Sinai. Pe acest cuib îl păstrează de-a lungul veacurilor monahii greci. Să mulţumim lui Dumnezeu pentru asta. Poate că ei sunt ultimii monahi, deoarece copiii Eladei nu mai merg să se facă monahi în Sinai sau în Sfântul Munte; au alte aspiraţii…

Ca închinători merg acolo şi israeliţi, şi egipteni, şi beduini, şi germani, şi ruşi ca să sărute sfintele moaşte ale sfintei pe care a încununat-o Dumnezeu cu trei cununi: a fecioriei, a martiriului şi a înţelepciunii şi ştiinţei.

Dacă ne uităm la icoana ei, vedem că are un inel. Ce înseamnă acesta?În a doua vedenie pe care a avut-o, Hristos i-a dat un inel, adică au devenit atunci logodnici. Logodnici care se deosebesc de logodnicii de pe pământ. În clipa în care o fată se dedică lui Dumnezeu, de acolo înainte ea se logodeşte cu Hristos, care este„Mirele cel împodobit cu frumuseţea mai mult decât toţi oamenii”(Stihoavna Laudelor din Sfânta şi Marea Marţi).

***

Sfânta Ecaterina, iubiţii mei, este o mustrare pentru poporul nostru. Mustrare mai întâi pentru femeile a căror minte le este la frumuseţea trupească şi nu se îngrijesc de cea sufletească. În al doilea rând este o mustrare pentru bărbaţii care se dovedesc inferiori femeilor. Iar în al treilea rând este o mustrare a noastră, a clericilor, deoarece nu aducem suflete aproape de Hristos cum a făcut Sfânta Ecaterina, ci mai degrabă le gonim.

Închei şi doresc ca din rândul femeilor să se ridice mame care să crească eroi, iar din rândul bărbaţilor să se ridice martiri. Cununa aceasta o nădăjduiesc de la mamă, de la femeie. Amin.

+ Episcopul Augustin
(Omilie de seară din biserica Sfintei Treimi Ptolemaida, duminică, 26.11.1978)
preluat de pe Pelerin ortodox

Articolul Sfânta Muceniţă Ecaterina – logodnica lui Hristos. Predica mitr. Augustin de Florina apare prima dată în Maica Ecaterina Fermo.

Articolul Părintele Justin la început de post al Naşterii Domnului despre sfinţenie şi viaţa veşnică apare prima dată în Maica Ecaterina Fermo.

Este binecunoscut faptul că Patriarhia Moscovei a apărat È™i promovat cauza comunismului de aproape optzeci de ani, căutând scuze chiar È™i pentru cele mai diabolice fapte ale guvernului sovietic -iar asemenea fapte au fost fără precedent în istorie….acest proces a început cu DeclaraÈ›ia prosovietică a Mitropolitului Serghie, în 1927, È™i a luat proporţii sub Patriarhul Alexei în timpul celui de al doilea război mondial.

În anii `60, sub oblăduirea Mitropolitului Nicodim de Leningrad, procesul a căpătat un fundament teologic, fiind numit ”Teologia Păcii”, într-un mod foarte asemănător cu ”Teologia Eliberării” a marxiÈ™tilor catolici contemporani din America Centrală È™i de Sud. ”Evanghelia CreÈ™tinătăÈ›ii Comuniste” a suferit un recul după căderea Uniunii Sovietice în 1991, dar spre sfârÈ™itul anilor ”™90, a început să se dezvolte o noua ”Religie a Biruinţei”, o ridicare în slăvi a victoriei sovietice din 1945, ca victorie a binelui asupra răului, comparabilă cu biruinţa pascală a lui Hristos asupra diavolului!

âum, în 2010, ca să încoroneze în sfârÈ™it această oribilă justificare a celui mai mare rău ca cel mai mare bine, noul Patriarh, Kiril (Gundiaev) a descris moartea milionelor de cetăÈ›eni sovietici în cel de al doilea război mondial ca ”jertfă izbăvitoare a naţiunii” către Dumnezeu pentru păcatele poporului rus….(1).
Să examinăm cum această ”teologie a biruinţei” s-a născut din ”teologia păcii” din anii ”™60.

AÈ™a numita ”miÈ™care pentru pace” s-a născut, practic, ca o reacÈ›ie politică la formarea NATO în 1949. âeastă organizaÈ›ie fusese creeată ca să apere Europa de agresiunea sovietică. Dar, din punct de vedere al marxism-leninismului, ea nu era o organizaÈ›ie defensivă, ci o ameninÈ›are la adresa păcii în lume.
În virtutea acestei poziÈ›ii, Patriarhia Moscovei a organizat o serie de conferinÈ›e ecumenice ”pentru apărarea păcii” cu reprezentanÈ›i nu numai ai confesiunilor creÈ™tine, dar È™i ai hinduismului, iudaismului, islamului, È™intoismului È™i sikhismului. Pentru că aceÈ™ti ”luptători pentru pace” se închinau unor alÈ›i dumnezei sau (în cazul buddhismului) nici unuia, la aceste conferinÈ›e nu era loc pentru o înÈ›elegere creÈ™tină a păcii. Nu se făcea nici o menÈ›iune asupra faptului că pacea pe pământ nu este posibilă decât dacă există pace cu Dumnezeu, care se obÈ›ine prin credinÈ›ă È™i prin lucrarea mântuitoare a lui Hristos, cel ce este ”pacea noastră” (Efeseni 2.14) È™i printr-o luptă neobosită cu răul, sub orice formă a lui, inclusiv ateismul È™i comunismul.

Mai mult, aÈ™a cum scrie Kurochkin, ”în paginile presei ecleziastice È™i pe buzele celor ce vorbeau înaintea credincioÈ™ilor, a fost propovăduită din ce în ce mai mult similaritatea È™i apropierea dintre valorile comunismului È™i idealurile morale È™i sociale creÈ™tine.” Și astfel, cultul lui Stalin a fost transfomat în cultul comunismului. Pentru că ”biserica patriarhală, cucerindu-i pe renovaÈ›ioniÈ™ti, a fost forÈ›ată să asimileze moÈ™tenirea celor cuceriÈ›i nu numai în privinÈ›a reorientării politice, dar È™i în sfera reconstrucÈ›iei ideologice.”(2)

”Evanghelia CreÈ™tinătăÈ›ii Comuniste” a apărut în enciclica patriahiei ”în relaÈ›ie cu Marea RevoluÈ›ie Socialistă din Octombrie”, care se presupune că ”a transformat în realitate visurile a multor generaÈ›ii. A transferat în proprietatea oamenilor bogăÈ›iile naturale È™i mijloacele de producÈ›ie. A schimbat însăÈ™i esenÈ›a relaÈ›iilor umane, făcându-i egali pe toÈ›i cetăÈ›enii È™i excluzând din societatea noastră orice urmă a duÈ™măniei dintre oameni de diferite rase È™i naÈ›ionalităÈ›i, de diferite convingeri, credinÈ›e È™i origini sociale.” (3)

În măsura în care Patriarhia Moscovei a mărturisit că revoluÈ›ia a schimbat în bine ”însăÈ™i esenÈ›a relaÈ›iilor umane” ea a renunÈ›at la credinÈ›a creÈ™tină în favoarea celei în Antihrist. âest aspect al apostaziei Patriarhiei Moscovei este deseori uitat. Și desigur că acum, după căderea comunismului, Patriarhia Moscovei nu mai pomeneÈ™te entuziasmul ei pentru crezul antihristic al comunismului. Dar după orice accepÈ›iune normală a cuvintelor folosite, ierarhii Patriarhiei Moscovei au încetat să fie, nu numai OrtodocÈ™i, ci È™i CreÈ™tini..

”AÈ™a numita ”teologie a păcii” scrie preotul George Grabbe ”este, în esenÈ›ă, propovăduirea chiliastă a ÎmpărăÈ›iei lui Dumnezeu pe pământ, prin înrădăcinarea socialismului comunist.. (…) Pacea pe care Patriarhia Moscovei o declamă nu este o pace spirituală, ci una politică, mai mult chiar, o pace falsă, deoarece aÈ™a-zisa ”teologie a păcii” este afiliată la propaganda înÈ™elătoare a sovieticilor. În încercarea de a imita propaganda comunistă, patriarhia eÈ™uează fără voia ei în promovarea unui anumit tip de chiliasm, adică atingerea unei vârste de aur È™i a unei păci generale prin mijloace cu caracter politic. Dacă Mântuitorul a spus: ”CăutaÈ›i mai întâi ÎmpărăÈ›ia lui Dumnezeu È™i restul se va adăuga vouă”, Patriarhia Moscovei răstoarnă această ordine: ÎmpărăÈ›ia lui Dumnezeu trebuieÈ™te obÈ›inută prin mijloacele exterioare ale ordinii sociale comuniste.”

” âesta este motivul pentru care, în raportul său ”Pace È™i Libertate” de la conferinÈ›a locală a miÈ™cării pentru pace din Olanda, din 1963, Mitropolitul Nicodim a chemat Biserica să se apropie de lume.

”Din timpurile străvechi” a spus el, ”apologeÈ›ii lipsei de schimbare a relaÈ›iilor sociale au îndreptat mintea credincioÈ™ilor către o alienare completă faÈ›ă de lume cu scopul de a-i îndepărta pe aceÈ™tia de la problemele sociale arzătoare, de la lupta pentru reconstrucÈ›ie a societăÈ›ii pe principiul justiÈ›iei. Sub influenÈ›a acestor învăÈ›ături pseudocreÈ™tine, generaÈ›ii întregi de fanatici înguÈ™ti au fost educaÈ›i È™i au crescut cu idei deformate despre CreÈ™tinătate.” (J.M.P.,1963, No1, p.40).

De ce anume se leapădă Mitropolitul Nicodim prin aceste cuvinte? El se leapădă de trecutul patristic È™i ascetic, el încearcă să întoarcă Biserica de la lupta pentru cer, către cărarea pământească a lucrărilor sociale. ÎmpărăÈ›ia lui Dumnezeu pe pământ este, pentru el, orânduirea comunistă.

El este imitat de către preotul V.M. Borovoi, care s-a exprimat încă È™i mai clar:

”Teologia sistematică È™i bisericile istorice nu s-au aflat niciodată de partea revoluÈ›iei pentru simplul motiv că ele au fost prizoniere ale unei înÈ›elegeri cosmocentrice a realităÈ›ii, prizoniere ale unei înÈ›elegeri statice despre o ordine stabilită odată È™i pentru totdeauna pe pământ. Numai în ultimele decade, când au avut loc schimbări profunde, chiar revoluÈ›ionare, în gândirea filozofică, teologică, È™i È™tiinÈ›ifică, ca rezultat al unei gândiri antropocentrice a cosmosului, a unei concepÈ›ii evoluÈ›ioniste a universului È™i a unei revizuiri a întregii istorii a umanităÈ›ii – numai după toate acestea a apărut posibilitatea scrierii unei teologii a progresului È™i revoluÈ›iei.” (J.M.P., 1966, No.9, p.78)…

Urmând această direcÈ›ie către apostazie, Patriarhia Moscovei si-a pierdut deja creÈ™tinătatea, înlocuind-o cu religia acestei lumi. Împotriva cuvintelor Mântuitorului (Matei 6.24), ea încearcă să slujească la doi stăpâni È™i, aÈ™a cum ne-a prevenit Mântuitorul, a ajuns la un punct unde se arată fără băgare de seamă faÈ›ă de CreÈ™tinism, dar cu râvnă în a sluji comunismului ateist.(4)

Marxism-leninismul n-a mai fost la modă după căderea Uniunii Sovietice în 1991. Dar spiritul comunismului nu a murit niciodată, ci, spre sfârÈ™itul epocii liberale a anilor ”™90, a renăscut sub forma ”NaÈ›ional BolÈ™evismului”, o formă naÈ›ionalistă extremă a vechiului comunism, altoită cu ceva ”ortodoxie”, dar fără marxism. âeastă nouă formă a vechii ideologii caută să justifice trecutul sovietic È™i tot răul său fără precedent È™i respinge pocăinÈ›a pentru păcatele săvârÈ™ite È™i pentru trădarea naÈ›iunii. Ea este ilustrată cel mai convingător într-un articol intitulat ”Religia BiruinÈ›ei” în care noul bloc politic-religios al Rusiei ”Pentru BiruinÈ›ă” îÈ™i prezintă programul. Biruinţa în cauză este victoria forÈ›elor sovietice asupra Germaniei naziste în 1945, al cărei sânge este considerat de această grupare ca având ”o semnificaÈ›ie mistică, sacră”, fiind ”principala emblemă a conÈ™tiinÈ›ei istorice ruseÈ™ti”.

Programul blocului este comunist în aspectele sale economice È™i politice, dar aspectele naÈ›ionaliste È™i religioase sunt încă È™i mai alarmante. Eltzin È™i colegii săi sunt acuzaÈ›i că au trădat ”™45 È™i ”realizările geniale” ale regimului sovietic postbelic.

”TotuÈ™i, duÈ™manul (care este, în mod limpede, Occidentul) nu a reuÈ™it să ne distrugă BiruinÈ›a. BiruinÈ›a este acea forÈ›ă spirituală care ne va ajuta să ne regenerăm. Din BiruinÈ›ă, ca dintr-un pom roditor, se vor naÈ™te noi tehnologii, vor creÈ™te noi È™coli, apărarea va fi întărită, va fi realizată o nouă concepÈ›ie despre lume. Un nou sens al comuniunii care va îmbrăÈ›iÈ™a întreaga naÈ›iune va confirma BiruinÈ›a lui ”™45, în secolul XXI.”. „Să nu uităm: în anii ”™40 a avut loc o minunată îmbinare a istoriilor Rusiei, a păgânilor, prin Prinţul Sviatoslav („cel blestemat” cum îl numeÈ™te Biserica Ortodoxă), care i-a învins pe kazari (populatie seminomadă de origine turcă; n.t.), a OrtodocÈ™ilor, la care au participat mari comandanÈ›i ruÈ™i È™i sfinÈ›i precum Alexandr Nevski È™i Dimitri Donskoi, a monarhiÈ™tilor, cu Petru, Suvurov È™i Kutuzov. În fumul bătăliilor războiului pentru patria mamă ei s-au amestecat cu strălucitorii „roÈ™ii” Zukov, Vasilevski È™i Rokossovski, pe care Iosef Stalin i-a proclamat aÈ™a de clar È™i de tare din Mausoleu… Numai blocul Pentru BiruinÈ›ă are dreptul să revendice cuprinderea întregii naÈ›iuni. Ideologia blocului Pentru BiruinÈ›ă este o idee naÈ›ională mult aÈ™teptată…BiruinÈ›a este cuvântul sacru care umple inima rusă de mândrie È™i libertate.” scrie Valentin Chikin

Alexandr Prokhanov continuă aceeaÈ™i idee: „BiruinÈ›a nu este doar o idee naÈ›ională. BiruinÈ›a este o credinÈ›ă, este religia spiritului rusesc. Sub cupola biruinÈ›ei, ortodocÈ™ii, musulmanii, ateii È™i credincioÈ™ii râvnitori îÈ™i găsesc cu toÈ›ii loc. BineînÈ›eles, ea are nevoie de evangheliÈ™tii ei, precum Ioan Teologul. Ea are nevoie de constructorii È™i de organizatorii ei. În conÈ™tiinÈ›a acestei filozofii religioase există loc pentru artiÈ™ti È™i sculptori, sociologi È™i politologi, istorici È™i politicieni. Noi trebuie să construim această mare credinÈ›ă Rusă – BiruinÈ›a! În ea se află miracolul aÈ™teptat de secole, (…) de la Rusia Kieveană la principatul Moscovei, de la imperiul È›arist la imperiul liderilor roÈ™ii. âeasta este nădejdea în binele universal, în dragostea universală. ÎnÈ›elegerea că lumea este guvernată nu de forÈ›ele oarbe ale materiei, ci de Dreptatea È™i JustiÈ›ia Divina.”(5)

Scriitorii ortodocÈ™i (afiliaÈ›i Patriarhiei Moscovei; n.t.) s-au înghesuit să sprijine această ideologie. Au început acÈ›iuni pentru canonizarea unor lideri „puternici”precum Ivan cel Groaznic È™i Rasputin. Au apărut „icoane” cu Stalin. Și, cel mai oribil È™i mai blasfemiator dintre toate, aniversarea victoriei sovietice din 9 mai 1945 a fost descrisă ca „sărbătoarea sărbătorilor” comparabilă cu PaÈ™tile – chiar PaÈ™tile însuÈ™i!

Astfel, într-un articol apărut pe web site-ul Patriarhiei Moscovei se scrie: „URSS-ul „ateist”, cu moartea pe moarte călcând, a înviat È™i a salvat lumea. Numai datorită faptului că soldaÈ›i cu È™i fără credinÈ›ă în Dumnezeu au murit în număr de milioane, trăim, astăzi, noi È™i întreaga populaÈ›ie a globului. Nu e nici o exagerare să gândim că acel cumplit È™i mare război È™i BiruinÈ›a noastră cea mare în acest Mare război a produs prima micro-înviere sociologică la scară largă, o imitare a patimilor lui Iisus de către poporul Uniunii Sovietice. 9 mai 1945 a devenit cea mai convingătoare dovadă a faptului că, acum 2000 de ani, Hristos a Înviat. De aceea Marea noastră BiruinÈ›ă este sărbătoarea sărbătorilor, este PaÈ™tile…”(6)

IarăÈ™i, cel ce înainte era idolul liberalilor din ROCOR, părintele Dimitrie Dudko, scrie: „A venit acum timpul să îl reabilităm pe Stalin. Și nu pe el ca pe el însuÈ™i, ci conceptul de Statalitate. Astăzi putem vedea cu ochii noÈ™tri ce crimă este non-statalitatea È™i ce binecuvântare este statalitatea! Nu contează câÈ›i se plâng că mulÈ›i au pierit în lagărele sovietice – câÈ›i pier acum fără cercetare sau proces!…Dacă Stalin s-ar fi aflat aici, nu s-ar fi produs un asemenea colaps…Stalin, un ateu, în cele din afară, a fost, de fapt, un credincios, È™i asta poate fi dovedit cu fapte, dacă nu am fi limitaÈ›i de spaÈ›iul acestui articol. Nu i-a cântat Biserica Ortodoxă Rusă fără de rost „veÈ™nica pomenire” atunci când a murit… Lucrul cel mai important este că Stalin s-a îngrijit de popor ca un tată. Locul său legitim este lângă Sovurov!”(7)

„Stalinismul Ecleziastic” a fost şi este semnul cel mai oribil al lipsei de pocăinÈ›ă a Patriarhiei Moscovei, chiar È™i acum când ea s-a eliberat de opresiunea sovietică. Lipsa pocăinÈ›ei a continuat È™i s-a intensificat în primul deceniu al secolului XXI. În 2010, a devenit ideologia oficială a Patriarhiei Moscovei aÈ™a cum este ea propovăduită de către noul ei lider, Patriarhul Kiril (Gundiaev) al Moscovei, care crede că „trebuie să ne lăsăm pătrunÈ™i de înÈ›elegerea semnificaÈ›iei speciale a Marelui Război Patriotic – aceasta este o înÈ›elegere religioasă.”

Kiril îi batjocoreÈ™te pe acei istorici care cred că răul comis de partea sovietică nu a fost cu nimic mai prejos decât cel săvârşit de partea nazistă. „Cu analiza lor rudimentară È™i păcătoasă” zice el, ei nu pot să vadă „Perspectiva Divină”. Adevărul este, potrivit patriarhului, că Rusia a fost regenerată spiritual în 1945, prin sângele milioanelor de cetăÈ›eni sovietici care au murit în război. De aceea se cuvine să sărbătorim ziua de 9 mai ca pe o sărbătoare a Bisericii. (8)

Dar să ne reamintim acum ce s-a întâmplat, de fapt, în război È™i în perioada imediat precedentă.

În perioada 1917-1941 a avut loc cea mai masivă, distructivă È™i neobosită persecuÈ›ie a Bisericii Ortodoxe din întreaga ei istorie. Pentru a menÈ›iona doar una dintre statistici: potrivit cifrelor guvernului Rus, numai în 1937 au fost arestaÈ›i 136,900 de clerici, dintre care 106,800 au fost uciÈ™i (9).

Nesatisfăcută cu uciderea propriilor cetăÈ›eni, Uniunea Sovietică a intrat într-un pact cu Germania Nazistă È™i, cu binecuvântarea Germaniei, a început să invadeze Polonia, Republicile Baltice È™i Finlanda.

Invazia nazistă din Duminica tuturor SfinÈ›ilor Rusiei din 1941 a eliberat Rusia de vest din robia sovietică È™i a fost întâmpinată cu un entuziasm neprefăcut de cea mai mare parte a locuitorilor. Cooperativele agricole au fost desfiinţate, bisericile au fost redeschise, milioane de oameni au fost botezaÈ›i, bucurându-se de o viaÈ›ă religioasă liberă pentru prima oară într-o generaÈ›ie. Ierahiile bisericeÈ™ti legitime au fost restabilite sub forma Bisericilor Ortodoxe Autonome ale Bielorusiei si Ucrainei.

Povestea a fost cu totul alta pentru cei ce au rămas în sfera sovietică. Mizeria războiului s-a adunat peste cea creată de sovietici, persecuÈ›ia creÈ™tinilor a continuat fără întrerupere, în special a CreÈ™tinilor din Catacombe, care au refuzat să recunoască puterea sovietică sau să lupte pentru „realizările din Octombrie”. MulÈ›i au fost împuÈ™caÈ›i pentru refuzul de a servi în Armata RoÈ™ie; alte mii au fost trimiÈ™i în lagăre.

Mai mult, în ciuda tuturor eforturilor propagandiÈ™tilor sovietici care au călărit pe mitul „Marelui Război pentru Mama Èšară” ca mare victorie a patriotismului rus asupra invadatorului străin, nu a existat nici o renaÈ™tere a patriotismului rus. Asta pentru că, aÈ™a cum scrie Anton Kuznetsov:

„Încă de la început, bolÈ™evicii s-au arătat ca o putere anti-rusească, pentru care concepte precum patrie, casă, È›ară mamă, onoare È™i datorie nu există, care urăÈ™te cele sfinte ale poporului rus, care a înlocuit cuvântul Rusia cu cuvântul „InternaÈ›ionala” È™i steagul rus cu flamura roÈ™ie, care nu este rusă prin însăÈ™i compoziÈ›ia sa etnică, fiind dominată de evrei (care au constituit un mare procentaj, astfel că, la început a părut a fi o „putere evreiască” pură) È™i de străini. În cei 24 de ani de dominaÈ›ie, puterea bolÈ™evică (sovietică) a lichidat cu mare succes Rusia istorică. Toate clasele sociale au fost anihilate una după alta: nobilimea, È›ărănimea, clerul È™i intelectualii (inclusiv toÈ›i ofiÈ›erii ruÈ™i), È™i toate instituÈ›iile Statale ale Rusiei de odinioară au fost distruse. Armată, poliÈ›ie, tribunale, adminstraÈ›ie locală, instituÈ›ii caritabile, etc. S-a pus în aplicare o lichidare sistematică a culturii ruse – biserici au fost aruncate în aer, muzee au fost prădate, au fost schimbate nume de oraÈ™e È™i străzi, familia rusă È™i tradiÈ›iile au fost exterminate, întreaga istorie rusă a fost îngropată È™i scuipată. În locul spiritului rusesc anihilat a fost creat un spirit roÈ™u, sovietic , începând cu armata roÈ™ie, profesorii roÈ™ii È™i terminând cu ortografia sovietică È™i sportul sovietic. Èšara noastră mamă, Rusia, a fost distrusă prin teroare; a fost transformată în Sovdepia (termen peiorativ folost de oponenÈ›ii bolÈ™evismului È™i provenit din contragerea expresiei Sovet Deputatov), o negare totală a Rusiei – o anti-Rusie. CetăÈ›eanul rus nu are dreptul să uite că regimul sovietic a fost construit pe anihilarea statului Rus È™i că s-a mândrit cu asta.” (…) „Nu avem dreptul să numim acest regim, putere naÈ›ională. El trebuie definit ca o putere antinaÈ›ională, ocupantă, a cărei răsturnare nu poate fi decât salutată de orice patriot. EsenÈ›a antinaÈ›ională È™i antipopulară a Armatei RoÈ™ii este limpede pentru oricine a venit în contact cu această armată. Orice rus, care È™i-a păstrat memoria naÈ›ională, va fi de acord că Armata RoÈ™ie a Èšăranilor È™i Muncitorilor (RKKA) nu a fost nici continuatoarea tradiÈ›iei, nici succesoarea de drept a Armatei Imperiale Ruse, în timp ce Armata Albă a fost È™i a rămas până în ziua de astăzi. Armata RoÈ™ie a fost creată de bolÈ™evici în locul Armatei Ruse pe care au distrus-o. Mai mult, creatorii, conducătorii È™i coloana vertebrală a personalului care a constituit această armată au fost fie trădători pe faÈ›ă ai È›ării, fie dezertori din Armata Rusiei. âeastă armată s-a dezonorat în timpul războiului civil furând, omorând ofiÈ›eri È™i generali ruÈ™i È™i prin acte de violenÈ›ă fără precedent asupra poporului rus. De la creearea sa, ea a fost plină de criminali, scursuri, trepăduÈ™i de la sate, gărzi roşii, marinari, È™i deasemenea chinezi, unguri, lituanieni È™i alÈ›i „internaÈ›ionaliÈ™ti”. În componenÈ›a armatei roÈ™ii comuniÈ™tii au constituit 10,5% în 1920, 40,8% în 1925, 52% în 1930 iar, de la sfârÈ™itul anilor ”™30, toate posturile de comandă au fost ocupate de comuniÈ™ti È™i de membrii ai komsomolului. âeastă armată a fost infiltrată cu informatori ai NKVD-ului È™i politruci, destinul ei a fost decis de comisari, în majoritatea lor evrei. Ea nu reprezenta o armată naÈ›ională. Ci armata de partid a Partidului BolÈ™evic Comunist – Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. Sloganul acestei armate nu a fost „Pentru credinÈ›ă, Èšar È™i Èšara Mamă” ci ”daÈ›i-ne InternaÈ›ionala”! âeastă armată a fost creată de la început nu pentru apărare ci pentru înrobirea È›ării È™i pentru transformarea ei în „pista de lansare a revoluÈ›iei mondiale” È™i a trebuit să poarte un război împotriva ei pentru a răspândi comunismul ateist în lume….” „Desigur, cea mai grozavă lovitură a fost dată acestui mit de Armata Rusă de Eliberare (ROA) în cel de al doilea război mondial, numită a „VlasoviÈ›ilor” de către patrioÈ›ii ruÈ™i. Faptul că, în diferite momente, 1.000.000 (un milion) de cetăÈ›eni sovietici au servit în Wermachtul German ar trebui să curme orice discuÈ›ie despre „marele război pentru È›ara mamă”, fiindcă în ce alt război au mai trecut de bunăvoie atât de mulÈ›i oameni de partea oponentului È™i au luptat în rândurile sale?. PatrioÈ›ii sovietici nu au găsit nimic mai inteligent de spus decât că aceÈ™tia au fost trădători înnăscuÈ›i, egoiÈ™ti È™i laÈ™i. Asta este o minciună sfruntată, dar chiar È™i dacă acesta ar fi adevărul, tot rămâne de neînÈ›eles de ce Rusia nu a mai cunoscut o asemenea „trădare” masivă în întreaga ei istorie. Câte războaie nu a purtat Rusia, È™i nu s-au găsit niciodată atâÈ›ia trădători, dezertori, ”egoiÈ™ti” È™i laÈ™i între noi. Și nu a fost nevoie decât ca războiul pentru È›ară să înceapă, È™i nu unul oarecare, ci un „mare” război, ca oamenii să treacă cu sutele de mii È™i cu arma în mână de partea inamicului. Mai mult decât atât, oamenii s-au înscris în ROA chiar È™i în 1945, atunci când căderea Germaniei Hitleriste È™i victoria lui Stalin erau aproape sigure „ (10).

„Când bolÈ™evicii s-au retras în 1941, „NKVD-ul i-a lichidat pe toÈ›i prizonierii din închisori. În uriaÈ™a închisoare Lukianov din Kiev, au fost împuÈ™caÈ›i mii în celule. Dar in Stavropol ei au avut timp să îi scoată pe „rebeli”, inclusiv pe câÈ›iva preoÈ›i È™i călugări bătrâni, afară din oraÈ™. âeÈ™tia au fost trimiÈ™i pe calea ferată de la Kislovodsk la Moscova. La mica staÈ›ie Mashuk, unde s-a duelat Lermontov, vagoanele cu prizonieri au fost decuplate È™i trimise pe o linie colaterală la Kamenolomnia. PreoÈ›ii È™i călugării au fost scoÈ™i afară cu mâinile legate È™i acoperiÈ›i la ochi. În grupuri de câte cinci, ei fost conduÈ™i către o stâncă abruptă È™i aruncaÈ›i în prăpastie. Apoi, trupurile au fost ridicate în cârlige È™i acoperite cu piatră sfărâmată È™i nisip înainte ca un tractor să niveleze zona pentru următorul vagon..”(11)

Germanii au fost întâmpinaÈ›i pretutindeni cu bucurie fără margini. Astfel, Alexandr Soljeniţân scrie:

„Lituania, Letonia, È™i Estonia le-au oferit nemÈ›ilor o întâmpinare sărbătorească. Au urmat Bielorusia, Ucraina de Vest È™i primele teritorii Ruse ocupate. Dar sentimentul oamenilor a fost cel mai bine ilustrat chiar de către Armata RoÈ™ie: în faÈ›a ochilor întregii lumi, ea s-a retras de-a lungul frontului de 2000 de km, pe jos, dar la fel de repede ca unităÈ›ile motorizate. Nimic nu putea fi mai convingător decât modul în care s-au manifestat aceÈ™ti oameni, soldaÈ›i în primul rând. Superioritatea numerică era de partea Armatei RoÈ™ii, ei aveau o artilerie excelentă È™i o puternică forÈ›ă de tancuri, dar s-au retras aÈ™a cum nu a mai făcut-o nimeni în analele istoriei Rusiei È™i a întregii umanităÈ›i. În primele câteva luni, trei milioane de ofiÈ›eri È™i soldaÈ›i au căzut în mâinile inamicului! âeasta a fost starea de spirit populară – starea unor oameni care au trăit sub comunism, unii douăzeci È™i patru de ani, alÈ›ii doar un an. Pentru ei, principalul obiectiv era să elimine flagelul comunist. În mod natural, oamenii nu erau interesaÈ›i să rezolve nici o problemă europeană, ci principala lor aspiraÈ›ie naÈ›ională – eliberarea de comunism. (12).”

„În anii războiului, cu acceptul autorităţilor de ocupaţie Germane, 7547 de biserici ortodoxe au fost deschise (spre deosebire de numai 1270 deschise în perioada 1944-1947 cu permisiunea Consiliului de Afaceri a Bisericii Ortodoxe Ruse)”, scrie Anatoli Krasikov (13). Chiar şi în regiunile complet sovietizate precum Pskov şi Ucraina de est, 95% din populaţie, după rapoartele germane, a invadat bisericile nou deschise.

Totuşi, prostia şi ura rasială a germanilor faţă de slavi a subminat bunăvoinţa pe care au arătat-o acestora la început, astfel că la sfârşitul războiului, mulţi ruşi s-au bucurat să îi vadă plecând. Faptul amar este că nazismul şi sovietismul sunt spirite şi ideologii înrudite, două ramuri ale uneia şi aceleiaşi revoluţii anticreştine. Aşadar, războiul sălbatic dintre ele nu a fost un război dintre bine şi rău, chiar şi relativ vorbind, ci un război dintre două regimuri posedate de demoni.

Iar demonul mai mare a învins… cu rezultatul natural că Armata Roşie a avansat către vest, spre sfărşitul războiului, şi a avut loc cel mai mare exod uman din istorie. Milioane de oameni de diferite naţii au fugit din faţa bestiei apocaliptice – în special ruşi, care ştiau prea bine ce le va aduce întoarcerea puterii sovietice. âest exod a inclus şi aproape întreaga ierarhie a Bisericilor Autonome din Bielorusia si Ucraina, împreună cu mulţi luminători ai Bisericii Ruse din Afara Graniţelor precum Mitropolitul Vitalie, Arhiepiscopii Vitalie şi Averchie de Jordanville, Leontie de Chile şi Andrei de Rockland.

Comportamentul Armatei Roşii a fost incredibil de bestial, crud şi depravat. âest comportament a fost scuzat de către propagandiştii sovietici pe motiv că era normal ca soldaţii să se răzbune pe Germani pentru atrocităţile lor din Rusia. Asemenea argumente pot convinge un păgân sau un comunist, dar în niciun caz un creştin, cu atât mai puţin unul Ortodox.

În orice caz, ce atrocităţi au comis femeile din provinciile germane? Cu toate acestea, aşa cum au demonstrat cercetările istorice, exact acesta este segmentul populaţiei care a suferit cel mai mult. Pentru că, scrie Richard Evans, profesor de istorie modernă la Universitatea Cambridge, „femeile şi fetele erau supuse violului în serie, oriunde erau întâlnite. Violul era de multe ori însoţit de tortură şi de mutilare şi deseori se sfârşea prin împuşcarea sau lovirea victimei până la moarte. Violenţa se producea fără nici o discriminare. Deseori, mai ales în Berlin, femeile erau violate în mod deliberat în prezenţa bărbaţilor pentru a spori umilinţa. Bărbaţii erau de obicei ucişi dacă încercau să intervină. În Prusia de Est, Pomerania şi Silezia, în jur de 1.400.000 de femei au fost violate, multe dintre ele de mai multe ori. Violul în grup era regula şi nu excepţia. Două dintre cele mai mari spitale din Berlin au estimat că în jur de 100.000 de femei au fost violate în capitală. Multe s-au îmbolnăvit de boli cu transmitere sexuală şi nu puţine au rămas însărcinate; cele mai multe au avortat, iar dacă au născut, şi-au abandonat copilul în spital. Violenţa sexuală a durat multe săptămâni, chiar şi după ce războiul se terminase în mod oficial. Femeile germane au învăţat să se ascundă, mai ales după căderea întunericului; sau, dacă erau tinere, să îşi ia un soldat sovietic, preferabil un ofiţer, drept amant şi protector…”(14)

În felul acesta, daca este să îl credem pe Patriarhul Kiril, au ”răscumpărat păcatele poporului rus” glorioşii soldaţi ai Armatei Roşii! În felul acesta „a călcat cu moartea pe moarte” Stalin! În felul acesta a fost slăvit Hristos de Noul Paşti, în noul şi nemaiîntâlnitul act de ispăşire! Nicidecum! Rezultatele războiului nu au fost altfel decât diabolice pentru toate popoarele care au căzut sub sfera de influenţă sovietică – şi chiar dincolo de această sferă, din moment ce Stalin i-a împins pe aliaţi să repatrieze forţat milioane de ruşi prin acordul de la Yalta. Astfel, „între 1945 şi 1947, 2.272.000 de oameni au fost daţi de către aliaţi pe mâna sovieticilor. Dintre aceştia, mai mult de 600.000 au luptat în „forţele de est” ale armatei Germane. În jur de 200.000 au reuşit să rămână în vest.” (15)

Cea mai mare categorie a celor care au fost repatriaţi cu forţa au fost luptători în Armata Roşie. În timpul războiului, autorităţile deja executaseră 157.000 de soldaţi ai Armatei Roşii (echivalentul a 15 divizii) şi aproape un milion au fost arestaţi. (16)

Şi nu urma nici o odihnă acum pentru cei ce petrecuseră războiul în lagărele de prizonieri naziste sau văzuseră prosperitatea vestului şi deci ştiau că propaganda sovietică despre Vest era o minciună. Astfel, preotul Mihail Ardov scrie: „Îmi amintesc destul de bine de anii de după război, 1945, 1946, şi de cum Moscova fusese literalmente inundată de invalizi, soldaţi întorşi din război, cărora le lipseau mâini sau picioare şi de cum aceştia au dispărut dintr-odată. De abia mai târziu aveam să aflu că ei fuseseră culeşi şi trimişi să moară cu toţii pe insula Valaam, pentru ca să nu strice priveliştea capitalei. Nu era nici o mănăstire pe vremea aceea acolo. Vă puteţi imagina ce condiţii au fost nevoiţi să îndure în timp ce îşi trăiau ultimele zile! Ei erau atât de săraci încât trebuiau să cerşească ca să poată supravieţui. Aşa au fost ei trataţi, doar pentru ca nu fie ştirbită imaginea capitalei prin prezenţa lor! Asta îmi amintesc destul de bine. Înafară de asta, ştim prea bine că, din cauza lui Stalin, şi a liderilor săi militari, un număr enorm de cetăţeni sovietici au fost luaţi ca prizonieri. Guvernul s-a lepădat imediat de ei şi i-a numit trădători. Şi consecinţa a fost că, atunci când s-au întors în ţară, cei mai mulţi dintre ei au fost trimişi în lagărele de muncă ale lui Stalin. Aşa erau trataţi veteranii atunci…”(17)

În 1945, i s-a poruncit unei grupări anume alese dintre cei mai laşi episcopi ai Rusiei, să îl aleaga pe Alexei (Simanski) ca Patriarh al Moscovei şi să încuviinţeze un control fără precedent al Statului asupra Bisericii. Vitali Shumilo scrie: „Un rezultat intern pozitiv pentru regimul sovietic a fost faptul că, la consiliul de la Moscova din 1945, participarea patriarhilor estici a conferit aparenţa de „legitimitate” şi „canonicitate” acestei acţiuni inspirate de Stalin. âest fapt a indus în eroare nu doar o parte a clerului şi a ierarhiei ortodoxe din diaspora, ci chiar şi mulţi dintre păstorii Adevăratei Catacombe Ortodoxe, care în mod naiv nu au bănuit existenţa unor păcate anticanonice.” (18)

âest fapt a avut o consecinţă directă şi extrem de neplăcută asupra acelora dintre Creştinii Ortodocşi care au rămas credincioşi lui Hristos. Astfel, profesorul Ivan Andreev, care a fost membru al Bisericii din Catacombe înaintea războiului, scrie: „Biserica din subteran sau din Catacombe, din Rusia Sovietică, a suferit cea mai grea încercare dupa 4 februarie 1945, adică după înscăunarea Patriarhului Sovietic Alexei. Cei care nu l-au recunoscut au fost condamnaţi la noi termeni de închisoare şi adesea împuşcaÈ›i. Cei care l-au recunoscut şi au semnat, au fost de obicei eliberaţi înainte de termen şi li s-au oferit poziţii…Toţi preoţii sub acoperire care au fost detectaţi în zona sovietică a Germaniei au fost împuşcaţi.”(19)
âest fapt, scrie M.V. Shkarovski „este confirmat partial de documente din arhivele securităţii. În anii 1944-45, în lagăre au fost inventate întregi serii de cazuri de organizaţii contra-revoluţionare. Cu această ocazie, multor preoţi li s-a prelungit termenul sau au fost împuşcaţi.”(20)

Altă consecinţă a „renaşterii” staliniste a fost înrobirea Bisericilor Ortodoxe Română, Bulgară, şi Sârbă de către KGB şi organizaţiile sale surori, cu rezultatul că sute de episcopi şi preoţi au fost ucişi, în timp ce supravieţuitorii au devenit păpuşi supuse Antihristului colectiv. Atunci a început terorizarea şi comunizarea populaţiilor captive din Europa de Est; iar dacă devastarea materială şi spirituală a acestora nu a atins proporţiile din Uniunea Sovietică, asta s-a datorat timpului mai scurt de robie comunistă şi faptului că cea mai mare parte a acelei perioade s-a petrecut după moartea lui Stalin…

Între timp, pe când populaţia „liberă” a Uniunii Sovietice suferea de foame, populaţia Gulagului a crescut la cele mai mari proporţii, făcând ca perioada de după război să fie încă şi mai îngrozitoare pentru Rusia decât cea de dinainte…

În Vest, partidele comuniste din Italia şi Franţa au primit o nouă asigurare pe viaţă prin victoria „Unchiului Ivan” şi prin subvenţiile generoase ale acestuia (desigur, pe seama flamânzirii poporului rus), aşa că numai prezenţa trupelor americane în Vestul Europei şi încă şi mai generosul plan Mashall au salvat Europa de Vest de jugul sovietic. În timp ce Cortina de Fier cădea peste Europa, legiuni de îngeri ai renaşterii sovietice s-au răspândit în lume, aducând pacea şi bunavoinţa pentru toţi oamenii – cu excepţia creştinilor, capitaliştilor şi a tuturor celor care, în general, nu au îmbrăţişat crezul anticreştin al marxismului dialectic.

Cea mai mare victorie a lor s-a produs în 1949, când ţara cu cea mai mare populaţie din lume, China, a îmbrăţişat comunismul. âum, un sfert din suprafaţa globului, de la Berlin la Pekin, se afla sub stăpânire sovietică.

Fără să vreau, cuvintele proorocului îmi vin în minte: „Şi m-am uitat şi iată un cal galben-vânăt şi numele celui ce călărea pe el era:Moartea; şi iadul se ţinea după el; şi li s-a dat lor putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabia şi cu foamete, si cu moarte şi cu fiarele de pe pământ..”(Apocalipsa 6.8)

Dar, putem să ne întrebăm, nu se găseşte nimic care să oprească acest dezmăţ al răului? Da, se găseşte, şi îl găsim în următoarele versuri ale Apocalipsei: „şi când s-a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o. Şi strigau cu glas mare şi ziceau: „Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe Pământ?” Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat un veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în tihnă, încă puţină vreme, până când vor împlini numărul şi cei împreună slujitori cu ei şi fraţii lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei…„(6.9-11).

Cu alte cuvinte, linia care desparte lumina de întuneric, renaşterea ascunsă în acel triumf al răului care a fost 1945, a fost sărbătoarea Noilor Sfinţi Martiri ai Rusiei care au respins puterea sovietică.

Ceea ce nu înseamnă că oamenii se pot izbăvi prin ei înşişi: „Nimeni nu poate să scape de la moarte, nici să plătească lui Dumnezeu preÈ› de răscumpărare, că răscumpărarea sufletului este prea scumpă È™i niciodată nu se va putea face” . (Psalmul 48:7-8) Nici despre cei mai mari sfinţi nu se poate spune că pot izbăvi pe cineva şi atât mai puÈ›in despre violatorii ateişti turbaţi ai Armatei Roşii. Numai Hristos Dumnezeu este Izbăvitorul, El care a oferit sacrificiul răscumpărător perfect pentru păcatele întregii lumi.

Totuşi, cu adevărat se poate spune despre sfinţi şi martiri că s-au făcut părtaşi la sacrificiul izbăvitor al lui Hristos, întrucât, prin suferinţa lor „au împlinit în carnea lor lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul Lui, adică Biserica” (Col 1.24) Ei s-au oferit pe ei înÈ™işi jertfă, ca arderi de tot pentru Mântuitorul, şi sacrificiul lor nu a fost în zadar, ci le dă lor îndrăzneala de a interveni pentru răzbunarea sângelui lor şi pentru apropierea biruinţei finale a lui Hristos împotriva bolşevismului.
Nici sacrificiile mult mai mici ale creştinilor de rând nu au fost în zadar. Căci, după cum spune Bătrânul Aristocle al Moscovei (mort în 1918): „Trebuie să ne căim pentru păcatele noastre şi să ne temem de a face şi cel mai mic păcat, È™i să ne străduim să facem binele, chiar şi cel mai mic. Pentru că până şi aripa unei muşte are greutate, iar cântarul lui Dumnezeu este precis. Şi atunci când şi cel mai mic bine pe taler poate înclina balanţa, Dumnezeu îşi va revărsa mila Sa asupra Rusiei…”

*

Ţinând cont că, de departe, comunismul este regimul cel mai însetat de sânge din istorie (21), trebuie să spunem, în final, şi câteva cuvinte despre acest aspect al său – ceea ce este, după cum o numeşte Arhiereul Lev Lebedev „”˜esenţa sa închinătoare la diavol”™. Pentru că sângele pe care îl varsă este întotdeauna ritual, este un sacrificiu pentru demoni. Sf. Ioan Gură de Aur spune: ”˜Este o obişnuinţă printre demoni ca atunci când oamenii se închină la ei cu miros şi abur de sânge, ei, ca nişte câini nesătui şi însetaţi de sânge, rămân în acele locuri să se sature şi să se bucure.”™ Din aceste sacrificii de sânge primesc sataniştii energiile demonice care le sunt atât de necesare în lupta lor pentru putere sau pentru păstrarea ei. Chiar în acest fapt, găsim explicaţia setei de sânge a tuturor revoluţiilor, fără excepţie, şi a regimului bolşevic între 1917 şi 1953.” (22)

Pare ciudată comparaţia dintre comunism, o doctrina ateistă şi ştiinţifică şi închinarea la diavoli. Dar un studiu atent al istoriei comunismului confirmă acest lucru. Ura extraordinară a comuniştilor faţă de Dumnezeu şi creştini, şi faţă de umanitate, în general, poate fi explicată doar prin posesia demonică – mai precis, prin tendinţa inconştientă de a oferi sacrificii diavolului care, în cuvintele lui Iisus, a fost ” de la început, ucigători de oameni” (Ioan 8:44)…Există posibilitatea ca, în anumite situaţii, ei să fi ştiut exact cui aduc jertfă.

În fond, conducătorii bolşevici proveneau dintr-un spaţiu religios – iudaismul talmudic – şi s-au alăturat Partidului în revolta lor conştientă împotriva Dumnezeului părinţilor lor…

âest fapt, poate fi ilustrat de confesiunea pe patul de moarte a lui Yankel Yurovski, asasinul Ţarului: „Familia noastră a suferit mai puţin din cauza foamei constante decât din cauza fanatismului tatălui meu… de sărbători şi în zilele obişnuite, copiii erau forţaţi să se roage, şi nu e deloc surprinzător că primul meu protest a fost împotriva tradiţiilor naţionale şi religioase. Am ajuns să îl urăsc pe Dumnezeu la fel de mult cum uram sărăcia şi pe conducători…” (23) El îl ura pe Dumnezeu, dar a încetat oare să creadă in El? Şi nu şi-a oferit el loialitatea celui mai mare duşman al lui Dumnezeu, diavolul? Nu ştim răspunsul la aceste întrebări. Dar ştim că Èšarul şi cu familia lui au fost executaţi într-o manieră rituală iudaistă clară. Simboluri cabalistice stranii au fost găsite pe pereţii camerei unde a avut loc crima şi ele au fost descifrate ca însemnând: „Aici a fost rănit în inimă, Capul Bisericii, poporul şi statul” şi „Aici, prin ordinul puterilor secrete, Ţarul a fost oferit ca jertfă pentru distrugerea statului. Să spuneţi tuturor popoarelor despre aceasta…” (24)

Şi un al doilea exemplu. Odată, fostul seminarist Stalin i-a spus lui Churchill: „Să te ajute Dumnezeu!” Churchill i-a răspuns: „Dumnezeu, desigur, este de partea noastră.” Stalin i-a răspuns: „Iar diavolul, în mod firesc, de partea mea, şi prin eforturile noastre combinate vom învinge inamicul.” (25) El glumea, desigur….

Unde vedem că ajunge Patriarhul Kiril cu a sa slăvire a sacrificiului „izbăvitor” al sataniştilor bolşevici?

Mitropolitul Anastasie, întâi stătător al Bisericii Ruse din afara graniţelor, a dat un bun răspuns Patriarhului Alexei, atunci când acesta l-a descris pe Stalin ca „cel ales de Domnul să conducă ţara noastră mamă către glorie şi prosperitate”. Mitropolitul Anastasie spune: ”Obedienţa acestui om deja frizează blasfemia. Cu adevărat – poate cineva să tolereze ca o persoană mânjită de sânge din creştet până în tălpi, acoperit de crime precum lepra şi otrăvit până în adânc de otrava lipsei de Dumnezeu, sa fie numit „alesul Domnului” şi poate acesta să conducă ţara noastră spre glorie şi prosperitate?” Nu este aceasta o formă de defăimare a lui Dumnezeu, Cel PreaÎnalt, care în acest caz, ar fi răspunzător pentru tot răul care s-a săvârşit, de atâţia ani, în È›ara noastră sub bolşevicii conduşi de Stalin? Bomba atomică, şi toate celelalte mijloace de distrugere inventate de tehnologia modernă, sunt, cu adevărat, mai puţin primejdioase decât dezintegrarea morală la care cei mai înalţi reprezentanţi ai autorităţilor civile şi bisericeşti au adus sufletul rus, prin exemplul lor. Dezintegrarea atomului produce doar distrugerea fizică, în timp ce înşelarea minţii, a inimii şi a voinţei aduce cu sine moartea spirituală a întregii naţiuni, după care nu există nici un fel de înviere.” (26)

Şi totuşi, învierea Sfintei Rusii este posibilă. Dar se poate înfăptui doar dacă naţiunea întreagă condamnă victoria satanică din 1945, îl anatemizează pe „Patriarhul” Kiril şi pe toţi cei care o glorifică împreună cu el, şi se reîntoarce la adevărata cunoaştere a singurului Biruitor asupra morţii şi iadului, Domnul Iisus Hristos. Pentru că, aşa cum spunea Sf. Ieronim „ziua Domnului, ziua Învierii, ziua Creştinilor, este ziua noastră. Se cheamă ziua Domnului, pentru că în această zi, Domnul s-a înălţat la Tatăl ca Biruitor.” (27)

Vladimir Moss
Mai 15/28, 2010.

________________________________________
[1] „Bogoslovie ”˜Pobedy”™”, Nasha Strana (Buenos Aires), no. 2891, May 8, 2010 (in Russian).
[2] P.K. Kurochkin, Evoliutsia sovremennogo russkogo pravoslavia, Moscow, 1971, pp. 81, 82 (in Russian)
[3] Zhurnal Moskovskoj Patriarkhii), 1967; translated in Orthodox Life, â„– 110, March-April, 1968, p. 25.
[4] Grabbe, Dogmat o Tserkvi v sovremennom mire, report to the Third All-Diaspora Council, 1974 (in Russian).
[5] V. Chikin, A. Prokhanov, „Religia Pobedy: Beseda”, Zavtra, â„– 32 (297), 1999, p. 2. Cf. Egor Kholmogorov, „Dve Pobedy”, Spetznaz Rossii, â„– 5 (44), May, 2000, È™i răspunsul meu: V. Moss, „Imperia ili Anti-Imperia”, http://admin.orthodoxchristianbooks.com/addarticle.php?article_id=210 (in Rusă).
[6] Yuri Krupnov, „The Victory is Pascha”, http://pravaya.ru/look/7580?print=1 (in Russian).
[7] Dudko, „Mysli sviaschennika”, http://patriotica.narod.ru/history/dudko (in Russian).
[8] „Bogoslovie Pobedy”, op. cit.
[9] A document of the Commission attached to the President of the Russian Federation on the Rehabilitation of the Victims of Political Repressions, January 5, 1996; Service Orthodoxe de Presse, â„– 204, January, 1996, p. 15 (in French). âcording to another source, from October, 1917 to June, 1941 inclusive, 134,000 clergy were killed, of whom the majority (80,000) were killed between 1928 and 1940. („”™Nasha Strana”™ – konechno zhe ne Vasha, http://catacomb.org.ua/modules.php?name=Pages&go=print_page&pid=771, p. 3 (in Russian).
[10]Kuznetsov, „O Sovietsko-Germanskoj Vojne” (On the Soviet-German War), http://catacomb.org.ua/modules.php?name=Pages&go=print page&pid=570 pp. 3-4, 7-8 (in Russian). A. Soldatov writes: „The memory of the ”˜Vlasovtsy”™ is dear to many children of the Russian Church Abroad (ROCOR)… In the memorial cemetery of ROCOR in Novo Diveyevo near New York there stands an obelisk which perpetuates the memory of all the officers and soldiers of the Russian Army of Liberation, who perished ”˜in the name of the idea of a Russia free from communism and fascism” („Radosti Paskhi i Skorb”™ Pobedy”), Moskovskie Novosti and Vertograd, â„– 520, May 14, 2005 (in Russian).
[11] Monk Anthony (Chernov), „Tserkov”™ Katakombnaya na Zemle Rossijskoj” (MS, in Russian)
[12] Solzhenitsyn, The Mortal Danger, London: The Bodley Head, 1980, pp. 39-40.
[13] Krasikov, „”™Tretij Rim”™ i Bol”™sheviki”, in L.M. Vorontsova, A.V. Pchelintsev and S.B. Filatov (eds.), Religia i Prava Cheloveka, Moscow: „Nauka”, 1996, p. 203 (in Russian).
[14] Evans, The Third Reich at War, London: Penguin Books, 2009, pp. 710-711.
[15] Soldatov, op. cit., p. 11, footnote 6. However, Vitaly Shumilo writes: „more than 6 million ”˜Soviet”™ prisoners of war, ”˜Osty”™ workers, refugees and émigrés were forcibly repatriated to the U.S.S.R. up to 1948. The majority of them perished within the walls of Stalin”™s NKVD.” („Sovietskij Rezhim i ”˜Sovietskaia Tserkov”™”™ v 40-e-50-e gody XX stoletia”, http://catacomb.org.ua/modules.php?name=Pages&go=page&pid=678 (in Russian).
[16] Alexander Yakovlev, A Century of Russian Violence in Soviet Russia, Yale University Press, 2003.
[17] Ardov, „Avoiding participation in the Great Victory Services”, sermon given on May 8, 2005, Vertograd, May 18, 2005; translated in The Hoffman Wire, May 18, 2005. Shumilo writes: „Under the pretext of restoring ”˜socialist legality”™ whole families, and even settlements, were sent to Siberia, mainly from Western Ukraine, Belorussia and the Baltic region. By the end of the 40s, Soviet Marshal Zhukov had ordered the forcible removal from Western Ukraine to Siberia, Kazakhstan and other regions of more than 600,000 people” (op. cit.)
[18] Shumilo, op. cit.
[19] I.M. Andreev (Andreevsky), „The Catacomb Church in the Russian Land”.
[20] Shkarovsky, Russkaia Pravoslavnaia Tserkov”™ pri Staline i Khruscheve, Moscow, 2005, p. 205 (in Russian).
[21] „With a grand total of victims variously estimated by contributors to the volume at between 85 million and 100 million… the Communist record offers the most colossal case of political carnage in history…” (Martin Malia, in Stéphane Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louis Panné, Andrzej Packowski, Karel BartoÅ¡ek, Jean-Louis Margolin, The Black Book of Communism, London: Harvard University Press, 1999, p. x).
[22] Lebedev, Velikorossia, St. Petersburg, 1999, p. 429 (in Russian).
[23] Yurovsky, in Edvard Razinsky, The Last Tsar, London: Arrow, 1993, p. 177.
[24] See Nikolai Kozlov, Krestnij Put, Moscow, 1993; Enel, „Zhertva”, Kolokol, Moscow, 1990, â„– 5, pp. 17-37, and Michael Orlov, „Yekaterinburgskaya Golgofa”, Kolokol, 1990, â„– 5, pp. 37-55; Prince Felix Yusupov, Memuary, Moscow, 1998, p. 249 (in Russian)
[25] Jonathan Fenby, Alliance, London: Pocket Books, 2006, p. 152; cf. p. 65.
[26] I.M Andreyev, Is the Grace of God present in the Soviet Church?, Wildwood, Alberta, 2000, pp. 32-33 (the translation has been slightly altered by me, V.M.)..
[27] St. Jerome, Homily 94, on Pascha.

Articolul 1945, PATRIARHIA MOSCOVEI ŞI „TEOLOGIA BIRUINŢEI” apare prima dată în Maica Ecaterina Fermo.

Vom reveni curand cu un text despre nu mai puţin extraordinara biografie a lui Ivan Andreev.

EPISCOPUL MAXIM DE SERPUKOV

Primul Episcop al Bisericii din Catacombe
comemorat pe 6 iulie

(traducere din limba engleza din volumul SfinÈ›ii Catacombelor Rusiei – VieÈ›ile noilor martiri de Ivan Andreev, îngrijit È™i completat de Ieromonah Seraphim Rose, Saint Herman of Alaska Press, Platina, California, 1982)

Sf. Maxim Mărturisitorul

„Toată lumea de ar intra în comuniune cu (Patriarhul) cel eretic, eu tot nu voi intra!”

Episcopul Maxim de Serpukov, din Arhiepiscopia Moscovei, a fost în lume Mihail Alexandrovici Zhizhilenko È™i s-a născut pe 2 martie, 1885. PărinÈ›ii lui locuiau la acea vreme la Kalisha (Polonia), unde tatăl său a fost procuror al CurÈ›ii din Kalisha timp de douăzeci È™i cinci de ani È™i s-a bucurat de mult respect din partea oamenilor. Familia lor era numeroasă, patriarhală, armonioasă; toÈ›i cei nouă copii au crescut È™i au studiat în Kalisha. Mama lor i-a crescut în spirit religios, cultivând în copii dragostea pentru Hristos, Biserică È™i oameni.

El a fost fratele mai tânăr al binecunoscutului Alexandru Alexandrovici Zhizhilenko, Profesor de Drept la Universitatea din Petersburg, care în 1922 a apărut ca apărător în faimosul proces al Mitropolitului Veniamin. După cuvintele Vlădicăi Maxim, fratele său nu era un om religios, iar apariÈ›ia sa la un proces al unor „figuri bisericeÈ™ti” el a declarat ,la începutul mărturiei sale, că, fiind ateist, îÈ™i asumă doar rolul de reprezentant al legii È™i de apărător al justiÈ›iei. Cu toate acestea, atunci când a aflat de ungerea secretă a fratelui său mai tânăr, Alexandru Alexandrovici s-a dus la oficiul acestuia È™i a primit binecuvântarea sa. După spusele văduvei lui A.A. Zhizhilenko (care a murit curând după consacrarea fratelui său) acest eveniment (călugărie secretă È™i episcopat) a produs o impresie adâncă asupra lui, iar atunci când, în delir fiind, murea, el ar fi spus: „Ei spun că nu există Dumnezeu, dar El există totuÈ™i.”

După terminarea È™colii, Mihail Alexandrovici a intrat ca student în medicină la universitatea din Moscova. Rudele sale au fost surprinse, deoarece atât tatăl cât È™i trei dintre fraÈ›i erau avocaÈ›i. Asta se întâmpla cam prin 1908. În 1911, fiind student, el s-a căsătorit cu o colegă, dar nu a trăit cu ea decât o jumătate de an. Mergând la părinÈ›ii ei în oraÈ™ul Eysk, ea a murit acolo, neputând duce la capăt sarcina. Cei doi nu au dorit sub nici o formă să întrerupă artificial această sarcină, deÈ™i amândoi È™tiau că fata este în pericol să moară. Vlădica È™i-a numit soÈ›ia „o binecredincioasă”. La acea vreme È™i el fusese foarte bolnav, fiind operat de apendicită, È™i se afla într-o stare atât de gravă încât cunoscuÈ›ilor le-a fost teamă să îi spună despre moartea soÈ›iei. Atunci când a început să îÈ™i revină, mari i-au fost tristeÈ›ea È™i disperarea pentru această pierdere.

Potrivit surorii sale, la acea vreme, fratele ei a avut un vis care avea să îi schimbe foarte mult viaÈ›a. El È™i-a văzut mama, care era moartă deja, spunându-i să se roage la Sfântul Pantelimon, doctorul fără de arginÈ›i, pe care ea îl venerase în timpul vieÈ›ii. Chiar a doua zi, Mihail s-a dus la capela Sfântului Pantelimon din Moscova, a cumpărat o mică icoană a sfântului de care nu s-a mai despărÈ›it niciodată, iar rugaciunile către Sf. Pantelimon i-au ajutat mai târziu în viaÈ›ă. El a devenit religios, foarte bun, degrabă săritor la necazurile oamenilor È™i i-a ajutat pe săraci.

Trebuie să menÈ›ionăm È™i că Domnul i-a dat un mare talent muzical. Cânta superb la pian, el însuÈ™i compunea muzică È™i, ca psihiatru, folosea muzica în tratamentul pacienÈ›ilor.

După absolvirea facultăÈ›ii, Mihail a lucrat ca psihiatru în districtul Sokolniki al Moscovei. În 1914, când a început războiul, el a devenit psihiatru în batalionul Kuban Plastan È™i a fost trimis pe frontul austriac. âolo, a fost aproape să moară de tifos È™i a devenit medic terapeut practicant. Pentru următorii câÈ›iva ani el a ocupat funcÈ›ia de medic È™ef la închisoarea Taganka din Moscova.

În 1921, sora sa din Belgrad primea ultima È™i singura scrisoare de la fratele său. În acea scrisoare, el începea cu semnul crucii È™i scria că suntem cu toÈ›ii păcătoÈ™i în nenorocirile care vin asupra noastră È™i că trebuie să ne rugăm Domnului È™i să îi cerem iertarea È™i ajutorul. Un an sau doi mai târziu, ea a mai primit o scrisoare, de data aceasta de la prieteni, prin care era anunÈ›ată că Mihail a fost rânduit preot fără să îÈ™i părăsească poziÈ›ia sa anterioară, cea de medic de închisoare. Astfel, el a devenit medic atât de trupuri cât È™i de suflete; pentru o vreme, duÈ™manii nu au aflat despre aceasta. Mai târziu, ea avea să fie informată că fratele său a fost trimis pentru trei ani „într-unul dintre acele locuri din Nord” (de fapt, un lagăr penitenciar).

Medicul spitalului închisorii era cunoscut tuturor celor închiÈ™i în acest loc de temut, umplut mult peste capacitate mai ales cu deÈ›inuÈ›i de drept comun, dar într-o măsură semnificativă, È™i cu deÈ›inuÈ›i politici. ToÈ›i l-au cunoscut bine È™i È™i l-au amintit ca pe îngerul de pază al închisorii.
În această poziÈ›ie dificilă, el a fost nu numai un medic, dar È™i un cunoscător al inimilor, un mângâietor È™i un părinte. Înaintea lui, ca doctor, nu arareori ca în faÈ›a unui preot, cei mai inveteraÈ›i È™i incorigibili răufăcători se mărturiseau, găsind nu numai mângâiere, dar uneori chiar È™i drumul înapoi către o viaÈ›ă cinstită. MulÈ›i din Moscova È™tiau că el dormea pe scânduri neacoperite, că mânca mâncare de închisoare, că îÈ™i împărÈ›ea mereu salariul la prizonieri. El se purta în felul acesta nu numai sub BolÈ™evici, dar o făcuse È™i înainte, sub guvernul Èšarist.

Fiind un om adânc religios, Vlădica, pe vremea când era încă mirean, l-a cunoscut pe Patriarhul Tihon, pe care îl admira profund. Patriarhul, la rândul său, l-a iubit mult pe Dr. Zhizhilenko ale cărui sfaturi le-a urmat adeseori. Legătura dintre ei a devenit ,cu timpul, o prietenie foarte apropiată. După spusele Vlădicii Maxim, Patriarhul i-a încredinÈ›at cele mai ascunse gânduri È™i simÈ›iri. Astfel, de exemplu, într-una dintre conversaÈ›iile lor, SfinÈ›ia Sa È™i-a exprimat faÈ›ă de Vlădica Maxim (pe atunci încă un simplu doctor) îndoielile sale dureroase cu privire la viitorul concesiunilor faÈ›ă de puterea sovietică. Făcând aceste concesii, el a devenit din ce în ce mai convins, cu groază, că limitele pretenÈ›iilor „politiceÈš”ale puterii Sovietice se întind dincolo de cele ale credinÈ›ei în Hristos È™i în Biserică. Și nu cu mult înainte de moartea sa, Patriarhul È™i-a exprimat opinia că, aparent, singura cale prin Biserica Ortodoxă Rusă îÈ™i poate păstra credinÈ›a în Hristos ar fi, în viitorul apropiat, intrarea în Catacombe. Deci, Patriarhul Tihon l-a binecuvântat pe Dr. Zhizhilenko să accepte monahismul în ascuns È™i să devină episcop în secret, în caz că ierarhia bisericii avea să-L trădeze pe Hristos È™i să predea puterii Sovietice libertatea spirituală a Bisericii.

Atunci când Vlădica ne-a povestit nouă, medici întemniÈ›aÈ›i la Solovki È™i TihoniÈ›i adevăraÈ›i, despre refuzul Patriarhului de a da binecuvântare unuia dintre participanÈ›ii la MiÈ™carea Albă, el a vrut să ne explice în detaliu extrema precauÈ›ie a Patriarhului Tihon, care nu îÈ™i dezvăluia opÈ›iunile politice autentice celor din jur, ci doar prietenului său apropiat È™i nu mai puÈ›in precaut decât el, faÈ›ă de care îÈ™i arăta imensa bucurie legată de activitatea Mitropolitului Antonie în străinătate. „Cum ei înÈ›eleg acolo totul fără să mă judece!” ar fi spus odată Patriarhul cu lacrimi în ochi, referindu-se la activitatea KarlovaniÈ›ilor (Biserica Rusă din afara Rusiei condusă până la moartea sa în 1936 de Mitropolitul Antonie KrapoviÈ›chi).

Vlădica Maxim ne-a relatat în detaliu despre multele încercări de a-l ucide pe Patriarhul Tihon. Odată, un presupus nebun, s-a aruncat asupra Patriarhului cu un cuÈ›it atunci când acesta ieÈ™ea din altar. Însă, în mod neaÈ™teptat, în locul Patriarhului a ieÈ™it altcineva, È™i „nebunul”, fiind „în mod sănătos surprins”, nu l-a mai rănit pe acela. Altă dată, când păzitorul chiliei Patriarhului a fost omorât, criminalul s-a năpustit în apartamentele Patriarhale, fără să îl observe pe Patriarh È™ezând într-un fotoliu. Câteva tentative de otrăvire a Patriarhului s-au făcut prin medicamentele trimise acestuia.

Vlădica Maxim ne-a spus È™i despre anumite diferende dintre el si Patriarhul Tihon. În speÈ›ă, SfinÈ›ia Sa era mai curând optimist, crezând că teroarea sovietică va trece iar Rusia se va renaÈ™te prin pocăinÈ›ă. Însă Vlădica Maxim avea o poziÈ›ie pesimistă asupra evenimentelor care aveau loc È™i credea că noi intraserăm deja în zilele din urmă ale perioadei apocaliptice. „Aparent” a spus zâmbind Vlădica Maxim (ceea ce întâmpla rar) „ne-am contaminat unul pe celălalt în atitudinile noastre: eu l-am infectat pe el cu pesimism, iar el pe mine cu optimism.”

SfinÈ›ia sa Patriarhul Tihon a murit pe 25 martie 1925 fiind, după cele spuse de Vlădica Maxim, otrăvit fără îndoială. „Testamentul” Patriarhului a fost, potrivit afirmaÈ›iilor sale categorice, o contrafacere. El a citat în această privinÈ›ă, autoritatea opiniei fratelui său, profesor de drept.

Mihail Alexadrovici a împlinit dorinÈ›a de pe urmă a Patriarhului Tihon È™i, în 1927, atunci când Mitropolitul Serghie si-a publicat cunoscuta DeclaraÈ›ie, a primit în secret numele de Maxim, a fost consacrat È™i a devenit primul episcop la Bisericii din Catacombe.

Atunci când noul episcop ilegal a apărut în secret în Serpukov, fiind consacrat la Petrograd de către „rebelul” È™i „suspendatul” episcop Dimitrie (de Gdov), care atunci conducea întreaga opoziÈ›ie faÈ›ă de Mitropolitul Serghie ca succesor al Mitropolitului Iosif, È™i când credincioÈ™ii moscoviÈ›i au recunoscut în persoana noului episcop pe fostul doctor de la „Taganka”, evenimentul a produs o impresie puternică. În Serpukov, în scurt timp, toate cele 18 parohii s-au alăturat noului episcop, adică opoziÈ›iei. La fel s-a întâmplat È™i în Kolomna învecinată. În Zvenigorod, Volokolamsk,Pereyaslav, Zadessky È™i în alte oraÈ™e, un număr semnificativ de parohii au urmat exemplul Serpukovului.

De mare interes este următorul document – o declaraÈ›ie trimisă Mitropolitului Serghie de către clericii È™i mirenii din Serpukov pe 30 decembrie 1927, declaraÈ›ie despre care trebuie să presupunem că nu a fost scrisă fără influenÈ›a, modificarea sau chiar calitatea de autor a episcopului Maxim.

„În numele Tatălui, al Fiului È™i al Sfântului Duh. Amin!”
„Considerand că nu mai putem rămâne pe calea alunecoasă È™i ambiguă pe care Tu, prin DeclaraÈ›ia È™i decretele tale, ai pus întreaga Biserică Ortodoxă, È™i supunându-ne vocii conÈ™tiinÈ›ei È™i a datoriei în faÈ›a lui Dumnezeu È™i a credincioÈ™ilor, noi cei ce semnăm aici, întrerupem legăturile canonice È™i comuniunea în rugaciune cu tine È™i cu aÈ™a zisul „Sinod Patriarhal” È™i refuzăm să te recunoaÈ™tem pe Tine ca Locum Tenens al scaunului Patriarhal, pentru următoarele motive:
1. DeclaraÈ›ia ta din 16 iulie, ucazul Tău din 20 octombrie È™i tot ce se cunoaÈ™te despre conducerea Ta asupra Bisericii, vorbeÈ™te de la sine despre faptul că tu ai pus Biserica sub comanda autorităÈ›ilor civile È™i ai deposedat-o de independenÈ›a È™i libertatea ei interioară, astfel încălcând canoanele bisericeÈ™ti È™i opunându-te decretelor autorităÈ›ilor civile.
2. Astfel, Tu nu eÈ™ti altceva decât o continuare a miÈ™cării aÈ™a numiÈ›ilor „RenovaÈ›ioniÈ™ti”(Biserica Vie), doar că într-o formă mai rafinată È™i mai periculoasă, pentru că, în timp ce declari păstrarea canonicităÈ›ii È™i apărarea Ortodoxiei, Tu înceÈ›oÈ™ezi minÈ›ile credincioÈ™ilor È™i ascunzi cu bună È™tiinÈ›ă ochilor lor abisul spre care Tu È™i decretele Tale conduc fără putinÈ›ă de oprire, Biserica.
3. Rezultatul Politicii Tale stă în faÈ›a noastră. CredincioÈ™ii din oraÈ™ul Serpukov, tulburaÈ›i de decretele Tale se regăsesc alarmaÈ›i È™i dezarmaÈ›i în faÈ›a destinului Sfintei Biserici Ortodoxe. Noi, păstorii lor, puÈ™i de tine pe o cărare ambiguă, nu numai că nu putem să le liniÈ™tim inimile È™i minÈ›ile, ci mai curând stârnim în ei suspiciunea trădării lucrării ortodoxe È™i alăturării taberei „RenovaÈ›ioniste”.
Toate acestea ne obligă în mod imperativ să ne ridicăm vocea È™i să întrerupem deja criminala noastră tăcere despre greÈ™elile È™i acÈ›iunile Tale incorecte È™i, cu binecuvântarea lui Dimitrie, Episcop de Gdov, ne disociem de Tine È™i de cei ce te inconjoară pe Tine. Părăsindu-te, noi nu ne depărtăm de adevăratul Locum Tenens, Mitropolitul Petru, È™i ne supunem judecăÈ›ii unui viitor consiliu. Fie ca acest dorit consiliu, singurul nostru judecător competent, să nu ne găsească vinovaÈ›i pentru îndrăzneala noatră. Fie ca el să nu ne judece ca dispreÈ›uitori ai canoanelor sacre ale SfinÈ›ilor PărinÈ›i, ci doar ca temători ai încălcării lor.”

InfluenÈ›a Episcopului Maxim a crescut constant È™i s-a mărit în special după introducerea în Liturghie, la Petrograd a faimoasei „Rugaciuni pentru Sfânta Biserică”, cunoscută printre credinciosi mai ales sub denumirea de „Rugaciune cu privire la BolÈ™evici”. Diferite voci atribuie această rugăciune insuÈ™i episcopului Maxim. Soarta sa a fost pecetluită. AutorităÈ›ile bolÈ™evice îl È™tiau ca medic, ca angajat al Sovietelor. ApariÈ›ia sa în rasă neagră ca lider al Bisericii mărturisitoare era un act de înaltă sfidare.

În noua sa poziÈ›ie, Vlădica nu a rezistat pentru multă vreme. El a fost arestat la mijlocul lui 1929 È™i, în consecinÈ›a, a petrecut doi ani întregi în temniÈ›ă înainte de a-È™i câÈ™tiga coroana de martir.

Episcopul ascuns s-a purtat atât de prudent È™i a răspuns interogaÈ›iilor atât de înÈ›elept, încât reprezentanÈ›ii PoliÈ›iei Secrete care l-au anchetat nu l-au putut acuza decât pentru ungerea sa secretă, simultană cu activitatea sa de Medic Șef al închisorii Taganka È™i s-au limitat la sentinÈ›a de „trei ani în închisoarea Solovki” (în acord cu art. 58, pt. 10, adică pentru propagandă contrarevoluÈ›ionară).

Va Urma

Articolul NOII SFINŢI MARTIRI AI RUSIEI – UN EXEMPLU ţ MĂRTURISIRII CREDINŢEI ORTODOXE apare prima dată în Maica Ecaterina Fermo.

ȘI MIRACOLUL BĂRBĂÈšIEI LOR
comemorate pe 12 noiembrie

(traducere din limba engleza din volumul SfinÈ›ii Catacombelor Rusiei – VieÈ›ile noilor martiri de Ivan Andreev, îngrijit È™i completat de Ieromonah Seraphim Rose, Saint Herman of Alaska Press, Platina, California, 1982)

Peste cel care lucrează, Dumnezeu îÈ™i revarsă mila; dar cel ce iubeÈ™te primeÈ™te mângâiere

Starețul Ambrozie de la Optina

În vara lui 1929 au ajuns la Solovki în jur de treizeci de maici. Probabil că majoritatea lor veneau de la mănăstirea Shamrodino din apropierea Optinei.
Maicile nu au fost încartiruite cu celelalte femei după obicei, ci separat. Când au început să fie interogate È™i controlate, ele au refuzat să dezvăluie lucruri de bază despre ele, ca de pildă numele, anul È™i locul naÈ™terii, educaÈ›ie È™i aÈ™a mai departe.
După strigăte , ameninÈ›ări È™i bătăi ele au fost puse în detenÈ›ie solitară È™i torturate prin foame, sete È™i lipsă de somn; adică s-au folosit asupra lor metodele de presiune obiÈ™nuite. Dar maicile au rămas neînduplecate, ba chiar s-au dovedit suficient de curajoase – lucru foarte rar întâlnit în lagărele de concentrare – încât să refuze orice fel de muncă silnică.

După câteva zile, împreună cu profesorul Zhizhilenko (care a fost trimis la Solovki deoarece, în vreme ce era medic È™ef la închisoarea Taganka din Moscova, a acceptat intrarea în monahism È™i a devenit episcopul Maxim) am fost chemaÈ›i de către È™eful DirecÈ›iei Sanitare. Ni s-a poruncit, în mod confidenÈ›ial, să facem un examen medical al maicilor, cu aluzia că, e bine să reiasă faptul că nu sunt capabile de muncă fizică, astfel încât să existe un motiv oficial pentru care să fie scutite de muncă silnică.

Pentru prima dată în istoria penitenciarului de la Solovki, administraÈ›ia s-a văzut pusă în faÈ›a unei situaÈ›ii aÈ™a de complicate. De obicei, în asemenea situaÈ›ii ei acÈ›ionau foarte crud È™i sever. După administrarea unei bătăi serioase, cei ce refuzau să muncească erau trimiÈ™i pe insula disciplinară Anzersk, de unde nu se întorcea nimeni viu.

De ce aceste maici rebele nu au fost trimise la Anzersk, noi nu am putut să înÈ›elegem. L-am întrebat pe È™eful DirecÈ›iei Sanitare a întregului lagăr. El ne-a explicat că protestul tăcut È™i reÈ›inut al maicilor nu se asemăna cu nimic cu protestele cu care administraÈ›ia avea de a face de obicei. âestea din urmă erau de zgomotoase, cu scene, strigăte È™i huliganism. Dar aici aveau de a face cu tăcere, simplitate, umilinÈ›ă È™i o extraordinară smerenie. „Sunt martire fanatice care caută suferinÈ›e!” ne-a explicat È™eful DirecÈ›iei Sanitare. „Sunt un fel de cazuri psihiatrice, masochiste, dar ne pare nespus de rău pentru ele. Nu pot să sufăr vazând umilinÈ›a È™i smerenia cu care îÈ™i duc povara. Și nu mi se întâmplă numai mie. Nici Vladimir Yegovitch, È™eful lagărului, nu poate să suporte asta. Ba chiar s-a È™i certat cu È™eful DirecÈ›iei de Spionaj È™i vrea cumva să înducească pastila în această privinÈ›ă. Dacă tu le consideri inapte de muncă, ei le vor lăsa în pace.”

Atunci când am intrat în baraca unde se aflau, am văzut un grup de femei extraordinar de serioase, paÈ™nice È™i reÈ›inute, îmbrăcate în veÈ™minte monahiceÈ™ti, vechi, uzate È™i peticite, dar curate.

Erau în jur de treizeci. Ca vârstă le dădeai un „etern treizeci de ani”, deÈ™i fără îndoială erau între ele È™i mai bătrâne È™i mai tinere. Pe faÈ›a lor se citea ceva din expresia Maicii Domnului, „Bucuria tuturor celor întristaÈ›i”, È™i această întristare era aÈ™a de evidentă È™i de smerită, încât mi-am adus aminte de câteva versuri din Tyuchev. ÎnfaÈ›iÈ™area lor smerită era de o aÈ™a frumuseÈ›e spirituală încât îÈ›i evoca un sentiment de adâncă pocăinÈ›ă È™i de extaz.

„AÈ™a că, pentru ca să nu le supăr, eu mai bine ies, doctore!” a spus È™eful misiunii care ar fi trebuit să fie prezent la examinare ca reprezentant al comisiei medicale. Am rămas singur cu ele.
„Bună ziua, mătuÈ™ilor!” am spus închinându-mă adânc în faÈ›a lor. În liniÈ™te, ele mi-au răspuns, cu o plecăciune adâncă, de la mijloc.
„Sunt doctor. Am fost trimis să vă examinez!”
„Suntem bine! Nu este nevoie să ne examinezi” m-au întrerupt câteva voci.
„Sunt un creÈ™tin ortodox credicios È™i mă aflu aici, în lagărul de concentrare, pentru motive legate de biserică.”
„Slavă Èšie Doamne!” mi-au răspuns câteva voci.
„ÎnÈ›eleg tulburarea voastră” am continuat „dar nu am să vă examinez. Îmi veÈ›i spune doar ce probleme aveÈ›i iar eu vă voi declara inapte de muncă.”
„Nu ne plăngem de nimic. Suntem destul de sănătoase.”
„Dar fără o specificaÈ›ie clară a tipului de invaliditate, ei vă vor trimite la munci covârÈ™itor de grele.”
„Pentru noi e tot una, nu vom lucra indiferent dacă munca este grea sau uÈ™oară!”
„De ce?” am întrebat surprins.
„Pentru că noi nu vrem să lucrăm pentru regimul lui Anticrist.”
„Ce spuneti acolo?” am întrebat, supărat. „La urma urmei, aici, la Solovki sunt mulÈ›i episcopi È™i preoÈ›i care au fost trimiÈ™i aici pentru mărturisirea lor. ToÈ›i lucrează, pe măsura putinÈ›ei lor. De exemplu, episcopul de Viatka este contabil la fabrica de sfoară, în timp ce mulÈ›i preoÈ›i lucrează la secÈ›ia de cherestea. Ei împletesc plase. Vinerea, ei lucrează continuu 24 de ore, zi È™i noapte, ca să îÈ™i facă timp de rugaciune pentru sâmbătă noaptea È™i duminică dimineaÈ›a.”
„Dar noi nu vom lucra la ordinele orânduirii lui Antihrist.”
„Bine atunci, fără să vă examinez, am să vă pun un diagnostic din care reiasă că sunteÈ›i incapabile de muncă fizică grea.”
„Nu, nu trebuie să faci asta. IertaÈ›i-ne, dar vom fi obligate să spunem că nu este adevărat. Suntem bine. Putem munci, dar nu dorim să muncim pentru regimul lui Antihirst È™i nu vom munci chiar dacă ne vor ucide pentru asta.”
„Nu vă vor ucide, dar vă vor tortura până ce vă vor omorî.” am spus în È™oaptă, roscând să fiu auzit. Am spus-o cu durere în inimă.
„Dumnezeu ne va ajuta să îndurăm È™i tortura” a răspuns una dintre maici, tot în È™oaptă. Mi-au dat lacrimile.
M-am înclinat în faÈ›a lor în liniÈ™te. AÈ™ fi vrut să ma aplec până la pământ È™i să le sărut picioarele.

După o săptămână comandantul DirecÈ›iei Sanitare a intrat in cabinetul medical È™i, printre altele, ne-a informat: „Suntem cu toÈ›ii istoviÈ›i cu aceste maici, dar acum ele au acceptat să lucreze. Ele cos È™i peticesc pentru secÈ›ia centrală. Ne-au pus doar condiÈ›ia ca să fie toate împreună È™i să cânte un fel de cântece în surdină în timp ce lucrează. Șeful lagărului a încuviinÈ›at. Ele sunt acum acolo, muncind È™i lucrând.”

Maicile erau într-atât de izolate încât nici măcari noi, medicii DirecÈ›iei Sanitare, care ne bucuram de o mai mare libertate de miÈ™care È™i care aveam multe legături È™i prieteni, nu am aflat multă vreme nimic despre dânsele. De abea după o lună am aflat cum s-a desfăÈ™urat ultimul act al tragediei lor.

Cu unul dintre convoaiele care sosiseră la Solovki , a venit un preot care era părintele spiritual al uneia dintre maici. Și, chiar dacă contactul dintre ei părea complet imposibil , în condiÈ›iile de lagăr, maicile au reuÈ™it cumva să ceară sfat de la povăÈ›uitorul lor.

EsenÈ›a întrebării lor era următoarea: „Am venit în lagăr ca să suferim, iar noi aici o ducem bine. Suntem împreună; spunem rugaciuni; munca ne place; am făcut oare bine că am acceptat să muncim în condiÈ›iile regimului lui Antihrist? Se cuvine să renunÈ›ăm chiar È™i la această muncă?”

Părintele spiritual le-a răspuns cu o interdicÈ›ie necategorică a muncii.
Și atunci maicile au refuzat orice fel de muncă. AdministraÈ›ia a aflat cine s-a făcut răspunzător pentru asta. Preotul a fost împuÈ™cat. Dar când maicile au aflat despre asta, ele au spus: „âum nimeni nu mai poate elibera de această interdicÈ›ie.”
Maicile au fost curând despărÈ›ite È™i au fost trimise în altă parte, una după alta.
În ciuda eforturilor noastre, nu am mai reuÈ™it să aflăm nimic despre ele. Au dispărut fără urmă.

După ani, din gura unui prizonier american, care muncea ca sclav într-un lagăr de concentrare, mi-a parvenit informaÈ›ia suplimentară care aduce la lumină rezultatul spiritual al exigenÈ›ei ascetice a unor asemenea maici.

MIRACOLUL MAICILOR

De îndată ce conversaÈ›ia a ajuns la religie, am auzit de o întâmplare extraordinară, de un miracol care s-a întâmplat de curând în Vokuta. Dumnezeu a fost, într-adevăr, cu noi! Și pasiunea cu care acest om mi-a spus povestea n-a lăsat nici o urmă de îndoială asupra faptului că Dumnezeu nu a putut fi excomunicat dintr-o È›ară sau din mintea È™i sufletul oamenilor de către Cortina de Fier.
S-a întâmplat în noiembrie 1950 când, la scurtă vreme după ce am ajus, trei maici au fost aduse în lagăr cu sentinÈ›a de muncă silnică. Cele câteva mii de prizoniere din Vokuta nu lucrau la mină dar făceau alte munci grele, iar maicile au fost trimise să lucreze la o fabrică ce producea cărămizi pentru toate construcÈ›iile din zona arctică a Rusiei.

Atunci când au fost duse pentru prima dată la fabrica de cărămizi, maicile i-au spus administratorului că ele consideră munca pentru regimul comunist drept muncă pentru Diavol È™i că, de vreme ce ele sunt slugi ale lui Dumnezeu È™i nu ale lui Satan, È™i-au propus să nu asculte de ordinele lui indiferent de la ce ameninÈ›ări ar recurge.
Dezbrăcate de veÈ™mântul religios, maicile si-au luat credinÈ›a drept armură. Ele erau pregătite să facă orice pentru a-È™i È›ine jurământul, È™i È™i-au privit pedeapsa în faÈ›ă, mărturie vie a marelui lor curaj. Au fost puse pe raÈ›ii de pedeapsă, constând din pâine neagră È™i supă râncedă, zi după zi. Atunci când, în fiecare dimineaÈ›ă, li se poruncea să meargă la fabrica de cărămidă, la gropile de argilă sau la orice altă muncă deÈ™elătoare, ele refuzau. âest refuz însemna, de bună seamă, că urmau să sufere chinuri mult mai mari. Mânios pe încăpăÈ›ânarea lor È™i temându-se de efectul asupra celorlalte lucrătoare, È™eful lagărului a ordonat ca să fie puse în cămeÈ™i de forÈ›ă. Mâinile le erau legate la spate, iar sfoara cu care le erau strânse încheieturile era trecută în jurul gleznelor È™i legată strâns. În felul acesta, picioarele le erau trase în sus È™i la spate, iar umerii, în jos È™i la spate într-o poziÈ›ie de durere insuportabilă.
Maicile erau măcinate de agonie, dar nici un sunet de protest nu le-a scăpat. Iar atunci când comandatul a poruncit să se toarne apă peste ele, astfel încât bumbacul să se strângă, el s-a aÈ™teptat ca ele să urle sub presiunea la care erau supuse trupurile lor torturate, dar tot ce s-a întâmplat a fost că ele au gemut È™i È™i-au pierdut cunoÈ™tinÈ›a. Atunci, legăturile le-au fost uÈ™urate iar ele È™i-au revenit, procedeul a fost repetat È™i, din nou, au fost cuprinse de o binecuvântată pierdere a cunoÈ™tinÈ›ei. Au fost È›inute aÈ™a preÈ› de doua ore, dar gardienii nu au îndrăznit să continue tortura, fiindca sângele nu mai circula È™i femeile erau aproape moarte. Regimul comunist dorea sclavi, nu schelete. Ei nu transportau oamenii până la Vokuta ca să îi omoare. Guvernul Sovietic dorea cărbunele din mină. Sclavii erau, bineînÈ›eles, uÈ™or de lepădat, dar asta numai după ce ani de muncă erau storÈ™i din ei. Astfel, scopul comandantului era să tortureze pe aceste femei până când ele ar fi acceptat să muncească.

În cele din urmă, comandantul a decis că s-a săturat să încerce. Maicile aveau fie să muncească, fie să fie omorâte în proces. El a hotărât ca ele să muncească din nou afară È™i că, în caz că refuză, să fie duse pe deal , în bătaia vântului aspru al iernii arctice È™i lăsate nemiÈ™cate acolo toată ziua, să privească pe celelalte femei cum muncesc. âelea erau È™i ele torturate astfel. Atunci când palida lumină arctică în sfârÈ™it apunea, ele puteau fi văzute îngenuncheate acolo, iar gardienii care mergeau la ele se aÈ™teptau să le găsească îngheÈ›ate, în timp ce ele păreau relaxate È™i calde.

Văzând acestea, comandantul a poruncit să le fie luate mănuÈ™ile È™i căciulile astfel încât să fie expuse cu totul furiei vântului. Pentru toată durata celor opt ore lucrătoare, ele au îngenuncheat în rugăciune pe costiÈ™a vântoasă. Dedesubt, femeile care smulgeau lut pentru cuptoarele de cărămizi sufereau intens de frig. Multe se plângeau că le îngheaÈ›ă picioarele cu toate cizmele călduroase pe care le purtau. Atunci când, pe înserat, gardienii s-au dus pe deal să le ducă pe maici la baracă, ei se aÈ™teptau să le găsească cu urechile È™i mâinile degerate. Dar ele nu păreau vătămate deloc. A doua zi, din nou, ele au ingenuncheat pentru opt ore în vânt, fără căciulă È™i mănuÈ™i la temperaturi cu mult sub zero grade. În acea noapte ele tot nu aiu suferit degerături È™i au rămas le fel de determinate să nu muncească. TotuÈ™i, in cea de a treia zi le-au fost luate È™i fularele.

În acel moment, deja veÈ™tile despre ce se întâmpla s-au răspândit în toate lagărele din regiunea Vokutei. Când, la sfârÈ™itul celei de a treia zile, o zi cu mult mai rece decât toate pe care le trăisem în acea iarnă, maicile descoperite s-au întors iarăÈ™i fără urmă de degerături, toÈ›i au înceăut să murmure că Dumnezeu a făcut o minune. Nici nu se mai discuta despre altceva în toată Vokuta. Chiar È™i dintre cei mai hârÈ™iÈ›i agenÈ›i MVD din alte lagăre nu s-au putut abÈ›ine să nu vină să arunce pe furiÈ™ o privire la cele trei siluete ingenuncheate de pe deal. Femeile care lucrau în gropile de dedesubt îÈ™i făceau cruci È™i murmurau, nervos, rugăciuni. Chiar È™i comandantul a fost tulburat. Chiar dacă nu era un om religios, era măcar superstiÈ›ios cumva È™i îÈ™i putea da seama destul de bine că era martorul lucrării unei Puteri care nu era de pe acest pământ!

În cea de a patra zi, gardienilor li s-a făcut teamă de puterea nepământeană pe care păreau să o posede aceste femei, È™i au refuzat pur È™i simplu să le atingă sau să aibă în orice fel de a face cu ele. ÎnsuÈ™i comandantului i-a fost frică să le trimită din nou pe deal. Și aÈ™a ele nu au fost deranjate din rugaciune È™i au fost scoase de pe raÈ›iile de pedeapsă. Atunci când, patru ani mai târziu, am părăsit Vokuta, maicile erau tot la fabrica de cărămizi È™i în continuare nu lucraseră nici o zi pentru regimul comunist. Erau privite cu teamă È™i respect. Gardienii au fost instruiÈ›i să nu le atingă sau să le deranjeze. Ele îÈ™i găteau propria mâncare È™i îÈ™i făceau chiar propriile haine. DevoÈ›iunile lor È™i le faceau dupa propriul tipic È™i păreau mulÈ›umite È™i în pace. DeÈ™i prizoniere,ele erau libere spiritual. Nimeni in Uniunea Sovietică nu avea asemenea libertate a rugăciunii precum ele.

Nici măcar nu pot a începe să vorbesc despre cum exemplul lor a readus credinÈ›a în mii de prizonieri È™i gardieni, acolo, la Vokuta. Mai târziu, atunci când, ca paznic al vestiarelor celor de la MVD, am avut ocazia să vorbesc despre religie cu unii dintre cei mai înrăiÈ›i comuniÈ™ti ruÈ™i, nici măcar unul nu a uitat să menÈ›ioneze Miracolul Maicilor.

(John Noble: L-am găsit pe Dumnezeu în Rusia Sovietică, Zondervan, Mich. 1971, pp. 112-117).

Articolul MAICILE DIN SHAMRODINO ÎN ÎNCHISOAREA SOLOVKI apare prima dată în Maica Ecaterina Fermo.

Un dialog cu Mitropolitul Serghie

(traducere din limba engleza din volumul SfinÈ›ii Catacombelor Rusiei – VieÈ›ile noilor martiri de Ivan Andreev, îngrijit È™i completat de Ieromonah Seraphim Rose, Saint Herman of Alaska Press, Platina, California, 1982)

Declaraţia infamă a Mitropolitului Serghie din 16-29 iulie, 1927, a fost resimţită ca un şoc profund de către întreaga lume ortodoxă rusă. Voci de protest, ale clericilor şi mirenilor au răsunat din fiecare colţ al pământului rus. Un volum mare de „scrisori” au fost trimise Mitropolitului Serghie, şi copii ale lor au împânzit ţara. Autorii acestor scrisori îl implorau pe Mitropolitul Serghie să renunţe la calea dezastruoasă pe care acesta o alesese.

După un torent de asemenea „scrisori” de protest, un şir nesfârşit de delegaţii a început să ia cu asalt pe Mitropolitul Serghie în Moscova.

Una dintre aceste nenumărate delegaţii a fost şi Delegaţia istorică a arhiepiscopiei Petrogradului, care a mers la Moscova pe 27 noiembrie, 1927, fiind compusă din următorii membrii: Sfinţia Sa Dimitrie Liubimov, Episcop de Gdov (Vicar al Arhiepiscopiei Petrogradului), Arhiereu Victor Dobronravov, Prof. I.M. Andreev (subsemnatul) şi C.A. Alexeev. Episcopul Dimtrie îl reprezenta pe Mitropolitul Iosif al Petrogradului şi aducea cu el o lungă scrisoare care fusese semnată de şapte episcopi aflaţi în Petrograd (între care, înafara Mitropolitului Iosif şi a Episcopului Dimitrie se numărau, Episcopul Gavriil, Episcopul Stepan şi Episcopul Serghie de Narva). Arhiereul Dobronravov reprezenta un numeros grup de clerici din Petrograd şi avea cu el o scrisoare de la ei semnată de Arhiereu Profesor F.K. Andreev. Eu reprezentam cercurile academice şi aduceam o scrisoare de la un grup de academicieni şi de profesori de la âademia de ştiinţe, universitate şi alte instutuţii de învăţământ superior; scrisoarea fusese redactată de Prof. S.S. Abramovici-Baranovschi (anterior la âademia de Jurisprudenţă Militară) şi de Prof. M.A. Novoselovi (cunoscut publicist şi editor al „Bibliotecii de Religie şi Morală”, care trăia în ascuns în Moscova şi Petrograd). C.A. Alexeev reprezenta masele largi de mireni.

În ciuda faptului că Delegaţia de la Petrograd a ajuns la Moscova ]n urma multor altor delegaţii care veniseră în acelaşi scop, ea a fost primită fără întârziere. Convorbirea cu Mitropolitul Serghie a durat două ore.
Înainte de a intra la Mitropolitul Serghie, toţi membrii delegaţiei au mers la el ca să primească binecuvântare, s-au prezentat şi au mărturisit că au venit în calitate de copii credincioşi ai Bisericii Ortodoxe.

Atunci când Mitropolitul Serghie a terminat de citit scrisorile care i-au fost aduse (de la episcopi, de la cler şi de la mireni), Episcopul Dimitrie – care avea 70 de ani – a căzut în genunchi înaintea lui şi a spus cu lacrimi: „Vlădica, ascultă-ne, în numele lui Hristos!”

Mitropolitul Serghie l-a ridicat imediat, l-a aşezat într-un fotoliu şi a spus cu voce fermă şi oarecum iritată: „Ce să ascult? Tot ceea ce aţi scris au mai scris şi alţii înainte, şi la toate acestea am răspuns de multe ori clar şi precis. Ce îţi este neclar?”

„Vlădica!” a început Episcopul Dimitrie cu voce tremurândă şi multe lacrimi – „la vremea consacrării mele tu mi-ai spus că trebuie să fiu credincios Bisericii Ortodoxe şi că, la nevoie, trebuie să fiu pregătit să îmi dau viaţa pentru Hristos. Şi acum acest timp al mărturisirii a venit şi eu vreau să sufăr pentru Hristos, dar tu, prin Declaraţia ta, în loc de calea către Golgota ne propui să urmăm calea colaborării cu un regim duşman lui Dumnezeu care persecută şi blasfemiază pe Hristos; tu ne propui să ne bucurăm cu bucuriile sale şi să ne întristăm cu tristeţile sale… Guvernanţii noştrii se luptă să anihileze religia şi Biserica şi se bucură de succesul propagandei lor antireligioase. Bucuria lor este izvorul nostru de tristeţe. Tu ne propui să mulţumim guvernului Sovietic pentru atenţia pe care o acordă populaţiei ortodoxe. Dar cum se exprimă această atenţie? Prin uciderea a sute de episcopi, mii de preoţi şi milioane de credincioşi? Prin desacrarea celor sfinte, batjocura moaştelor, prin distrugerea unui număr imens de biserici şi desfiinţarea tuturor mănăstirilor? Cu siguranţă că ar fi fost mai bine dacă nu am fi primit asemenea ”šatenţie”™”!

„Guvernul nostru” – l-a întrerupt brusc Mitropolitul Serghie pe Ep. Dimitrie – „a persecutat clerul numai pentru crime politice.”
„âeasta este o blasfemie!” a ripostat înfierbântat Episcopul Dimitrie.
„Noi dorim să obţinem reconcilierea Bisericii ortodoxe cu regimul de guvernare” a continuat Mitropolitul Serghei iritat, „În vreme ce voi vă străduiţi să accentuaţi caracterul contra-revoluţionar al Bisericii…În consecinţă, voi sunteţi contra-revoluţionari, în timp ce noi suntem cu totul loiali regimului Sovietic!”
„Nu este adevărat!” a exclamat cu emoţie Episcopul Dimitrie „aceasta este încă o blasfemie la adresa mărturisitorilor, martirilor, acelora care au fost împuşcaţi şi acelora care zac în lagăre de concentrare sau sunt proscrişi..Ce act contrarevoluţionar a săvârşit Mitropolitul Veniamin cel executat? Ce este contra-revoluţionar în atitudinea Mitropolitului Petru de Krutisk?!”
„Şi Soborul de la Karlovitz, după părerea ta, nici acela nu a avut caracter politic?” l-a întrerupt Mitropolitul Serghie din nou.
„Nu a fost nici un Sobor de la Karlovitz în Rusia” a răspuns Episcopul Dimitire cu voce scazuta, „şi mulţi din lagărele de concentrare nu au ştiut nimic despre acest Sobor.”
„Eu personal” a continuat Episcopul Dimitrie „sunt un om complet apolitic şi dacă ar trebui să mă acuz în faţa GPU, nu îmi pot imagina nimic de care să mă fac vinovat faţă de regimului Sovietic. Eu doar plâng şi sufăr văzând persecuţia împotriva religiei şi Bisericii. Nouă, păstorilor, ni se interzice să vorbim despre aceasta şi tăcem. Dar la întrebarea dacă există persecuţie împotriva Bisericii şi religiei în Uniunea Sovietică nu pot decît să răspund afirmativ. Cînd ţi-au propus, Vlădica, să scrii declaraţia ta, de ce nu le-ai răspuns ca Mitropolitul Petru, că poţi să taci, dar că nu poţi spune ceea ce este neadevărat?”
„Si unde este neadevărul?” a exclamat Mitropolitul Serghie.
„În faptul că persecuţia împotriva religiei, acest „opiu al popoarelor” în conformitate cu doctrina marxistă, nu numai că există între noi, dar a atins limite nemaiîntâlnite de cruzime, cinism şi blasfemie!” a răspuns Episcopul Dimitrie
„Ei bine, noi ne luptăm cu asta” a continuat Mitropolitul Serghie „dar o facem în mod legal, nu ca nişte contra-revoluţionari… şi atunci când ne vom fi demonstrat loialitatea noastră totală faţă de regimul Sovietic, rezultatele vor fi încă şi mai remarcabile. Probabil că vom reuşi, ca o contrabalanţă la Ateistul, sa publicăm şi noi mica noastră revistă religioasă…”
„Ai uitat, Vlădica, că Biserica este Trupul lui Hristos şi nu o organizaţie cu „o mică revistă” sub cenzura unui regim ateist!” a spus Arhiereul Dobronravov.
„Nu conştiinţa noastră politică, ci cea religioasă, ne împiedică să ne alăturăm declaraţiei tale.” am adăugat eu.
„Eu vreau să sufăr pentru Hristos, iar tu ne propui să renunţăm la El!” a spus C.A. Alexeev cu mânie.
„Şi deci voi vreţi o schismă?” a întrebat Mitropolitul Serghie ameninţător. „Nu uitaţi că păcatul schismei nu se spală nici măcar cu sângele martiriului! Majoritatea este de acord cu mine.” a adăugat el autoritar.
„Vocile trebuiesc cântărite, nu numărate, Vlădica!” am obiectat eu. „Până la urmă, Mitropolitul Petru , Locum Tenens legal al Scaunului Patriarhal, nu este de acord cu tine: nici Mitropoliţii Agatanghel, Chiril şi Iosif; nici asemenea luminători precum Mitropolitul Arsenie, Arhiepiscopul Serafim de Uglich, Episcopii Victor, Damaschin şi Averchie, şi mulţi alţii; nici bătrânii Optinei, nici prizonierii de la Solovki…”
„Adevărul nu se află întotdeauna acolo unde este majoritatea” a adăugat Arhiereul Dobronravov; altfel, Mântuitorul nu ar fi vorbit despre „turma cea mică”. Şi capul Bisericii nu s-a aflat mereu de partea Adevărului. Este suficient să ne amintim de vremurile lui Maxim Mărturisitorul.”
„Prin noua mea politică, eu salvez Biserica” a răspuns Mitropolitul Serghie în mod deliberat.
„Ce spui Vlădica!” au exclamat, într-o singură voce, toţi membrii Delegaţiei. „Biserica nu are nevoie de salvare.” a adăugat Arhiereul Dobronravov; „Porţile iadului nu o vor birui. Tu însuţi, Vlădica, ai nevoie de salvare prin Biserică.”
„Altceva am vrut să spun” a răspuns Mitropolitul Serghie cumva derutat.
„Şi de ce, Vlădica, ai introdus o rugaciune pentru regim în Liturghie, în vreme ce ai interzis rugăciunea „pentru cei în inchisori şi pentru cei proscrişi?” l-am întrebat
„Trebuie să vă reamintesc binecunoscutul text al Apostolului Pavel cu privire la autorităţi?” ne-a întrebat, ironic, Mitropolitul Serghie. „Cât despre rugaciunea pentru cei proscrişi”, mulţi diaconi au demonstrat ce înseamnă asta.”
„Şi cînd, Vlădica, ai să schimbi Fericirile din Liturghie?” am obiectat eu din nou „La urma urmei, unii pot să le demonstreze şi pe acelea.”
„Nu schimb Sfânta Liturghie” a replicat sec Mitropolitul.
„Şi cine are nevoi de rugaciuni pentru regimul ateist? Cu siguranţă că regimul ateist Sovietic nu are nevoie de ele. Şi credincioşii se pot ruga numai pentru „îmblânzirea inimii conducătorilor” şi „pentru luminarea celor în greşeală”. Dar să te rogi pentru un regim anti-Creştin este imposibil.”
„Chiar aşa? Ce fel de Antihrist vedeţi voi aici?” a răspuns Mitropolitul cu un gest dispreţuitor din mână.
„Dar spiritul este întocmai cel al lui Antihrist,” am insistat „Şi cine a cerut această rugăciune? Te-au forţat ei să o introduci?”
„Ei bine, am găsit eu asta de cuviinţă.”
„Nu, Vlădica, răspunde în faţă lui Dumnezeu, din adâncimea conştiinţei tale de arhipăstor: te-au forţat ei cu asta şi cu toate celelalte din „noua politică bisericească” sau nu?”
Intrebarea aceasta a trebuit repetată cu încăpăţânare şi insistenţă de multe ori înainte ca Mitropolitul Serghie să răspundă, în sfârşit. „Ei bine, ei aşa forţează – dar aşa gândesc şi eu.” a concluzionat el în grabă şi cu teamă.
„Şi de ce, Vlădica, ai poruncit ca numele tău să fie pomenit imediat după numele Mitropolitului Petru? Am auzit că şi pentru asta s-a dat ordin de sus, cu intenţia ca, în curând, numele Mitropolitului Petru nici să nu mai fie pomenit.” Mitropolitul Serghie nu a răspuns. (În 1936 pomenirea Mitropolitului Petru, care a murit în 1937 sau 1938, a fost interzisă).
„Şi cine a numit „Sinodul Patriarhal Temporar”? Şi cine s-a ocupat de numirea şi transferul episcopilor? De ce a fost Mitropolitul Iosif (de Petrograd) îndepărtat fără voia lui de la păstorire? Noi ştim, Vlădica, că toate acestea s-au făcut de către un „ober-procurator” neoficial, agentul poliţiei secrete comuniste Tuchkov, împotriva voinţei tale.”
„De unde le-ai scos pe toate astea?” a întebat Mitropolitul Serghie, cumva derutat.
„Toată lumea ştie, Vlădica.”
„Şi cu cine te-ai înconjurat, Vlădica?” a adăugat Arhiereul Dobronravov. „Numai numele Episcopului Alexei (mai târziu „Patriarh”) este suficient ca să discrediteze întregul tău Sinod.”

Mitropolitul Serghie s-a ridicat şi ne-a spus că se va gândi la ce am discutat şi că ne va da un răspuns în scris în trei zile. Audienţa se sfârşise. În trei zile Mitropolitul Serghie a dat un răspuns scris, repetând în general şi cu expresii nebuloase tezele declaraţiei sale.

Delegaţia s-a reîntors la Petrograd. Şi în scurt timp s-a produs schisma. âelora care s-au rupt de la comuniune cu Mitropolitul Serghie, acesta le-a răspuns prin interdicţii; agenţii poliţiei secrete l-au ajutat în mod cinic.

Membrii Delegaţiei de la Petrograd au fost curând arestaţi şi au suferit îngrozitor. Bătrânul Episcop Dimitrie a fost trimis pentru zece ani în izolare politică la Yaroslav şi apoi a fost împuşcat. Arhiereul Dobronravov a fost trimis într-un lagăr de concentrare în Siberia pentru zece ani şi apoi a fost condamnat la încă zece ani fără drept de corespondenţă. Eu am fost trimis în lagărul de concentrare de la Solovki. C. A. Alexeev, după ce a devenit preot, a fost împuşcat.

Adevărata Biserică Ortodoxă Rusă a intrat în catacombe, unde a ramas până astăzi ca un invizibil oraş Kitezh, păstrându-se pe sine ca Mireasă Nepătată a lui Hristos.

Articolul DELEGAŢIA ISTORICĂ DE LA PETROGRAD DIN 1927 apare prima dată în Maica Ecaterina Fermo.