replica din piesa de teatru „Ianche, Tache și Cadâr”

Din copilăria mea şi până în zilele acestea cuvântul antisemit a străbătut nestingherit cei 63 de ani de istorie la care eu am fost martoră, lovind în stânga şi dreapta, de cele mai multe ori pe nedrept şi fără milă, persoanele acuzate de antisemitism sfârşind întotdeauna în puşcăriile comuniste.
Nu am să vorbesc acum despre ceea ce ştie o Românie întreagă, mai ales despre perioada istorică de până în 1989. Cuvintele holocaust şi pogrom au fost capete de acuzare pentru elitele sioniste care conduceau din umbră… de fapt conduc şi acum şi folosesc şi acum aceste cuvinte groteşti pentru a distruge şi bruma de conştiinţă creştină, pe care o mai are neamul românesc. Şi ceea ce este mai grav, este că toate acestea s-au petrecut subtil şi ocult încă din 1881, când între 30 şi 31 decembrie a avut loc la Focşani primul congres sionist din România. Că sionismul conduce întreg globul, că planul ăsta e vechi de mii de ani, că de-a lungul istoriei sioniștii au instigat suflete slabe pentru a-şi atinge scopul: distrugerea creştinismului şi a susţinătorilor lui, au scris mulţi şi chiar au comentat în cărţi şi conferinţe. Au ajuns până la ridicolul de a acuza creştinismul de pact ascuns cu infamul dictator Hitler. În 1992 am văzut cu ochii mei această infamie la televiziunea israeliană, unde au prezentat un filmuleţ cu o întâlnire secretă între Hitler şi o suită de cardinali şi mari prelaţi catolici, primiţi cu mare fast de Führer, într-o grădină special amenajată, căci filmarea arăta în prim plan cum că gardul care înconjura grădina era din fier forjat, având la capete, alternând, când o cruce, când o zvastică. Comentariul celor de la televiziunea israelită era tendenţios, acuzativ la adresa creştinismului care, după opinia lor a făcut pact cu Hitler spre ajutor în distrugerea evreilor din lumea toată.
Ce vreau să spun cu acest exemplu este că inflamări de genul acesta şi elucubraţii şi invenţii mincinoase au fost de-a lungul istoriei şi de partea evreiască şi de partea creștină din păcate. Aşa s-a născut de exemplu, falsa teorie a „legionarismului antisemit”. Cine are curajul să privească în față Istoria şi să judece faptele petrecute cu mult discernământ, bun simţ şi mai ales adevăr, va descoperi mulţi infiltraţi şi răuvoitori, voci singulare sau organizaţii bine ticluite, care au acţionat exagerat, dând naştere de multe ori la stări conflictuale locale sau chiar mai rău la adevărate războaie între naţii şi popoare.
Este adevărat că pe fondul acestor acţiuni răzleţe, dar sistematic repetate de-a lungul istoriei, evreii din întreaga lume au căpătat un soi de obsesie, văzând crime odioase, antisemitism şi holocausturi acolo unde nu erau decât nişte bieţi creştini înflăcăraţi de dragoste în Hristos (care între noi fie vorba, ca OM pe pământ nu a fost nici chinez, nici american, nici român, ci EVREU!), sau unde erau evrei înţelepţiţi şi luminați, nu de organizaţii oculte Illuminati, ci de Însuşi Hristos şi Duhul Sfânt coborât la botezul creştin. Aşa a apărut pe lume cuvântul de ordine, parola din viaţa evreului de zi cu zi – antisemit – cu care a fost, este, şi va fi pecetluit orice creştin mai râvnitor. O istorioară chiar amuzantă în sensul ăsta, am auzit de la nașul meu din Israel, evreu botezat creștin-ortodox, care a fost acuzat într-o plăcintărie din Tel-Aviv, că este antisemit, pentru simplul fapt că a comandat o plăcintă cu brânză după ce mâncase o plăcintă cu carne. Ştim cu toţii că la evrei legea de bază în religie este interzicerea combinaţiei carne cu lapte, aşa numitul cuşer. Desigur Lică, fiind creştinat de mic copil şi era creştin adevărat, a ripostat chiar vehement. Drept urmare a fost dat afară din plăcintărie, cu strigăte puternice… antisemitule!
Acuzele lor sunt ridicole de multe ori şi mai ales nefondate şi exagerate. Citim astfel pe Wikipedia că până şi Sfântul Ioan Gură de Aur a fost învinuit că în Omiliile lui instiga la ură împotriva poporului evreu! Cum spunea cândva în Parlamentul francez deputatul evreu Alfred Naquet:

„Dacă antisemitismul ar însemna doar discuția pe temă și respingerea dogmei religiei iudaice, atunci chiar și evreii seculari – cum era el însuși – ar fi și ei antisemiți”.

În sfârşit ajungem şi la problema care mă frământă pe mine şi pe mii de creştini din România zilelor noastre: acuzarea unuia dintre cei mai adevăraţi creştini, reprezentant al Bisericii Române Ortodoxe, părintele nostru sfânt Justin de la Mănăstirea Petru-Vodă, de… antisemitism! Ar fi hilară situaţia dacă nu ar fi înfiorătoare, întrucât bietul nostru părinte a plecat la ceruri de 4 ani cu o aură de sfinţenie impusă de faptele şi de gândirea sa, de anii cumpliţi petrecuţi în temniţele comuniste, fiind acuzat de acelaşi cuvânt aducător de moarte: antisemit. Până şi preşedintele Johannis a cedat în fața evidenței istorice decretând ziua de 14 mai zi naţională de cinstire a martirilor închisorilor comuniste.

În expunerea de motive a legii se arată că

„marea sărbătoare a tuturor românilor care cinstesc sfânta jertfă a martirilor din temnițele comuniste este ziua de 14 mai 1948, când au fost arestați de regimul comunist marea majoritate a tinerilor, a intelectualilor, alți mulți români care, prin exemplul de neascultare și reală libertate exprimată în fața regimului dictatorial ateu, au pătimit asemenea primilor creștini”.

Cu ce duh de ceartă şi sămânţă de scandal şi zâzanie intervine Institutul Wiesel, chiar post-mortem, să-l acuze pe părintele Justin Pârvu de antisemitism, șovinism, legionarism și alte – isme?! Cum adică antisemit părintele Justin, care m-a primit în Mănăstirea Petru-Vodă cu braţele deschise, exact ca pe fiul rătăcitor, pe mine evreică botezată – totuşi evreică – tocmai dânsul să fie un ,,duşman al neamului evreiesc”, aşa cum susţine Alexandru Florian, directorul Institutului Wiesel?!

Cu o inimă uriaşă plină de Marea Iubire în Hristos, în care îşi găseau loc de mângâiere toţi amărâţii şi îndepărtaţii societăţii, părintele Justin a fost, este, şi va fi totdeauna un mare stâlp al societăţii creştine româneşti.

Consider că este de datoria mea de creştin, să cinstesc memoria sfântului nostru părinte şi să resping total şi cu toată puterea glasului, orice acuzaţie mincinoasă şi împănată cu cuvinte pompoase şi acuzatoare de genul celor proliferate de membrii Institutului Wiesel. Deci, cu toată dragostea pe care o port în adâncul sufletului pentru neamul evreiesc din care mă trag, atrag atenția purtătorilor de cuvânt ai Institutului Wiesel că niciodată, chiar niciodată în istoria românească Biserica Ortodoxă Romană şi reprezentanţii ei, preoți, călugări, arhierei nu au aprobat manifestările antisemite, xenofobe sau partinice! În schimb B.O.R. poate arăta cu documente reale, martiriul miilor de creştini omorâţi în chinuri groaznice de neimaginat de către reprezentanţii comunişti, care nu erau altceva decât evrei înrăiţi în ura anticreştină, cazurile izolate de aşa-ziși legionari sau antisemiţi români, fiind doar nişte infiltraţii oribile, tot cu scopul ascuns de a denigra, deteriora şi chiar distruge puternica societate creştin-ortodoxă din România ce dăinuia de 2000 de ani pe pământul acesta binecuvântat de însuşi Sf. Apostol Andrei, el însuşi tot un evreu adevărat care a înţeles că sensul vieţii pe pământ este Hristos.

Institutul Wiesel se arată

„consternat şi de faptul că inițiatorii legii pentru cinstirea martirilor din temnițele comuniste l-au citat pe părintele Justin Pârvu în expunerea de lege”.

În opinia celor de la Wiesel, părintele Justin Pârvu

„a activat în Mișcarea Legionară, iar mai târziu a făcut apologia legionarismului și a avut repetate poziții antisemite și de negare a Holocaustului”, susține semnatarul documentului, Marius Cazan.

Deci să înţelegem că preşedintele României e şi el un ,,trădător”, un ,,antisemit”, de vreme ce trecând peste consideraţiile celor de la Wiesel a decretat ziua de 14 mai ca zi naţională, cinstind tocmai memoria acestor martiri sau mucenici, după cum îi numeşte Biserica.

„Urmând pilda marilor voievozi români, ctitori ai multi-etnicului și multi-naționalului Sfânt Munte al Athonului, măreția duhovnicească a părintelui Justin Pârvu a îmbrățișat pe toți și toate. În mănăstirile sale și în toată viața sa nu a făcut nicio diferență de slujire și viețuire, drepturi și îndatoriri, între niciun fel de categorie socială: bărbați, femei, copii, bătrâni, săraci, bogați, inteligenți și neinteligenți, sănătoși, bolnavi, etnie, naționalitate, cultură, credință, toți au egală chemare către Dumnezeu, egală putere prin Sfântul Botez și egală dragoste și îngrijire din partea părintelui Justin. Mănăstirile sale înmănunchează toate etniile conlocuitoare ale României moderne, și funcții de conducere sunt accesibile tuturor în mod egal, după vrednicie. Tuturor cetățenilor pământului le-a propovăduit adevărul de credință revelat, primit de la Dumnezeu prin Proroci, Apostoli și Sfinți, și adevărul istoric văzut cu propriii ochi, nu inventat sau măsluit. Iubirea sa nu a putut concepe niciun fel de ură, ca și Valeriu Gafencu a cărui duhovnicească dragoste către domnul R. Wurmbrandt i-a salvat viața acestuia din urmă, precum mărturisesc americanii care i-au auzit conferințele” .

În încheiere îndrăznesc un ultim sfat către ,,poporul meu” din care sunt a doua generaţie de creştini adevăraţi: încercaţi să schimbaţi textul unor fraze acuzatoare atât de superflue cum este acesta:

„Discriminarea antisemită este negarea evreilor, a oportunităţilor sau serviciilor accesibile celorlalţi şi este ilegală în multe ţări”.

De ce, până la urmă nu am avea voie să avem şi noi o lege de apărare a neamului, a poporului, a religiei creştine şi româneşti?
Şi o ultimă întrebare la fel de retorică: „Cu ce a deranjat bătrânul jurnalist Iosif Fermo, bunicul meu – „onor” autorităţilor române din acea perioadă (Ana Pauker şi acoliţii ei) – faptul că îşi umpluse pereţii biroului de la ziarul Universul, unde scria, cu icoane creştine, cu ce a deranjat faptul că îşi botezase cei 5 copii, că avea mulţi prieteni şi colaboratori creştini? Aceasta a fost vina pentru care a fost condamnat la ani grei în temnița Aiudului unde s-a şi sfârșit, alături de cei mai de seamă martiri-mucenici ai neamului românesc? Sper să aflu un răspuns până la sfârsitul vieţii…

editorial revista atitudini nr. 50

Articolul Scrisoare către neamul meu apare prima dată în Maica Ecaterina Fermo.

„Fiecare suntem vinovaţi pentru toţi, şi toţi pentru unul” (Părintele Justin Pârvu)                                                          

Părintele meu drag şi sfânt…de ce este aşa de mare distanţa între Cerul sfânt şi pământ?

De ce nu pot primi ca odinioară Pacea lui Hristos, ca atunci când îmi plecam capul şi cu o glumă şi o binecuvântare sfântă îmi ridicai „lanţul cel greu al păcatelor”? Simţeam atunci, că fără vorbe prea multeai înţeles iadul din sufletul meuşi cu puterea şi dragostea lui Hristos mă vindecai şi îmi dădeai şi arvuna –Bucurie sfântă şi putere de luptă …                                  

Acum mă lupt …dar nu cu patimi şi păcate, ci cu DORUL. Mi-e dor de spovedaniile şi discuţiile extrem de folositoare de după; mi-e dor de harul smereniei de care se umplea chilia mea după acele spovedanii. Dar mai ales a început să-mi fie frică, de fapt mai mult spaimă, căci văd aproape zilnic împlinindu-se multe din prorociile şi vorbele pline de duh pe care le spuneai neamului român …Forţa satanică a stăpânilor lumii va fi învinsă de blândeţea şi smerenia creştinilor! Da, părinte! Smerenia e cheia şi taina cu care am putea învinge duhul lumii acesteia …şi tocmai asta ne lipseşte.

O altă vorbă de duh pe care ne-ai lăsat-o ca un testament, mă zdrobeşte efectiv, punându-mi în faţă crudul adevăr din cauza căruia suferim toţi… Adevăratul creştin caută Împărăţia cerurilor înlăuntrul său şi nu se teme de nimic în lumea aceasta trecătoare.

Dar cum să nu ne temem când în lumea aceasta care s-a transformat într-un iad, aflam zilnic ştiri înspăimântătoare ca aceasta: „Un singur vecin ar putea ÎNVINGE România în cazul unui RĂZBOI. Clasamentul mondial al FORŢELOR ARMATE. Cine sunt musculoşii planetei şi unde se plasează ţara noastră”. Sau: „Ţările vecine Ucrainei se pregătesc de război civil la Kiev. Asul din mâneca Rusiei şi trei scenarii de final”.  

La astfel de ştiri bulversante, poporul român pentru care, părinte sfânt, ai sacrificat tot timpul vieţii aici pe pământ, e alarmat şi confuz, e speriat şi contrariat – şi atunciîntreabă aşa zişiicunoscători şi analişti istorici şi politici. Iată ce răspuns primim de la Mircea Cosa – unul din experţi – la întrebarea: Ce vom face noi, românii, în caz de război cu Rusia?

„Ce vom face noi? Ne temem că vor venii ruşii peste noi, dar ne mai liniştim că ne vor apăra americanii! Slavă Domnului că americanii au venit şi ne vor apăra, dar să nu uităm că ruşii sunt deja în România cu Lukoil, cu Aluminium Slatina şi cu alte multe firme ascunse în societăţi ungureşti, cipriote, austriece, etc. De aceşti ruşi cine ne apără când noi nu avem arma capitalului românesc şi nici americanii nu prea investesc la noi”?!     

Of, părinte sfânt, mi-e dor de cuvintele sfinte cu care rezolvai şi responsabilizai poporul român în astfel de situaţii… pentru că repetai mereu că: În vreme de prigoană creştinii să se adune în jurul preoţilor.Sunt convinsă că şi acum, din Împărăţia Cerurilor, ne trimiţi sfaturi şi ajutor… dar e aşa de mare prăpastia între noi şi sfinţi, încât nu numai că nu înţelegem ce ne spun prin îngerii păzitori, dar nici nu mai tresărim în suflet cu lacrimi de pocăinţă şi dorinţa de mângâiere sfântă. Suntem goi şi reci ca nişte pietre. Părinte, ajută-ne! Avem nevoie mai mult ca oricând să ne adunăm în jurul preoţilor şi vlădicilor din această ţară. Dar cum să o facem?! Tocmai acum când întreaga ortodoxie este înlănţuită de forţele ecumenismului apostat.

Cred că tot Cerul s-a clătinat în zilele de 24 şi 26 mai anul acesta când a avut loc la Ierusalim o „întâlnire istorică” între patriarhul ecumenic al Constantinopolului –Bartolomeu, şi Papa Francisc al Romei, care prin întâlnirea lor au vrut să marcheze 50 de ani de când predecesorii lor, Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Athenagoras s-au întâlnit la Ierusalim, între 4 şi 6 ianuarie 1964, ridicând ulterior anatemele, ce au stat la mijloc între cele două Biserici, de-a lungul secolelor.

Dar întâlnirea nu s-a terminat aşa, ci au reuşit performanţa satanică de a participa la o slujbă ecumenistă în Sfântul Mormânt, după care au semnat şi o declaraţie comună unde, în final, cei doi patriarhi ortodocşi (al Ierusalimului şi al Constantinopolului) împreună cu Papa au declarat, nici mai mult, nici mai puţin, că „aşteaptă cu nerăbdare ziua în care,în sfârşit se vor împărtăşi împreună din Cina euharistică”. Şi au şi întărit această idee spunând că „împărtăşirea din acelaşi Potir este dorinţa şi scopul nostru”.

Părinte sfinte, nu există durere mai mare pentru sufletele noastre ortodoxe, decât această ultimă cădere din care nimeni şi nimic nu ne va putea salva. De aceea am îndrăznit să-ţi tulbur liniştea divină cu scrisoarea mea de dor, pentru că ţin minte că atunci când un om sau un grup de oameni, sau chiar ţara întreagă erau în tulburare sau incertitudine, primeam pe loc răspuns divin şi ajutorul tău nesperat cu rezolvarea minunată a situaţiilor.

Te rugăm şi acum, părinte sfinte, coboară-ţi privirea către fiii tăi duhovniceşti care au mare nevoie măcar să înţeleagă în ce moment istoric suntem. Cum să trăim, în ce fel să ne pregătim sufleteşte ca să atragem mila lui Dumnezeu? Chiar dacă noi, generaţia asta, nu doar că nu mai facem nimic în comparaţie cu creştinii primelor secole, ba chiar Îl hulim şi Îl dispreţuim pe Dumnezeu prin păcatele noastre.

Spun Sfinţii Părinţi că pe copiii Săi Dumnezeu nu-i va părăsi. Mijloceşte, Părinte sfinte, pentru toţi care am crezut în mântuire prin rugăciunile şi binecuvântările tale. Scriam mai devreme că mi-e tare dor de pacea şi sfinţenia din chilia mea în urma spovedaniilor – parcă ar fi fost ieri!

Dar cu spaimă în suflet îmi aduc aminte de ultimele cuvinte lăsate ca testament: „mai sunt 12 luni şi vine urgia”! Cum să păstrăm liniştea şi pacea sfântă pe care ne-ai răspândit-o peste toţi care am crezut în tine şi în acelaşi timp să primim cu bucurie URGIA de care ne-ai avertizat? DA, CU BUCURIE! Pentru că aşa ai trăit anii din puşcărie, chinurile, bătăile, foamea şi mai ales înjosirea sufletească de la comuniştii hulitori de Hristos. Dar aşa ai trăit, spre uimirea noastră, ca un martir până în ultimele clipe de viaţă pământească, sfâşiat şi însângerat de boală, dar cu seninătatea şi bucuria ce a fost prezentă în vieţile tuturor sfinţilor.

Nu îndrăznim să ne ridicăm până la acest nivel de iubire totală pentru Dumnezeu, dar mila lui Dumnezeu ar fi pentru noi forţa extraordinară care ne-ar duce pe drumul Mântuirii. Ştiu că Domnul a avut nevoie de tine, părinte, de aceea te-a chemat la El. Noi nu suntem vrednici de nicio cinste sau mângâiere, nici aici pe pământ, cu atât mai puţin în Împărăţia Cerurilor, dar pedeapsa pe care o meritam noi, a preluat-o Hristos cu jertfa Sa, asumată pentru noi.

Pe EL roagă-L, Părinte, să primim iertare şi chip şi timp de pocăinţă pentru Mântuire!

Preaputernice şi slăvite, Doamne Iisuse Hristoase! Tu, Care ai venit în lume să tămăduieşti neputinţele oamenilor, Care nu ai venit să chemi la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi, şi ai primit moarte pe cruce pentru mântuirea noastră! Din adâncul inimii Te rog să primeşti smerita noastră rugăciune pentru rugăciunile şi viaţă sfântă a Părintelui nostru Justin din Petru-Vodă.

de Monahia Ecaterina Fermo, articolpublicat în nr. 34 al revistei ATITUDINI

Articolul Scrisoare de dor către Părintele Justin, de la pământ la cer apare prima dată în Maica Ecaterina Fermo.

Despre incinerare şi cultura românească

Încă din primele zile ale anului 2013, societatea românească a fost confruntată cu o provocare fără precedent – la care numai un ochi şi o inimă vrăjmăşească nu a descoperit cercetarea  divină şi examenul de conştiinţă creştină pe care neamul românesc l-a avut de trecut în faţa Cerului.

Cu ochii înlăcrimaţi, cu sufletele bulversate şi cu mintea plină de întrebări fără răspuns, urmărind cu respiraţia tăiată timp de 2-3 săptămâni, toată mass-media românească a prezentat şi a comentat moartea  regizorului Sergiu Nicolaescu.

Şi poate nu aş fi atacat acest subiect atât de complex şi de sensibil dacă la urechile mele nu ar fi ajuns împroşcările pline de veninul frustrărilor de tot felul ale unui concetăţean cu titulatura de jurnalist – exeget (este vorba desigur despre Cristian Tudor Popescu) căruia, de fapt, îi place să joace rolul de Cerber al intelectualităţii româneşti, lătrând şi arătându-şi colţii.

A devenit aproape o trăsătură de caracter a neamului românesc, ca oricine, oricând, să fie expert în orice, dar mai ales să-şi facă public puroiul sufletesc – emiţând axiome – dar cel mai grav fiind rolul acestora de „formatori de opinie”. Din păcate vocea lui C.T. Popescu nu e singulară, iar rolul de Cerber îl are aproape toată mass-media românească. Dar să nu uităm că limba Cerberului din mitologie era plină de otravă. În plus el păzea  iadul, având mare grijă să nu scape careva de acolo.

Cam aşa a procedat şi C.T. Popescu, când în ziua dedicată geniului românesc, Mihai Eminescu, s-a străduit să-i ţintuiască sufletul în iad, atribuindu-i marelui poet tot felul de caracterizări ale operei şi ale sufletului său chinuit, care dacă ar fi fost adevărate, bietul suflet al geniului românesc ar fi fost condamnat pe vecie în flăcările iadului.

Aflăm astfel de la „cerberul de serviciu”- C.T.P. – că Eminescu era un ateu convins, că nu a crezut niciodată în Dumnezeu, cu atât mai puţin într-o viaţă veşnică sau în vreo pedeapsă sau răsplătire după faptele reprobabile făcute în viaţa aceasta. Arta lui e plină de „ironie, sarcasm, batjocură, raţionalism, ateism, scepticism”. Şi pentru că nu era suficient, îi pune pecetea spunând că Eminescu „nu a fost român”, ci mai degrabă german… „un spirit bântuit de o luciditate ştiinţifică” – semănând în structura de fond sufletesc mai degrabă cu Edgar Alain Poe – frizând chiar demenţa ficţiunii, –  şi în niciun caz nu are nimic comun cu romanticii epocii şi nicidecum cu spiritul românesc din anii aceia.

Nu îndrăznesc să îmi asum rolul de apărător critic al operei şi personalităţii marelui Eminescu, de aceea pentru început am să apelez la un citat din Nichifor Crainic, figură marcantă a politicii şi culturii româneşti care spune despre Eminescu următoarele: „A fost Eminescu credincios sau necredincios? Iată o întrebare la care oricine poate pregeta să dea un răspuns categoric. Dacă în opera lui, am găsi numai urmele lui Schopenhauer, care trec brutal peste crinul credinţei, strivindu-l, am putea spune cu durere că cel mai mare poet român a fost un necredincios. Dar dacă ne-am referi la cele câteva inspiraţii de natură creştină, am afirma cu bucurie că avem a face cu un aderent la credinţa strămoşească”. „Este Eminescu un necredincios? Dacă zig-zag-urile sale filosofice şi etice ne-ar îmbia să admitem această grozăvie, priveliştea sufletului său absorbit în cea mai fierbinte rugăciune ne umple de un sfânt fior şi ne determină să-i recunoaştem înălţimea spirituală. Cine se roagă să-i fie credincios nu poate fi un necredincios. Cine şi-a pierdut credinţa şi speranţa, dar le cerşeşte înapoi ca daruri de la Dumnezeu, nu poate fi un necredincios. Când Eminescu se spovedeşte în rugăciune spunând: Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie, e ca şi cum ar repeta în alţi termeni cuvântul din Evanghelie: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! Geniu după chipul lui Dumnezeu, păstrând sub ruine sufleteşti ardoarea adorării, pe deasupra genunilor sale filosofice planează zborul în lumina divină a Luceafărului”. 

În aceeaşi tonalitate este şi părerea extraordinarului om de cultură, academician Zoe Dumitrescu Buşulenga când scrie despre Eminescu şi opera sa: „Unii l-au socotit ateu ireductibil, alții un credincios fervent, fiecare întemeindu-se pe unul sau mai multe texte. Calitatea probantă a textelor invocate este însă minimă prin desprinderea lor de contextul atât de vast și complex al întregii gândiri și opere eminesciene, care exprimă o personalitate de o natură cu totul particulară”[1].

Exemplele ar putea continua, şi mai mult ca sigur, mă voi reîntoarce asupra subiectului. Deocamdată revin la „Cerberul nostru de serviciu” care îşi creează în jurul personalităţii sale o aură de „sfânt salvator al naţiei române” judecând şi înfierându-l pe regizorul Sergiu Nicolaescu care tocmai „se ducea să moară puţin…” „Niciodată, niciunde, nicio imagine din filmele domnului Nicolaescu nu mi-a stârnit vreo emoţie. Mă număr printre astfel de handicapaţi sufleteşte, nu mulţi, din fericire pentru vigoarea românilor ca naţie. Ultimul film al domnului Nicolaescu văzut de subsemnatul a fost Poker, după care am simţit nevoia să mă spăl cu spirt pe ochi”.

Nu este locul şi timpul de a prezenta toate scârbele şi blasfemiile spuse de mulţi dintre actorii, regizorii, oamenii de artă şi cultură, de televiziune şi cinematografie, în perioada aceea nefastă a „incinerării” lui Sergiu Nicolaescu. Macabru! Sinistru! Căci nu consideraţiile asupra actului artistic, pline de puroiul şi uscăciunea celui sau celor ce apostrofau post-mortem au deranjat şi au uimit miile de români simpli în gândire, dar nu simplişti – ci îndârjirea aproape satanică cu care a fost condamnat acest suflet – (şi ca el câţi oare or mai fi fost sau vor mai fi !!!) la întunericul veşnic, la chin sufletesc cumplit atât în clipele incinerării, cât şi mulţi,  mulţi ani după. 

Dar mai ales crima cea mai mare a acestor „oameni de artă” este formarea de opinie, aproape impunând prin mass-media ideea că incinerarea – chiar şi a unui botezat creştin – este cea mai bună soluţie, cea mai igienică şi curată metodă de a scăpa de „cadavrul scârbos”. Iată, de pildă, cu ce titlu, parcă desprins din adâncurile iadului, îşi începe „Cerberul de serviciu” articolul său prin care îl aduce – conştient sau nu – pe bietul suflet al regizorului Sergiu Nicolaescu, cât mai aproape de flăcările iadului trecând prin cele ale incinerării. „Tămâia şi vata din nas” – acesta este mârşavul titlu cu care se mândreşte „marele cerber al culturii române”.

Mi-e silă şi greaţă aproape fizică citind lăturile din acest articol, cu care desigur „sarsailă” îşi va alimenta acolo în iad, sufletele care l-au slujit credincioşi încă de aici de pe pământ prin cei aşa-zişi „culturali”.

Se vehiculează mereu o statistică ireală. Poporul român este creştin-ortodox în proporţie de 85% şi centrul de încredere în instituţiile statului îl deţine Biserica Ortodoxă Română … Ei bine, este o eroare! Şi cred că testul concludent a fost dat de poporul român în acele zile pline de fumul şi cenuşa de la crematoriul bucureştean în faţa căruia doar o mână de adevăraţi credincioşi încercau să-şi exprime dezaprobarea şi cu lacrimi în ochi şi în suflet compătimeau sufletele lipsite de credinţă şi speranţă (de altfel conaţionali de-ai lor, mulţi din ei creştini, botezaţi ortodox) care îi apostrofau, spunând că sunt barbari şi lipsiţi de decenţă şi omenie pentru că cereau să se respecte o tradiţie creştină a înmormântării trupului (a redării lui „în pământul din care a fost luat la facere”), care are o vechime de 2000 de ani pe aceste meleaguri şi care asigură măcar oportunitatea ca Biserica să mijlocească la Dumnezeu pentru păcatele lui.

Nu mi-aş fi dorit ca aceste rânduri să poarte şi amprenta politică, dar e aproape imposibil de trecut cu vederea implicarea ocultei politice mondiale în supunerea şi sclavizarea lumii pentru scopuri bine determinate ale unei Elite masonico-sataniste. Desigur acest plan include destructurări la toate nivelurile umanităţii, dar în principal la nivel de masă populară, prin distrugerea patrimoniului cultural şi tradiţional (cu precădere acolo unde el poartă amprenta Adevărului.) Dar ce sau cine este Adevărul? Răspunsul îl ştim de 2000 de ani, căci zice Hristos Fiul lui Dumnezeu: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”… De aceea, oculta sionistă mondială este cea care a încercat prin toate mijloacele sale pământeşti, folosind uneltele diavoleşti să distrugă arta, cultura şi istoria românească, care s-au bazat şi se bazează de 2000 de ani pe creştinismul ortodox, singurul adevăr din lume!

Cum e posibil ca nimeni din presa românească să nu sesizeze duhul satanic cu care a fost înconjurată plecarea din lumea aceasta a regizorului şi omului politic Sergiu Nicolaescu,  a cărui implicare în aşa-zisa „revoluţie” din 1989 a fost hotărâtoare (de fapt tot  provocare şi dirijare a puterilor oculte sionist-evreiesti)?!… Coşciugul închis încă de la morga spitalului, insistenţa plină de argumente anticreştine a surorii şi a unor aşa-zişi „prieteni” pentru incinerare, comportamentul cel puţin straniu al soţiei, dar mai ales inscripţia de pe coroana de flori depusă la catafalc, din partea soţiei, sunt comportamente stranii, pline de înţelesuri oculte şi pe care nu trebuie să ne străduim prea mult ca să vedem că au un pronunţat caracter satanic. Foarte multă lume a privit cu stupoare mesajul de pe coroană: „ŞTII TU… ELF”  şi, spre uimirea noastră, a miilor de creştini ortodocşi, am ascultat nişte explicaţii puerile de genul prescurtării cuvintelor din limba engleză „ETERNAL LIVE FOREVER”, care desigur ar fi trebuit să conţină câte un punct după fiecare cuvânt prescurtat, aşa cum  după „ŞTII TU”  au  pus puncte de suspensie.

Dar o privire mai atentă la orice enciclopedie aflăm cât de malefice şi satanice sunt personajele cu numele ELF din mitologie: „Sunt semi-divinități asociate fertilității naturii. Mitograful Snorri Sturluson scrie în lucrările sale că există două tipuri de elfi: „elfii întunericului”, echivalenți cu piticii și „elfii luminii”, care se apropie mult mai mult de ceea ce înseamnă elf. Acești elfi ai luminii guvernează una din cele 9 lumi ale cosmosului (Yggdrasil) și anume Alfheimul-ul. Elfii întunericului trăiesc într-o lume total diferită, chiar antagonică, numită Nidavellir”. Dar fraza din descrierea enciclopediei care mi se pare de-a-dreptul înspăimântătoare, având mare legătură cu sufletul bietului nostru regizor este următoarea: „După moarte unii oamenii, cum a fost eroul Volund, pot să fie ridicați la rangul de elfi. Similitudinea între elfi și oameni permitea chiar o împerechere între aceștia”.

Ştiu că voi stârni chiar printre creştini zâmbete ironice cu astfel de asocieri demne de „teoria conspiraţiei”. Să nu uităm însă, că şi asupra morţii lui Mihai Eminescu cât şi asupra morţii şi incinerării lui Sergiu Nicolaescu plutesc multe incertitudini, dorite şi impuse societăţii române de către oculta masonică tocmai pentru că amândouă personalităţile (deşi  făceau parte din cultura română, dedicată sută la sută Adevărului creştin-ortodox) au deţinut taine politico-masonice, din care li s-a tras moartea fizică, scopul principal fiind distrugerea sufletului lor pentru Mântuire şi câştigarea lor de cealaltă parte, desigur a iadului, de care să ne izbăvească bunul Dumnezeu pe toţi!

Chiar dacă unora le va părea o idee extremist–religioasă, sufletul meu de artist, dar mai ales de creştin-ortodox, a suferit şi va suferi datorită faptului că în special oamenii din Artă sunt cuprinşi şi învăluiţi de puteri pe care nu le mai pot controla şi nu încearcă deloc să transceadă conditiţia  de „maimuţă evolutivă”. Toate acestea mă îndeamnă să strig către omenire: Treziţi-vă, oameni buni! Hristos e Dumnezeu şi om înviat şi cei ce credeţi în el veţi trăi veşnic şi veţi învia!    

Iar  pentru ateii şi scepticii Ocultei,  profunzi „gânditori” ai filozofiilor masonice, le dedic această ultimă cugetare a marelui geniu al literaturii române, Mihai Eminescu: „Istoria omenirii este desfășurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea lui Dumnezeu”.

Dumnezeu să nu le socotească lor păcatele acestea şi nici celor ce poate din întunecarea minţii sau din neştiinţă denigrează Biserica Dumnezeului Celui viu, Cel Milostiv şi Drept şi care cheamă pe toţi păcătoşii la pocăinţă.

Articolul POLITICA, BAT-O VINA!… DAR CU SUFLETUL CUM RĂMÂNE? apare prima dată în Maica Ecaterina Fermo.

Articolul Maica Ecaterina – Despre evrei, legionari și Sfântul închisorilor, Valeriu Gafencu apare prima dată în Maica Ecaterina Fermo.

Am pus într-o ordine aleatorie câteva din titlurile presante, şocante, devastatoare, cu care presa din ultimele zile, la fel ca cea din ultimii 20 sau doi ani, ne asaltează. Indiscutabil, „gura” presei scrise şi virtuale scuipă de multe ori gunoaie şi lături, imoralitate, blasfemii şi instigare la „revolte inutile”, toate controlate si dirijate din „întunericul iluminaţilor”.

âeastă „intoxicare” bine ticluită şi gândită cu mulţi ani înainte, având şi o „bătaie lungă”, pentru mulţi ani de aici înainte, este „piatra de poticnire” în ultima perioadă pentru grupări de creştini, care fie din ignoranţă, fie din „umanism exacerbat”, au pornit în mass-media o campanie ruşinoasă de denigrare a Duhului Adevarat al Bisericii lui Hristos, adevăratul Duh, care a menţinut relaţia între omul căzut şi cel sfânt. âesta este duhul mărturisitor, duhul martirilor pentru Hristos.

De 2000 de ani adevărul istoric şi duhovnicesc al Bisericii se mărturiseşte şi se ocroteşte prin sângele mucenicilor!!!

Cu tot respectul faţă de unele feţe bisericeşti cât şi de ucenicii acestora, care au început să împânzeasca şi să „intoxice” presa scrisă şi virtuală cu citate din Sfinţii Părinţi cu bună ştiinţă scoase din context, lansez tuturor acestora cât şi tuturor cititorilor şi ascultătorilor lor întrebarea:

Exista măcar un exemplu în 2000 de ani de creştinism, de sfânt, sau de om credincios si simplu din popor, care în confruntare cu puterea politică, cu „sistemul pervertit” al timpului în care a trait să fi facut cel mai mic pogorământ sau compromis pentru aşa zisa pace, dragoste, înţelegere?… Aşa cum în mod total eronat şi sfidător faţă de sângele mărturisitorilor de acum 2000 de ani se încearcă acum să se impună bietului popor român.

Oare chiar trebuie să vedem”urâciunea pustiirii la locul cel de cinste”™”™ pentru ca să ne trezim din somnolenţa distrugătoare în care lâncezim ca neam? Oare să fie aşa de închişi ochii duhovniceşti ai neamului român , încât să fie nevoie de „sfaturi” şi de „spovedanii publice” prin paginile de internet?!

Să luăm un astfel de exemplu:

Observ că unii fraţi au obsesia sistemului de care trebuie să se rupă, parcă s-ar crede în „Matrix”… Ori, prin chiar modul obsesiv cum se raporteaza la sistem, ei sunt dependenţi de sistemul cu care se luptă. Altfel spus, ceea ce este foarte grav, după părerea mea, au transformat sistemul într-un scop al vieţii, într-un fel interiorizându-l căci se gândesc mereu la el. Cred că sunt, în felul lor stăpâniţi de sistem, în loc să încerce să devină temple ale Duhului Sfânt.

Rostul vieţii noastre trebuie să fie Hristos. Nu sistemul este cel care mă împiedică însă, în cele din urmă, să-l descopăr pe Domnul aşa cum este, ci neputinţele şi păcatele mele. Bineînţeles că sistemul are şi el rolul lui malefic, în sensul că stimulează aceste păcate şi neputinţe, şi încearcă să inverseze binele şi răul. Dar, omul fiind chip al lui Dumnezeu, chiar dacă profund desfigurat, este cel care are ultima decizie, în alegerile pe care le face. De aceea cred că nouă ni se cuvine a fi „stăpâniţi” neîncetat de dragostea pentru Hristos, după cum spune Sf. Ap. Pavel: ce ne va despărţi pe noi de Domnul? Nici stăpâniile, nici începătoriile, nici îngerii din ceruri, nici viaţa, nici moartea nimic nu ne va putea rupe pe noi de dragostea Domnului (citatul e aproximativ, dar îl găsim prin epistola de la romani). pr. Tudor Ciocan

Tot respectul meu pentru cuvintele adevărate, din adânc de inimă creştină ale acestui părinte. Doar că nu ăsta e subiectul nostru. La drept vorbind, fraţi creştini, consumatori de „credinţă virtuală” credeţi că rolul unui blog, al unui site, al unor „navigări virtuale”, fie şi prin Vieţile Sfinţilor Părinţi, este de a întări sufletele? De a crea omul duhovnicesc? De a ajunge la virtuţi şi adâncimi creştine? Cel ce crede aşa, iertată-mi fie îndrazneala, dar se află într-o mare înşelare !

Nu, fraţi creştini! Culturalizarea şi înduhovnicirea pe internet  este  manevra  cea mai  derutantă şi înşelătoare prin care diavolul a întins o cursă creştinilor adevăraţi…poate, poate vor cădea definitiv! Să nu fie!

Iată ce ne spune în continuare pr. Tudor Ciocan :

Armaghedonul va fi, la un moment dat, nu este nici urmă de îndoială. Cel care va conduce însă lupta finală, cea cu antihristul- stăpânitorul mincinos al lumii acesteia, va fi Domnul. Ferice de cei care atunci vor fi alipiţi prin despătimire şi prin dragoste sinceră de Hristos! âeia vor fi cei care se vor mântui, iar nu cei care acum îşi închipuie că sunt mari eroi, dar care se complac acum în adânci şi prea subţiri patimi!

Dumnezeu să ne ajute să ne trăim viaţa astfel încât să-i bineplăcem lui, ca voia noastră cea mai adâncă prin harul lui să se transfigureze desăvârşit şi să devină voia lui cea preasfântă, atotînţeleaptă şi atotbună!

Cuvinte simţite, trăite, adevărate, spuse din adâncul unei inimii creştine trăitoare. Doar că nu aici şi nu acum! âeste îndemnuri, aceste adevăruri trebuiau strigăte din amvoanele bisericilor. Dacă nu s-a putut în anii de opresiune comunistă, măcar de 20 de ani de aşa-zisă libertate, poporul român putea să aibă starea de trezvie a Sfinţilor Părinţi, măcar la 85% din populaţie, care se declară ortodox-activă. Dar ceea ce se predică prin bisericile noastre aduce perfect a limbaj de lemn, limbaj virtual într-o lume virtuală!

Iată  alt exemplu de data asta mai smintitor:

„Autolatria, ipocrizia È™i duplicitatea celor ce trăiesc şi ”emit” asemenea… atitudini sunt, din nefericire, în păruta lor mucenicie imaginară anti-cip şi anti-sistem, boli foarte grave care le compromit orice mărturisire şi lucrare misionară reale. Păcat că şi pe părintele Justin îl manipulează şi-l antrenează în asemenea exagerări care numai mărturisitoare nu sunt (aşa mi-a spus Părintele Adrian Făgeţeanu săptămâna trecută). – pr. Mihail Stanciu

Păcat că şi părintele Mihail Stanciu este manipulat şi manipulează la rândul său mulţi oameni adevăraţi, îndemnându-i pe bieţii credincioşi la atitudinea „struţului” şi la o „alipire duhovnicească” – n.n.

NO COMMENT!

Pr. Stanciu, continuă:

Da, actele biometrice cu sau fără cip rfid pregătesc dependenţa şi robia voită! A omului de un sistem politic-economic-social-educaţional-medical şi alimentar bazat pe nişte legi din ce în ce mai anticreştine şi antiumane, sistem care va restrânge treptat multe din libertăţile personale sub pretextul siguranţei (inter)naţionale şi chiar globale. Mai întâi, ele ni se vor oferi, apoi impune, ca un ”cadou” din partea sistemului care ne vrea binele mai bine ca noi. Concluzia este clară: ele trebuie evitate şi respinse cu aceeaşi măsură cu care evităm şi respingem toate păcatele… pe când o dezbatere de anvergura actelor cu cip despre cum să ne creştem copiii (viitorul neamului) protejându-le inocenţa, copilăria şi mintea intregi?

Dar mie altceva mi se pare mai suspect şi mai grav. Să bravezi înainte de termen, anunţându-ţi şi vrăjmaşul ce vrei să faci, cu cine, cum şi unde să te refugiezi ca să te aperi de atacurile lui încă nedeclanşate, mi se pare chiar o dovadă de prostie crasă… nu înţeleg de ce trebuie să spui ce ai de gând să faci când nu te forţează nimic, decât nerăbdarea isterică a unor bloggeri anti-sistem care fac tocmai iscodirea cea bineplăcută… sistemului. Sau ei sunt tocmai agenţi ai sistemului şi aplică metoda felinarului aruncând momeala pentru aflarea victimelor, a pulsului şi a vigilenţei lor? Maare atenţie, fraţilor! Nu trebuie să ne consumăm energia cu informarea la zi a invaziei răului şi cu plăsmuirea de scenarii omeneşti de salvare, ci să lucrăm real, pe viu, poruncile lui Hristos şi să ne unim cu el în cuminţenie şi ascultare în biserica lui sfântă ortodoxă.

Nici unul dintre sfinţii apostoli, prooroci şi mucenici, nu şi-au pregătit nici trâmbiţat dinainte prelegerile înaintea călăilor sau a prigonitorilor, ci însuşi duhul sfânt le ascundea viitorul, îi întărea în timp şi îi învăţa să vorbească numai în momentul mărturisirii lor martirice, tocmai pentru a-i feri de mândria cu care şi diavolul căuta să-i muşte ca să-i piardă la final…”

Da, într-adevăr! Mare atenţie fraţilor români, căci a venit vremea maturităţii creştine, care nu se poate obţine nici din fotoliu în faţa televizorului, nici din piscine şi hoteluri, nici din „turismul religios”, dar nici din predici şi articole bine ticluite în pagini de internet!

Am început acest articol cu cele mai devastatoare titluri din presa românească de acum câteva zile, tocmai pentru a sublinia, dacă mai era nevoie, primejdiile majore prin care trece toată suflarea omenească! Nu numai neamul românesc! Pentru un creştin autentic, pentru un creştin care  îl doreşte pe Dumnezeu „aşa cum doreşte cerbul izvoarele apelor” (Ps. 41), moartea lui şi a celor dragi nu poate fi decât dorinţa supremă!

„Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?” (Ps. 41)

Dar pentru un creştin adevărat, un creştin autentic, nu unul virtual din baza de date de pe facebook, lupta împotriva antihristului începe din prima spovedanie, din primele lacrimi de pocăinţă, din primele milostenii şi primele fapte bune şi mai ales prin exemplul personal de viaţă către toţi oamenii cetăţii!!!

Cel puţin aşa a fost în viaţa mea, plină de păcate şi patimi grele. Pentru mine apocalipsa a început în ziua  botezului, atunci am realizat că Dumnezeu e  viu în inima mea, mă iubeşte, mă iartă şi mă aşteaptă! Cine a înţeles şi a trait în adâncul inimii acest adevăr indestructibil, nu are cum să pună în balanţă pe de  parte: case, maşini, apartamente, facultăţi, bunuri materiale de tot felul (obţinute prin grija deosebită a sistemului, care ne pune la dispoziţie microciparea vieţii) şi de cealaltă parte mântuirea dăruită de Hristos!
âest lucru a fost pentru mine (fată de 33 de ani, plină de păcate, dar şi de bani, poziţie socială, admiratori, apartamente, bijuterii etc.)  focul sacru, lumina sfântă care mi-a călăuzit paşii şi mi-a înfierbântat mereu inima! Şi mai înainte să vină actele biometrice şi cipul în locul chipului, eu am renunţat cu bucurie nespusă la tot ce însemnă viaţă socială, bunuri  materiale şi am plecat pe drumul îngust al renunţărilor şi al sărăciei pentru a păstra cu mare grijă taina vieţii.

Moartea nu există! Moartea înseamna viata în Hristos! âestea le-am învăţat de la Sfinţii Părinţi, de la marii duhovnici ai ţării, dar şi din propria mea trăire în Hristos, nu de pe internet! (pe internet sunt doar ştiri, comentarii, bârfe…)
Dragi  creştini, purtaţi crucea lui Hristos cu dragoste adevărată şi cu spirit de jertfă pentru aproapele şi Hristos vă va dărui CHIPUL… Nu cipul!

Articolul UN STRIGĂT CĂTRE SURORILE SI FRAŢII ROMÂNI apare prima dată în Maica Ecaterina Fermo.

In taina, am promis lui Dumnezeu, ca atunci cand voi avea o opinie cat de cat obiectiva, cand ,,copilul”™”™ ADEVARULUI se va naste … voi asterne pe hartia publicatiilor de librarie, cat si a publicatiilor virtuale, convingerile mele, bazate suta la suta pe ADEVAR, adica pe … ,,EU SUNT CţEA, ADEVARUL SI VIATA”™”™ cum ne spune Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Desigur, cred ca v-ati dat seama ca subiectul este ,,Lumea moderna in pragul APOSTAZIEI”™”™… subiect foarte vast si care, pentru a fi deslusit, necesita multa rugaciune, obiectivitate si nu in ultimul rand, multa informatie, intr-un cuvant, multa CULTURA (istoric – economic – politic – religios).

Departe de mine (Sa nu fie!) gandul de a crede ca eu sunt singura care detine toate aceste informatii sau singura care doreste sa afle ADEVARUL! Sunt convinsa ca toti credinciosii internauti, cautatori de PACE si doritori de MANTUIRE, vor accepta cu bucurie ideile pe care le voi expune, mai ales ca ele nu sunt decat o punere cap la cap a unor evenimente petrecute in istoria pamantului, intr-un fel de puzzle, inceput acum acum 200 de ani si a carui finalitate se va produce cat de curand …

Poate mai curand decat ne inchipuim. Semnele sunt atat de evidente, dar si atat de ,,devastatoare de suflete”™”™, incat daca nu vom fi acoperiti in fiecare zi de ACOPERAMANTUL MAICII DOMNULUI si secondat de LUCRAREA DUHULUI SFANT precum si insotit de rugaciunile Sfintilor Parinti, nu vom putea distinge ADEVARUL de … ,,adevaruri”™”™ … ci asa cum spun proorociile, vom primi cu bratele deschise MINCIUNA in loc de ADEVAR. SA NU FIE!

Asadar, voi incepe un ciclu de cateva episoade istorice si politic-religioase, in care vom incerca sa observam evolutia, mai bine zis involutia, aparatului institutional care si-a luat de la sine putere numele sfant de biserica… dar BISERICA ESTE NUMAI ACEEA INSTITUITA DE HRISTOS FIUL LUI DUMNEZEU, ATUNCI CAND II SPUNE LUI PETRU: ,, TU ESTI PETRU SI PE ACEASTA PIATRA VOI ZIDI BISERICA MEA SI PORTILE IADULUI NU O VOR BIRUI”™”™.

Dar pentru a fi mai clara expunerea si pentru a intelege baza piramidei societatii noastre apostate, as incepe cu … sfarsitul !!! Desigur, este un mod total atipic, dar care sunt convinsa ca va da roadele asteptate. Vom urmari cateva informatii de ultima ora din Israel – Tara Sfanta – unde, din Mila Domnului incerc sa supravietuiesc ca si monahie de 17 ani – si unde in vazul tuturor si, in curand, chiar si cu aprobarea statului (asa zis democrat) religiosii evrei vor sa reinvie obiceiul jertfei de animale aduse Domnului. Cu Templu sau fara … poporul evreu este hotarat sa readuca acest obicei in practica zilnica a credinciosilor – pentru a forta mana lui Dumnezeu, care sa ii binecuvanteze de Sus, asa cum a facut-o odinioara pentru Avram si Moise si cu ,,poporul lui Israel”™”™… Ce semnificatie au astfel de stiri ??! … vom deslusi in zilele urmatoare.

Articolul Regăsire – Privilegiul de a avea un blog apare prima dată în Maica Ecaterina Fermo.

MINUNAT ESTE DUMNEZEU INTRU SFINTII LUI !

(Psalm 67, 36)

„În ciuda vârstei înaintate (sfântul avea 113 ani), aceştia l-au supus la torturi inimaginabile. I-au rupt carnea cu cârlige de fier şi l-au jupuit de piele, timp în care sfântul le mulţumea torţionarilor săi, spunând: „Vă mulţumesc, fraţilor, că mi-aţi reînnoit sufletul care doreşte să se unească cu veşnicia!” (Sinaxar 10 februarie – Viata sfântului sfinţitului mucenic Haralambie)

De multe ori m-am intrebat cum e osibil ca intr-o discutie cu aer intelectual, cand venea vorba despre vietile Sfintilor se introducea cuvantul „legenda”. Chiar daca m-am exprimat la timpul trecut, observam de foarte multe ori aceasta atitudine de desacralizare a unor fapte marete, ce-au apartinut unor adevarati Oameni.
„Văzând că sfântul rabdă durerile fără să scoată vreun cuvânt rău, doi soldaţi, Porfirie şi Vaptos au crezut în Hristos şi au fost omorâţi prin tăierea capului cu sabia. La fel, alte trei femei care au văzut puterea sfântului de a îndura chinurile, L-au lăudat pe Hristos şi au fost imediat martirizate.” (Sinaxar 10 februarie – Viata sfântului sfinţitului mucenic Haralambie)

De aproape o luna de zile, „varfurile presei electronice” din Romania nu isi gasesc cuvinte potrivite in vocabularul romanesc pentru a persifla cuvintele atat de adanci cuprinse in comunicatul parintelui Justin Parvu. Unul din motivele principale ale „furiei verbale” dezlantuita pe internet este chemarea pe care o face parintele catre tot crestinul, cunoscator al Evangheliei, folosind un limbaj parca desprins din vietile Sfintilor :
„Să te duci, române drag, fără frică, direct spre vârful sabiei, ca străbunii noştri cei viteji, să te duci ca o torpilă japoneză, să mori în braţe cu vrăjmaşul! âum suntem exact ca în arena romană cu fiare sălbatice – stai aici în mijlocul arenei şi aştepţi, ca şi creştinii de odinioară, să dea drumul la lei. Aşteptaţi să fiţi sfâşiaţi, rupţi, altă scăpare nu mai e! Lupta este deschisă. Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi! Aşa cum a început creştinismul, aşa va şi sfârşi – în dureri şi în suferinţă. Pecetluiţi creştinismul cu mucenicia voastră!” (extras din Comunicatul parintelui Justin din data de 14 ianuarie 2009)

Bunul Dumnezeu, in iconomia Lui, nu putea gasi o zi mai binecuvantata pentru nasterea dragului nostru parinte Justin Parvu, decat ziua de 10 februarie, inscrisa in calendarul ortodox u sangele marelui martir Haralambie. Constient de mesajul profetic si de taina al lui Dumnezeu, dragul nostru parinte a dovedit de-a lungul celor 90 de ani petrecuti pana acum pe pamant, ca este de fapt fiul Cerului. Niciodata un cuvios, un fiu al Cerului, nu va propovadui lumii un cuvant sau un indemn la o actiune, pe care el nu a experimentat-o. Parintele Justin a fost in „varful sabiei”, a fost o „torpila japoneza”, cand tortionarii comunisti exersau „lectii de rabdare” asupra detinutilor. âolo in adancimea temnitei, parintele a coborat pana in adancul Iadului si pe aripile smereniei si a iubirii profunde de Dumnezeu, s-a inaltat pana la masura sfintilor din Sinaxare.
„Luchie a turbat de mânie la vederea celor întâmplate şi a apucat el instrumentele de tortură, începând să-l rănească pe sfântul martir, când deodată mâinile i-au căzut ca secerate de sabie, rămânându-i atârnate de corpul sfântului. Apoi guvernatorul l-a scuipat în faţă pe sfânt şi gura i s-a întors la ceafă.” (Sinaxar 10 februarie – Viata sfântului sfinţitului mucenic Haralambie)

Traim o perioada in care s-a umplut pamantul de multi „Luchie””turbati de manie”, ca odinioara prigonitorul Sfantului Haralambie. Poate ca multi „guvernatori”ar dori sa-l scuipe-n fata pe parintele nostru Justin. Le recomandam sa citeasca cu atentie viata sfantului mucenic Haralambie, care il ocroteste de 90 de ani pe marele nostru duhovnic si sa ia aminte cam pe unde le sta gura, inainte de a rastalmaci cuvintele parintelui. Mesajul sfintiei sale a constituit un veritabil indemn spre adevarata Libertate, nu cea oferita de democratie, de false democratii ale lumii, ci „libertatea intru Hristos”.
„Mareata si minunata este lumea sfintei libertati. In afara ei, cu neputinta este mantuirea ca indumnezeire a omului. Neaparat trebuie ca el insusi(omul), liber sa se determine pentru vesnicie. Intreaga faptura tanjeste catre slobozirea dintru robia stricaciunii intru libertatea fiilor lui Dumnezeu”(arhim. Sofronie, „Vom vedea pe Dumnezeu precum este”)

Catre aceasta lume ne indruma pasii, duhovnicul nostru drag, caruia indraznesc sa-i fac urarea pe care o spun fiii lui Israel:

„LA 120 DE ANI !!!”

Articolul „Fiul Cerului”, Parintele Justin Parvu, la 90 de ani ! apare prima dată în Maica Ecaterina Fermo.

Un copil săturat de minciună

MOS CRACIUN NU EXISTA!

Zilele trecute am primit aceasta scrisoare de la un preot intristat,care nu mai stie cum sa faca,ce metode sa adopte,pentru ca familiile pe care le pastoreste sa inteleaga un adevar ireversibil….mos craciun e o inventie…si inca una satanica!Desigur scrisoarea e un pamflet,scris in virtutea zecilor de ani de minciuna si otravire ,cu care omenirea si-a agresat inocenta copiilor …pe care cu mindrie -zic ei-i-au adorat,le-au daruit cele mai frumoase si scumpe cadouri..in numele lui”MOS CRACIUN”..”MOS GERILA”..sau cum l-a mai chemat..de exemplu,la fratii nostri rusi ,numele lui este DED MOROZ…in Bulgaria il cheama DYADO KOLEDA…in Ungaria…MIKULAS..in Danemarca …JULEMANDEN…in Finlanda ii zice JOULUPUKKI.
Cei mai mulţi cercetători (Pericle Papahagi, Vasile Pârvan, Sextil Puşcariu, Theodor Capidan, Nicolae Drăganu) consideră că termenul provine din latinescul calatio cu forma sa de acuzativ calationem. La romani prin calatio se înţelegea convocarea poporului de către preoţii păgâni în fiecare zi de întâi a lunii pentru anunţarea sărbătorilor din luna respectivă, şi, prin extindere, sărbătoarea în general, căci cea mai importantă calatio era aceea de la 1 ianuarie. Este lucru bine ştiut că până către sfârşitul secolului al IV-lea, naşterea lui Hristos se sărbătorea odată cu Boboteaza la 6 ianuarie, când se obişnuia să se facă anunţarea sărbătorilor de peste an (Paşti etc.). Şi cum celor de curând creştinaţi din Dacia şi din sudul Dunării această anunţare li se părea apropiată de sărbătoarea păgână calatio, au denumit cu acest termen sărbătoarea creştină a naşterii lui Hristos.
Alţi cercetători (între care Aron şi Ovid Densusianu,[necesită citare] Al. Rosetti,[necesită citare] Al. Graur[necesită citare] ş.a.) derivă cuvântul Crăciun din etimonul creatio (cu acuzativul creationem, în latina vulgară creation/creatiun) deci ziua creării sau a facerii lui Iisus. Deşi s-ar putea obiecta că acesta ar fi o concepţie ariană (care socoteşte că Fiul este o creatură a Tatălui), se poate răspunde că poporul care a creat termenul nu putea cunoaşte (şi nu cunoaşte nici acum) asemenea subtilităţi teologice. În reacţie la această ambiguitate, elitele bisericeşti au înlocuit aceste termen popular cu acela de sărbătoarea Născutului (tot de origine latină), aşa cum se constată în Evanghelia învăţătoare din 1642 şi în Cazania lui Varlaam din 1643, pe baza aceluiaşi termen deci cu care şi celelalte limbi neolatine (romanice) – şi nu numai – au derivat numele sărbătorii (Noël, Natale, Navidad, Nativity).
Am aflat aceste mici amanunte dintr-o scurta privire pe Wikipedia. Tot de acolo aflam urmatoarele: Împodobirea pomului de Crăciun este un obicei, venit din Occident, cel mai probabil de la popoarele germanice. Încetul cu încetul, acesta a intrat în tradiţia creştină. În Evul Mediu, case împodobite cu pomi de Crăciun apar în provincile Alsacia şi Lorena, dar nu cu ocazia Crăciunului, ci mai degrabă ca cea a Anului Nou. De aici tradiţia se extinde în întreaga Franţă, Spania, Italia şi Elveţia…..Tot de acolo aflam ca nici in Romania nu a avut vreo insemnatate crestina prezenta si impodobirea bradului..niciodata!…. Odată cu evoluţia etnografică a poporului român, bradul a căpătat din ce în ce mai multe înţelesuri, precum cel de „arbore de judecată”, „arbore de pomană”, „arbore fertilizator” sau „stâlp de arminden„…..si bibliografia prezentata pentru informatiile acestea ,ni se spune ca a fost luata din Mitologia romana ,de Romulus Vulcanescu Editura âademiei -Bucuresti-1985. Exista foarte multe insemnari si dovezi ca atit impodobirea bradului ,cit si prezenta caraghioasa a acelui mosulet gras si imbracat in rosu,nu au nicio legatura cu NASTEREA DOMNULUI ,sarbatoare pur crestina .Ba din contra..daca cautam bine in istoria popoarelor germanice,pentru a vedea originea bradului…aflam ca acesta era UN SIMBOL PAGIN ..ca si VASCUL

Vascul era considerat planta sacra la vechii druizi, si simbol al vietii eterne la fel ca si pomul de Craciun.
Cu 200 de ani inainte de nasterea lui Iisus Hristos, druizii foloseau vascul pentru a sarbatori sosirea iernii. âestia adunau aceasta planta verde, un parazit care creste pe alti copaci, si o foloseau pentru a-si decora locuintele. Druizii credeau ca planta avea puteri vindecatoare speciale pentru o gama foarte larga de afectiuni, de la infertilitatea femeilor pana la ingestie cu otrava.
De asemenea, scandinavii considerau ca planta este un simbol al pacii si al armoniei. Asociau vascul cu zeita lor Frigga, patroana dragostei. Obiceiul de a te saruta sub o crenguta de vasc probabil ca a derivat din aceasta credinta ancestrala.
De asemenea, scandinavii considerau ca planta este un simbol al pacii si al armoniei. Asociau vascul cu zeita lor Frigga, patroana dragostei. Obiceiul de a te saruta sub o crenguta de vasc probabil ca a derivat din aceasta credinta ancestrala.
Vascul a fost considerat sacru de norvegieni, druizii celti si indienii nord americani.Preotii druizi taiau vascul din stejar cu o secera de aur. ramurile trebuiau prinse inainte de a atinge Pamantul. Ei rupeau apoi ramurile in multe ramurele si le imparteau oamenilor, care le atarnau deasupra usilor ca protectie impotriva trasnetelor, fulgerelor si altor rele. Folclorul a dainuit peste secole. Se crede ca o ramurica pusa in leaganul unui copil il fereste de dracusori. Dand o ramurea primului vitel nascut dupa Anul Nou se protejeaza intreaga cireada..
Iar despre druizi..numai cuvinte frumoase avem a afla….
La autorii antici, cuvântul druid avea două sensuri: în sens strict însemna învăţători de filozofie morală şi ştiinţe iar în sens mai larg include preoţi, ghicitori, judecători, învăţători, fizicieni, astronomi şi filosofi. Ei formau o clasă aparte şi ţineau poporul, care le era mult inferior, în supunere. Aveau, ca şi sacerdoţii geto-daci, anumite privilegii ca excluderea de la plata taxelor şi de la serviciul militar
Se stie despre druizi ca obisnuiau sa se intilneasca o data pe an, intr-un loc special. Aici se discutau toate problemele majore si se luau cele mai importante decizii
Druizii erau scutiti de eventuala participare la un razboi, nu plateau taxe, Se spune ca religia le interzicea druizilor sa le predea scrierea aspirantilor la acest titlu, dar, in acelasi timp, le recomanda ca pentru nevoile publice sau private sa se foloseasca de alfabetul grec. âeasta interzicere era sustinuta prin doua puncte de vedere: in primul rind, pentru ca impiedica divulgarea invataturilor lor, iar in al doilea rind, pentru ca, folosind scrierea, neglijau memoria.
Punctul central al invataturilor druizilor il reprezenta faptul ca sufletul nu se pierde si ca, dupa moartea unei persoane, el trecea dintr-un corp in altul. Conform credintei lor, aceasta idee avea darul de a stimula curajul, deoarece inlatura frica de moarte.
Druizii se foloseau foarte mult de speculatii legate de astre si de miscarea acestora, privind dimensiunile lumii si
In alta ordine de idei, dupa Strabon, un alt invatat antic, clasa intelectuala a celtilor sacrificiile si divinatia si, cea de-a treia categorie, druizii propriu-zisi, filozofi si teologi, care se ocupau cu interpretarea naturii si a filozofiei morale. âeasta ultima categorie era considerata de celti ca fiind cea mai importanta.
Oricit de greu de crezut ar parea, istoria a retinut numele unui singur druid, Diviciacos, protagonist al Razboiului Galiei. Cicero, un alt istoric roman, l-a intilnit la Roma si a mentionat calitatea sa de druid. In rest, identificarea arheologica a druizilor a ramas pina astazi extrem de dificila si, daca nu ar fi existat o serie de monumente megalitice si legendele create in jurul lor, am fi putut spune ca druizii nu au existat niciodata!
Cuvintul „druid”
La ora actuala exista doua explicatii pentru cuvintul „druid”. Una dintre ele, a lui Pliniu, spune ca acest cuvint ar fi provenit din galicul „derw”, care semnifica stejar, druidul devenind astfel „omul de stejar”. Cea de-a doua explicatie, a lui Le Roux, spune ca acest cuvint isi are originea in sanscrita, unde „dru” semnifica „des”, iar „vid” – „a sti”, fapt care-i califica pe druizi ca pe niste savanti.
Druizii jucau un rol important in societate si se spune ca nici macar regele nu vorbea in fata lor. Se ocupau de educatie, de justitie, de medicina, de divinitati si de arte.
Tinerii aspiranti la titlul de druid isi incepeau educatia de mici si, in general, aveau nevoie de 20 de ani pentru a acumula toate cunostintele necesare.
Istoric vorbind, responsabili de disparitia druizilor au fost romanii. Druizii au fost interzisi, sub pretextul ca faceau sacrificii umane. A fost o miscare inteligenta a romanilor (deoarece druizii aveau o influenta foarte mare asupra maselor, pe care le puteau manipula), care a fost definitivata mai tirziu de crestinism, cel care a „ras de pe fata pamintului aceasta religie barbara”. De notat este, insa, ca singurul text care vorbea in realitate despre sacrificii umane a fost irlandez-crestin, redactat in latina, si se referea la Sfintul Patrick!
Religia druida (politeista) a continuat, totusi, sa existe, in clandestinitate, in manastirile crestine (cum ar fi cele benedictine). Elementele traditiei druide, care nu puteau fi scrise, dupa cum am mai subliniat, au fost transpuse prin extensie la crestinism, in special in manastirile celte irlandeze. Numeroase poeme druide au fost adaptate sau cenzurate.

Sarbatori druide
Druizii antici celebrau patru mari sarbatori: Imbolc, Beltaine, Lughnasad si Samhain, despre care se crede ca erau mai mult sociale decit religioase.
Astazi, cei care se considera urmasii druizilor procedeaza la un ritual pentru toate aceste patru vechi sarbatori. Un astfel de ritual are o structura fixa: nu se construiesc edificii speciale pentru practicarea sa, ceremoniile se deruleaza in paduri, in nopti sacre. In general, se procedeaza la aprinderea unui foc in mijlocul unui cerc, in care se plaseaza druizii (notiunea de cerc este foarte importanta, deoarece reprezinta ciclul timpului, eternitatea). Intrarea druizilor in cerc se face prin partea de vest. Druidul multumeste spiritului locului, dupa care face apel la pace. Cercul nu poate fi deschis decit daca pacea domneste in cele patru directii: Est (aerul), Sud (focul), Vest (apa) si Nord (pamintul). In timpul ritualului propriu-zis se rostesc rugaciuni druide. La final, se multumeste din nou spiritului locului, iar cercul se inchide. âest ritual nu este, insa, decit o copie palida a ceremoniilor antice, a caror urma s-a pierdut undeva in negura vremurilor.
Vechea sarbatoare druida Imbolc se celebra la 1 februarie si reprezenta sarbatoarea Marii Zeite, ziua in care ea isi prezenta lumii intregi nou-nascutul, pe tinarul Soare. Premisele primaverii erau simbolizate prin aparitia primilor miei. Pamintul era gata pentru a fi arat, iar taranii se asigurau ca uneltele se prezentau in buna stare de functionare. Imbolc era si o sarbatoare a purificarii, in sensul ca oamenii se spalau in mod simbolic pe miini. Irlandezii au preluat aceasta sarbatoare si au cosacrat-o zeitei Brigitt.
Beltaine se celebra la 1 mai, moment in care se aprindeau doua focuri, iar participantii erau obligati sa treaca printre ele. Sarbatoarea mai era denumita si Focul Frumusetii, in onoarea lui Belenos. Se cinta, se dansa si se faceau coronite din flori pentru alegerea Reginei lui Mai.
Lughnasad se celebra la 1 august, era sarbatoarea regelui, iar in timpul sau, Lugh, marele rege solar, isi onora mama. Sarbatoarea se tinea in locuri sacre si era insotita de muzica si de diverse jocuri.
Samhain – 1 noiembrie. Sta la originea Halloween-ului de astazi. In fapt, se spune ca, in noaptea de Samhain, timpul se oprea si ca nu mai existau frontiere intre lumea celor vii si lumea celor morti. Era momentul in care se respectau stramosii. Era sarbatoarea batrinei Cerridwen, care lua asupra sa durerile si necazurile oamenilor. Prin aceasta sarbatoare se marca sfirsitul verii si speranta intr-un an mai bun!

Celtii, in general, si druizii, in mod special, au reprezentat un capitol interesant in istoria omenirii, fapt foarte usor de subliniat prin multitudinea de legende care s-a format in jurul lor. Din nefericire, insa, astazi este dificil de stabilit granita dintre legenda si adevar in privinta druizilor, motiv pentru care majoritatea istoricilor sint foarte atenti cu izvoarele pe care le folosesc atunci cind vorbesc despre ei. Indiferent, insa, cit de putine sint datele veridice despre druizi, important este faptul ca acestia continua sa fascineze si sa nasca noi si noi legende in jurul lor, multe dintre ele transpuse chiar si pe marele ecran sau folosite ca sursa de inspiratie pentru o serie de benzi desenate.
Robert Ferent
Dar despre minunatul..MOS CRACIUN….pe care-l vedem cu uimire ,pina si in fata altarelor,stind de vorba cu copii si bunicii..cu aerul lui jovial …impartind cadouri….PRECUM ODINIOARA..CINE?..ATI CHICIT…SFINTUL NICOLAE!!!!!

DA DA!..DE O MIE DE ORI DA!..
NU EXISTA NICI UN MOS CRACIUN..SAU GERILA ..SAU CUM L-OR MA FI NUMIND CI UN OM CU EXACT ACELEASI FAPTE. DAR CEL CE SE CHEAMA SFINTUL NICOLAE – FIE SI MOS NICOLAE-, DACA VA SIMTITI ATIT DE APROPIATI DE EL , INCIT SA-L NUMITI MOS…SINT CONVINSA CA NU SE VA SUPARA ..CI MULT MAI INTRISTAT ESTE CIND VEDE ADUNATURA PAGINEASCA A LUMII EXTAZIINDU-SE SI ADULIND ..UN DRAC CU FATA UMANA CACI..CE POATE FI ACEST MOSULICA..CHEFLIU..CARE MAI ARE DIN CIND IN CIND SI CITE ”š”˜O CRACIUNITA”™..CU UN MINIJUPE RESPECTABIL!!!”
Nu este clar când şi pe ce cale a pătruns mitul lui Moş Crăciun în obiceiurile româneşti. În orice caz, Moş Crăciunul românesc, cu plete dalbe, nu are alura unui yankeu publicitar, sania lui nu este trasă de reni, în cel mai bun caz de cerbi. Astăzi nu poate fi despărţit – nici în imaginaţia copiilor, nici în pregătirile părinţilor – de sărbătoarea Ajunului (seara de 24 decembrie). În timpul regimului comunist ateist, i s-a schimbat numele după modelul rusesc în „Moş Gerilă”, ceea ce a provocat riposta promptă a lui Al.O.Teodoreanu-Păstorel într-un distih celebru care, din motive de purism academic, nu poate fi redat aici.
Un rol important în crearea mitului l-a avut pastorul american Clement Clarke Moore, autor al unui poem care îl prezenta pe Sfântul Nicolae ca şi un personaj simpatic, dolofan şi zâmbitor, care împarte cadourile din sania sa trasă de reni. Publicat pentru prima dată în ziarul Sentinel din New York pe 23 septembrie 1823, poemul a devenit în anii următori foarte căutat, ajungând în mai multe cotidiane din Statele Unite, dar fiind şi tradus şi publicat în întreaga lume.        În 1860, cotidianul Harper”™s Illustrated Weekly a publicat un desen al lui Santa Claus, îmbrăcat într-un costum roşu ornat cu nasturi negri şi cu o curea din piele. Timp de aproape 30 de ani, Thomas Nast, desenator şi caricaturist al ziarului, va ilustra prin sute de desene toate aspectele legendei lui Moş Crăciun şi va da mitului principalele sale caracteristici vizuale.Nast este şi cel care a „stabilit” în 1885 că reşedinţa lui Moş Crăciun se află la Polul Nord.âeastă idee a fost preluată anul următor de scriitorul George P. Webster.
În 1931, Moş Crăciun a primit o nouă alură printr-o campanie publicitară, desfăşurată de compania Coca-Cola. Desenatorul Haddon Sundblom i-a dat lui Moş Crăciun o burtă durdulie, un aer jovial, costumul său roşu şi o atitudine tolerantă. În următorii 35 de ani, Coca-Cola va difuza astfel de portrete ale lui Moş Crăciun în presa scrisă. Chiar şi în ziua de astăzi, Coca-Cola, foloseşte aceeaşi imagine a lui Moş Crăciun în spoturile publicitare realizate cu ocazia sărbătorilor de iarnă.

Numeroşi Părinţi ai Bisericii au emis comentarii sarcastice privitoare la obiceiul păgân de a celebra zile de naştere, când, de fapt, sfinţii şi martirii trebuiau, în viziunea lor, să fie celebraţi la data matiriului lor, adică la data „adevăratei lor naşteri” din prespectiva bisericii. Mulţi creştini ai primelor secole erau scandalizaţi şi de veselia şi festivismul celebrării, pe care îl vedeau ca fiind o reminiscenţă a păgânismului, în special al Saturnaliilor romane.
Din motive politice, aşa cum sugerează istoricul Edward Gibbon, ierarhia creştină a considerat copierea sărbătorilor şi a riturilor păgâne ca fiind soluţia răspândirii accelerate a cultului lor în mase, mase care pe atunci erau puternic ataşate vechilor sărbători şi practici rituale păgâne.
Sărbătorile din jurul solstiţiului de iarnă au, după cum se vede, o origine precreştină. Ele sunt legate în mod indisolubil de evenimentele astronomice care au loc în acea perioadă.
Iata ce cuvinte uimitoare-probabil pentru 80-90% din populatia Romaniei,a spus domnul Vintilia Mihailescu,Directorul Muzeului Taranului Roman: „Intre Mos Gerila-comunist si Mos Craciun de azi,nu e prea mare diferenta din cauza desacralizarii sarbatorii NASTEREA DOMNULUI”!!!!El spune ca traditiile crestine au fost diluate de ateism si consumerism. NU INTELEG CUM CEI CE SE AFLA LA CONDUCEREA BISERICII ORTODOXE ROMANE,NU SESIZEAZA „GAURA NEAGRA” IN CARE VREA SATANA SA NE ARUNCE …SI INCA CU MULT FAST SI STRţUCIRE…
UITATI-VA ROMANI PE STRAZILE ORASELOR UNDE TRAITI….DE LA NORD LA SUD SI DE LA EST LA VEST!!!!!!IMAGINI CA ACESTEA VETI VEDEA PESTE TOT-

OARE ASA ARATA STEAUA BISERICII DIN BETHLEEM,CONSTRUITA DE SFINTUL CONSTANTIN CEL MARE??????….CHIAR SI IN SUBIECTUL ACESTA STIRILE ,INFORMATIILE SATANZATE ABUNDA IN TOATA PRESA LUMII

Controverse şi analize

Unii dintre cei care au studiat Biblia au afirmat, însă, că Iisus s-ar fi născut, de fapt, primăvara.

Recent, un grup de astronomi australieni a ajuns la concluzia că Iisus s-a născut pe data de 17 iunie. Cu ajutorul unui software complex, astronomii au cartografiat apariţia Stelei din Bethleem, care i-a condus pe cei trei magi la locul naşterii Mântuitorului.

Potrivit lor, analiza a relevat existenţa unui eveniment astronomic spectaculos, cel mai probabil, o aliniere spectaculoasă a planetelor Venus şi Jupiter.

âestea s-ar fi apropiat atât de mult încât au început să strălucească deodată, împreună, iar acest eveniment luminos ar fi fost interpretat de magi ca semnalul pe care îl aşteptau – Steaua de la Bethleem. Astronomii au stabilit şi că evenimentul s-a produs în anul 2 î. Hr.

Inconjurati de asemenea stiri…de astfel de atacuri „subtile”si fatise,cuvintele UNUI SFINT PARINTE CA SFINTUL IGNATIE TEOFORUL….par cel putin desuete:”Domnul nostru Iisus Hristos ,dupa iconomia dumnezeiasca a fost nascut de Maria,care era din semintia lui David…si din Duhul Sfint…..Fecioria Mariei, Nasterea si Patimile Domnului,au ramas ascunse printului acestei lumi ,trei taine implinite intr-o tacere deplina.”

ACESTEA SINT BUCURIILE DE CARE TREBUIE SA SE UMPLE SUFLETELE NOASTRE IN ACESTE ZILE…NU IN GLORIE…CI IN UMILINTA ,SARACIE SI SFINTENIE S-A INTRUPAT DIN FECIOARA ,FIUL LUI DUMNEZEU..GRELE CUVINTE..UIMITOARE FAPTE..DULCI SI SFINTE SIMTAMINTE…FIE CA INGERII DIN CER SA LUMINEZE INIMILE SI SUFLETELE TUTUROR CRESTINILOR ADEVARATI,CARE VOR DORI CA MACAR DE ACUM ….SA-L CAUTE IN SARBATOAREA DE”CRACIUN”…PE PRUNCUL IISUS ,CARE S-A NASCUT IN 25 DECEMBRIE..ACUM 2008 ANI IN PESTERA DIN BETHLEEM

„HRISTOS SE NASTE, SLAVITI-L
HRISTOS DIN CERURI, INTIMPINATI-L!”

Articolul HRISTOS SE NASTE ”¦ SLAVITI-L! HRISTOS DIN CERURI ”¦ INTAMPINATI-L! apare prima dată în Maica Ecaterina Fermo.