II. Un veac de Ortodoxie?

  • ianuarie 12, 2012
  • Ecumenism
  • 1 comentariu

DOCUMENTE INEDITE CARE ATESTĂ ÎNCEPUTURILE DECĂDERII B.O.R.

Motto: „Nimic nu este acoperit ca să nu iasă la iveală,
şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut”(Matei 10,26).

Despre întâlnirea de la Tesalonik vom mai vorbi, desigur mult mai amănunţit.

Dar acum este foarte important să dezvoltăm în detaliu,împrejurările istoric-religioase din ultima sută de ani, urmărind prin acest istoric să dezvoltăm un sondaj în minţile şi sufletele credincioşilor ortodocşi români, din care să reiasă cât la sută din poporul român-ortodox este conştient de groaznicele greşeli care s-au comis în BOR de-a lungul a o sută de ani, cât şi de pericolul iminent la care s-a ajuns din cădere în cădere, spre Marea Apostazie !!!

Aş aprecia în mod pozitiv dacă cititorii ar avea răbdare să parcurgă toate episoadele şi toate documentele pe care le voi posta pe acest blog.

Spuneam deci, ca din punct de vedere istoric- ŞOCANT!-documentele scrise din care să se distingă clar căderea spre erezie şi apostazie a reprezentanţilor de vârf a BOR,cât şi a tuturor reprezentanţilor de vârf ai bisericilor ortodoxe din lume, au fost „cu grijă” distruse sau ascunse timp de mai mulţi zeci de ani.

Dar noi cunoaştem cuvintele Evangheliei care zice:
„Nimic nu este acoperit ca să nu iasă la iveală, şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut”(Matei 10,26).

Vă prezint deci, un document care vorbeşte despre atmosfera istorică şi religioasă între anii 1855-1862 şi care dezvăluie o cronică inedită a istoriei manăstirilor Neamţ şi Secu în perioada tulburărilor de după revoluţiile din 1848. âest document este scris de Andronic Duhovnicul care a fost contemporan evenimentelor post-pasoptiste.

Autorul cronicii este ieromonahul (apoi ieroschimonahul) Andronic Popovici. Din nota arhiereului Narcis Creţulescu de la fila 100r a mss. rom. BAR 5694, aflăm că „Autorul s-a născut la 4 iulie 1820. A venit în Mănăstirea Secu la 1831 (Secul este tot o casă cu Manăstirea Neamţu) – Revista Tocilescu an II, vol. 1, pag. 44”. Multă vreme a fost duhovnic şi poate şi bibliotecar al Mănăstirii Neamţ. În această calitate a copiat multe manuscrise vechi, ilizibile, care şi astăzi se păstrează în biblioteca manăstirii sau la BAR. A simţit nevoia de alcătui mai multe cronici ale mănăstirii, însemnând mai ales minunile şi întâmplările deosebite care se petreceau în mănăstire. O primă asemenea cronică este cea tipărită la 1857 în tiparniţa mănăstirii, sub numele de Istoria Sfintelor Monastiri Neamţul şi Secul ieşită din teasc la 20 martie 1857.

La âademia Română se păstrează mai multe manuscrise ale sale.

De asemenea, la Biblioteca Sfântului Sinod, se află un manuscris autograf al lui Andronic Duhovnicul, care conţine un cronograf pentru anii 1700-1860.

Fiind eclesiarhul mare al Mănăstirii Neamţ, a intrat repede în conflict cu comitetul de „reeducare” impus de Cuza în 1859. Aşa încât, în 1862 a plecat din mănăstire, retrăgându-se la Schitul Sihăstria Secului (Manăstirea Sihăstria de astăzi), unde a stat două săptămâni, crezând că îşi va găsi liniştea dorită. Se pare, însă, că nu a fost aşa, pentru că a plecat, în cele din urmă, în Basarabia.

După trecerea Prutului noaptea, „pe o copaie”, precum ne mărturiseşte într-unul din manuscrisele de la Chişinău, cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ruse a întemeiat pe moşia Chiţcani a Manăstirii Neamţ, împreuna cu duhovnicul Theofan Cristea, administratorul moşiilor din Basarabia ale mănăstirii, o nouă lavra, Noul Neamţ, care încă din timpul vieţii sale a ajuns la o mare înflorire. Aici, un an mai târziu, la 1863, pentru a nu uita vreun amănunt din cele mai importante, a pus pe hârtie Istoria Manăstirilor Neamţu şi Secu, conţinând în tomul IV şi cronică de fată, pe care, după ce a copiat-o, a trimis-o la Mănăstirea Neamţ printr-un ascultător al său.

La sfârşitul acestei versiuni a cronicii ne spune însuşi autorul ei că este Cel mai nevrednic şi mai păcătos decât toată zidirea, al Domnului nostru Iisus Hristos rob, Andronic Ieroschimonah şi Duhovnic din Sfintele Manăstiri Neamţu şi Secu, aflător acum în Basarabia la Chiţcani; şi după puţină vreme de va voi trebui mă veţi afla în mormânt; că am să mai scriu încă un tom pe urma acestuia, din 24 de coale”.

Iar despre cronica ne spune: Pe această sfânta istorisire o am scris aşa precum să vedea atuncea, iar acum în anul 1876, scriind alta mai pe larg, pe 225 de file, tot cu slova mea, apoi această din anul 1863 a rămas numai spre ştiinţa acelor ce nu o au nicidecum”.

Ştim că atât Andronic Duhovnicul, cât şi ucenicii săi, au făcut mai multe drumuri în principate, pentru a aduna cât mai multe cărţi, manuscrise şi documente din cele ce rămăseseră la Mănăstirea Neamţu. Arhivele Statului din Chişinău dau dovadă de acest lucru, pentru faptul că deţin aproape 200 de manuscrise filocalice şi de strana provenite direct de la Mănăstirea Neamţ.

Din parcurgerea cu atenţie a cronicii se desprinde clar ideea că principalul scop al paşoptiştilor a fost de a demola Biserica Sfintei Tradiţii şi de a o păstra doar cu scop ritualic. În rest deviza paşoptista a fost: ” Dumnezeu este sus în ceruri , iar pământul a fost lăsat oamenilor ca să facă ce vor vrea pe el”.Înspăimântătoare şi cumplit de pragmatică aceasta deviză ,care a adus un suflu de fals umanism ,ba chiar de oarecari unde ateiste, care a adus într-o sută de ani la multe erezii şi apostazii în întreaga lume ortodoxă.

Întrucât documentul are mai multe aspecte foarte importante şi o lungime destul de mare îl voi prezenta fragmentat…

Contextul international”

În 1833, marele maestru al masoneriei, Giuseppe Mazzini (care, începând de la această dată până în 1870 a condus toate mişcările de revolta „moderniste”, adică masonice, un om de care făcea ascultare însuşi Napoleon al III-lea) a publicat nişte articole incendiare în care preconiza desfiinţarea Austriei şi a marilor imperii, pentru a da „libertate” popoarelor subjugate. Ideologiei sale i se vor ralia în scurtă vreme cei mai influenţi oameni de stat din Italia, Franta, Anglia şi din celelalte ţări ale Europei. Privitor la răsăritul Europei, el vedea un nou stat, federativ, alcătuit din polonezi, cehi, unguri, sârbi, români, albanezi şi bulgari.

Aşa se face că, începând din 1834, consulii francezi din Bucureşti şi Iaşi au început să recruteze dintre tinerii fii de boieri şi să-i trimită la Paris, „la studii”. Ajunşi acolo, tinerii români s-au grupat în jurul „Societăţii Studenţilor Români”, în care au fost iniţiaţi în toate tainele Europei moderne, care tocmai începea să răsară. Pentru principatele române, principalele idei în jurul cărora erau organizaţi „studenţii” erau unirea principatelor şi venirea la domnie a unui principe străin, care să fie garantat de ţările moderne ale Europei (Anglia şi Franţa), iar nu numit de bătrânele imperii turcesc şi rusesc.

âeiaşi membri ai societăţii cu pricina se regăsesc, după documentele masoneriei, în actele lojelor pariziene „Rose du Parfait Silence” şi „Athénée des Etrangers”, obediente de Marele Orient al Franţei. Documentele anului 1848, publicate 50 de ani mai târziu, ne indica, în 1847, un număr de 131 de studenţi cotizanţi la „Societatea Studenţilor Români” din  Paris. âeştia se vor întoarce în masa în martie 1848, spre a participa la evenimentele din ţară.

Decadenţa creştinismului românesc

Decadenţă creştinismului românesc era o evidentă dureroasă, încă de la începutul secolului XIX. Patimile care puseseră stăpânire pe români îi subjugau intereselor străine. Ţările Române erau locul unde se oploşise toată scursura Fanarului şi a Europei, stăpâna prin puterea banului. Venirea apoi a emigranţilor evrei din Galiţia, mari comercianţi de alcool şi patroni de case de toleranţă, a înrăutăţit, o dată mai mult, starea morală a românilor. Demne de interes, în această privinţă, sunt pastoralele ierarhilor români şi cărţile de „blestem împotriva celor ce fac lux”, ca şi cuvântările lui Tudor Vladimirescu către popor, mai mult predici moralizatoare decât discursuri incitatoare la revoltă. âeastă stare era generală, atât în rândul poporului, cât şi în rândul clerului. O însemnare din 1844 de pe foaia de titlu a unui manuscris ne spune că: „la bisericile de ţară de multe ori nu are cine ascultă nici chiar citirea; ba încă şi prin cele de la oraşe se săvârşesc sfintele slujbe cu multă grăbire din pricină că au răcit, ba încă la unii au şi îngheţat râvna spre Dumnezeieştile slujbe, încât cei mai mulţi pândesc vremea să meargă la biserică pre la vremea heruvicului, şi alţii pre la chenonic, ca să se arate numai oamenilor că au fost la biserică, iar nu lui Dumnezeu”.

Mărturie stau şi scrisorile din 1851 ale episcopului Filothei al Buzăului către protopopii săi: „De nişte asemenea pătimaşi preoţi ”¹beţivi”º avem ştiinţă că şi această plasă este plină, şi din ce în ce numărul să mai adăuga, dovada pipăită a lenevirii cucerniciei tale, că nu numai că nu văd înfrânare şi pilduire, dar ce este mai trist şi foarte dureros, văd şi acoperire din partea-ţi. Şi printr-aceasta te mai chemăm la datoria-ţi lăsată în neîngrijire şi cu seriozitate îţi poruncim ca socotind datoria ce ai de îndeplinit, să nu întârzii nici un minut a pune în lucrare stârpirea cu desăvârşire a acestei ticăloase patimi dintre preoţi şi apoi ei dintre enoriaşi”.

„Tinerii şi tinerile odată să creşteau într-o fericită nevinovăţie, curăţenie, supunere către părinţi şi mai marii lor şi frica Domnului, şi numai când înţelepciunea părinţilor găsea de cuviinţă păşeau către patul nupţial, prin legiuita căsătorie. […] Viaţa lor următoare era pildă pentru alţii, iar nu pricină de sminteală… âum însă, din nenorocire, tinerii şi tinerele s-au abătut cu totul din calea moşilor şi strămoşilor lor. Moliciunea, desfrâul şi relele urmări s-au făcut lucrul lor din toate zilele. Nevinovăţia, simplitatea şi cucernicia nu mai sunt podoaba şi cinstea unei fete. Bărbăţia, temerea de Dumnezeu, cinstea şi supunerea către părinţi şi respectul către cei mai bătrâni nu mai sunt virtuţile unui tânăr. Credinţă, dragostea şi încrederea nu mai fac pacea casnicilor. Stricăciunea din toate părţile este deopotrivă. Vin către căsătorie, dar aci, în loc să se unească simplitatea cu nevinovăţia, se găsesc amândouă părţile obosite în dezmierdări netrebnice, diluate în patimi şi sfâşiate în mii de viţii. Apoi ce pace, ce linişte şi ce unire trebuie să fie în acea căsnicie? Ce creştere, ce educaţie şi ce pilda vor avea copiii de la nişte asemenea părinţi? şi ce copii vor fi aceia născuţi din asemenea trupuri dihulate?!

Decupez pentru un timp acest preţios document, pentru a face loc altui document, la fel de preţios, pus la dispoziţie de revista Axa – care la rândul ei, l-a descoperit în arhivele de aur ale BCS. Este vorba despre viaţa şi activitatea unui „Mare necunoscut al BOR”, episcopul GHERASIM SAFFIRIN, pe cât de apreciat în prima etapă a vieţii lui, pe atât de hulit şi învinuit până la caterisirea completă din treapta de episcop, de cine credeţi? Chiar de MARELE SINOD BOR!!!

Consider că e un document de o importanţă covârşitoare pentru a înţelege evoluţia, sau mai bine zis involuţia BISERICII ORTODOXE ROMÂNE:

 

Viaţa şi activitatea Episcopului Gherasim Saffirin

Viitor vlădică al Romanului, s-a născut din părinţi români binecredincioşi – Dinu şi Dina Zmeu, în satul Izvorelu, judeţul Mehedinţi în anul 1849, luna octombrie. A fost botezat în ziua de 6 noiembrie a aceluiaşi an primind numele de Gheorghe. Orfan de mamă de la vârsta de 3 ani, a fost înfiiat de la tatăl său de logofătul Florea Zamfirescu, boier craiovean ce l-a avut în grijă până la moartea sa, lucru petrecut pe când copilul era în vârstă de 8 ani. Rămas moştenitor al unei averi modeste, tânărul a fost dat prin testament spre îngrijire, creştere şi instruire unui epitrop.”Clasele primare şi liceul le-a terminat la Craiova. În luna mai 1870 obţine Bacalaureatul în Litere şi Ştiinţe la Colegiul din Craiova. În urma concursului ţinut la Craiova în septembrie 1870 a obţinut catedra de limbă franceză de la gimnaziul real din Tîrgu-Jiu. Odată cu aceasta i s-a încredinţat şi direcţia şcolii. Dispoziţia sa sufletească era însă cu totul pentru Biserică. Un ce ascuns îl împingea neîncetat că să cunoască viaţa călugărească pentru ca să i se poată devota mai în urmă cu totul serviciului Bisericii. De aceea domnul Gheorghe Saffirin părăseşte Târgu-Jiu în noiembrie 1870 şi porneşte spre Sfântul Munte, patria vieţii monastice. Timp de 6 luni a petrecut aici în studiu, în meditaţiune şi ascultare. Influenţa mediului din Sfântul Munte a fost hotărâtoare pentru viaţa ulterioară a domnului Safirin! În septembrie 1871 reîntorcându-se în ţară şi-a reluat catedra şi direcţia la gimnaziul din Tg-Jiu. Şcoala aceasta se transformase însă în Şcoala Normală de învăţători şi acum i se încredinţează catedra de limbă română, de istorie şi geografie cum şi direcţia. Conduce această şcoală cu un deosebit zel şi pricepere până în decembrie 1873 când îşi dă demisia spre a se călugări. S-a călugărit în ziua Naşterii Domnului 1873 în Sfânta Mănăstire Tismana de către răposatul arhimandrit Dionisie Albeşteanu”, primind numele de Gherasim.Atipic pentru regulamentul monahal al lui Cuza, încă în vigoare la acea dată, ce nu admitea decât absolvenţi de Seminar ori oameni foarte înaintaţi în vârstă sau suferind de infirmităţi, tânărul de 24 de ani recurge la o stratagemă reuşită: obţine un certificat medical cum că suferă de nervi şi este teoman.Nu cunoaştem cine i-a fost duhovnic în acest timp, dar grabnica lui primire în cinul monahicesc ne face să presupunem că se afla într-o strânsă legătura cu lavra Tismana şi că încă din lume ducea o viaţă creştină înaltă.Şederea sa la Tismana a fost de scurtă durată, căci „în ziua de Bobotează 1874 a fost hirotonit diacon pe numele Sfintei Episcopii a Râmnicului – Noului Severin, iar în ziua de 6 decembrie 1875 a fost onorat şi cu gradul de arhidiacon” de către episcopul Athanasie Stoenescu (1873-1880).”În 1875 se duce la Paris pentru studii cu învoirea episcopului eparhiot. âolo, neavând destule mijloace pentru viaţa de toate zilele, trăia dând lecţii particulare, predând la Institutul M-me Dubarall unde avea 15 fete românce. Slujea şi la Capelă, pentru a contribui la frumuseţea serviciului divin.””În septembrie 1875 a fost numit profesor suplinitor la catedra de morală, liturgică şi pastorală de la Seminarul Sfântul Nicolae din Râmnicu-Vâlcii, pe care catedră în iulie 1876 a ocupat-o prin concurs. Din februarie 1878 până în iulie 1885 a fost şi director al acelui Seminar.În ziua de Paşti a anului 1878 a fost hirotonisit preot, iar în acelaşi an, în ziua de Izvorul Tămăduirii a fost hirotesit protosinghel tot de către episcopul Athanasie. La 6 decembrie 1888 a fost ridicat la rangul de arhimandrit stavrofor, iar în ianuarie 1889 a fost numit arhimandrit de scaun de către episcopul Ghenadie Enăceanu al Râmnicului (1885-1889).”âtivitatea părintelui Gherasim ca profesor şi director al Seminarului din Vâlcea„Pe atunci Seminarul era populat cu 700 până la 800 de elevi, pradă celei mai mari neorânduieli din cauza incapacităţii şi lăcomiei unora dintre profesorii de acolo, care aveau pensionate în care cu bani grei se adăposteau tinerii seminarişti externi, care, cei mai mulţi erau trecuţi din clasă în clasă prin acordarea de note de complezenţă de la profesor la profesor, cărora directorul de atunci al Seminarului le ţinea la dispoziţie o matricolă şcolară care, după ce se făurea potrivit intereselor cu pensionate se transcria pe curat.În astfel de situaţiune morală a seminarului, intervine pentru destituirea directorului, care se şi face, în urma anchetei ce o rânduise, iar părintele Gherasim Saffirin este numit director al acelui Seminar în anul 1878.”Ca director se opune stării de corupţie materială, dar mai ales veghează ca sufletele copiilor să nu fie stricate de neghinele îndoielii şi necredinţei semănate de chiar unii dintre dascăli atinşi de boala nihilismului şi a materialismului evoluţionist.„Cu mâna de fier a pus ordine în Seminar, introducând disciplină, desfiinţând toate pensionatele de pe la profesori şi reducând numărul elevilor la atâţia citi puteau fi bine instruiţi şi de aproape priveghiaţi, ca să poată deveni buni preoţi şi buni conducători de familie; în acelaşi timp dă şi localului Seminarului, prin lucruri noi, pe cât a fost cu putinţă un aer de şcoală pentru care şi-a jertfit din propria sa pungă, cheltuind peste 5000 de lei, precum însuşi ne spune într-o broşură ce s-a publicat în 1885.”A trimis la Facultatea din Bucureşti o serie de tineri pe care i-a susţinut atât duhovniceşte cât şi material. Între aceştia se numără viitorii profesori universitari: I. Cornoiu, C. Chiricescu şi P. Gârboviceanu.„Dar toate acestea au făcut ca unii din profesorii lacomi şi hrăpăreţi să pornească în contra părintelui Saffirin o campanie de distrugere, mergând până acolo, că au voit să-i însceneze fel de fel de mizerii, şi au izbutit.” În iulie 1885 este înlocuit din funcţia de director al seminarului, în urma unor intrigi şi înscenări puse în faptă de unii dintre profesorii corupţi. Adresează atunci ministrului de culte o broşură în care caută să lămurească starea de lucruri punându-se de bună voie la dispoziţia oricărei anchete.Rămâne profesor la seminar până în anul 1890 când, la peste 40 de ani, pleacă la Atena pentru a-şi completa studiile teologice. A stat în Grecia 4 ani înapoindu-se în ţară în iunie 1894 cu titlul de licenţiat în teologie.”În urma reorganizării seminarilor i s-a încredinţat catedra de limba latină de la seminarul din Râmnicu Vâlcea” unde şi-a continuat activitatea didactică.O imagine a dascălului şi a părintelui este evocată de un fost elev al său care scria în 1920 scria următoarele: „La înălţimea la care s-a ridicat ca director de Seminar, părintele Saffirin, s-a înălţat şi ca profesor. Toţi elevii Prea Sfinţiei Sale îl vedeau ca pe un profesor ideal. Pentru ei era o adevărată plăcere, o adevărată înălţare sufletească, sosirea orei de latină. Se întreceau care mai de care să facă mulţumirea aceluia care le citea în suflete şi folosul le-a fost enorm. La nici un studiu nu se învăţa mai mult ca la latineşte, iar aceasta nu din frică, ci din dragoste de studiu, pe care dragoste ştia să le-o infiltreze ca nimeni altul, mai ales că părintele Saffirin avea nespusă metodă de a face dintr-un studiu mort un complex de salutare cunoştinţe şi de înălţare morală. Elevi mediocri la alte studii năzuiau să aibă nota 10 la latină. Şi prin silinţe şi studiu reuşeau. Astfel de interes şi dragoste de studiu ştia să infiltreze părintele Saffirin în elevii săi, dragoste pe care P.S. Să o recomandase neîncetat şi pentru celelalte studii.”Legătura sa cu elevii era una profundă căci „priveau la dânsul ca la un sfânt şi nu ezitau de a-şi deschide inimile în faţa lui şi de a-i cere hrana sufletească de care se simţeau că aveau nevoie.”„Când a plecat de la Râmnicu Vâlcea spre a-şi ocupa scaunul de Episcop al Romanului, pentru care fusese ales şi confirmat, tot seminarul a plâns de durere. La acest plâns şi P.S. Sa a răspuns tot prin plâns, nefiind în stare să articuleze nici un cuvânt la discursul ce-l rostise unul dintre seminarişti.”„A tipărit diferite lucrări cu caracter teologic: originale, traduceri şi prelucrări. Ca profesor de seminar a constatat, ca un slujitor căruia îi plăcea fastul slujbelor bisericeşti, lipsa unui îndrumător; pentru acest motiv tipăreşte în 1879 în Râmnicu Vâlcea „Tipic asupra serviciilor divine pentru elevii seminarişti”. Fiind bine apreciat acest tipic îl tipăreşte în 1905, în a doua ediţie, revăzut, tot pentru elevii seminarişti; iar pentru slujbele în sobor, tipăreşte apoi şi un îndrumător, intitulat „Tipicul oficiului divin executat de preoţi cu sau fără diacon, în sobor”, Tg. Jiu, 1897.” În prefaţa acestuia scria următoarele: „Este bine ca profesorul să-şi aibă cursul lecţiunilor sale tipărit, pentru că aşa va fi pururea în contact cu elevii săi, şi nu va avea de suportat decât osteneala de a-şi dezvolta materia, pentru a o face şi mai fructuoasă.Văzând nevoia ce este de un tipic didactic, asupra serviciilor divine, absolut necesar tinerilor, care se prepară pentru preoţie, şi gândindu-mă la datoria, ce decurge din poziţiunea mea, am întreprins, cu ajutorul lui Dumnezeu şi binecuvântarea Episcopului meu, Domnul Athanasie al Râmnicului, de am lucrat acest Tipic, silindu-mă, pre cât am putut, de a-l scrie, scurt, lucid şi împărţit în mici lecţiuni, spre a fi elevilor bine primit şi facil de înţeles.Surginţile din care m-am adăpat pentru compunerea lui, au fost: Tipicul mare al Bisericii noastre, Cărţile bisericeşti de serviciu divin şi întru câtva şi obiceiul locului.Îl prezint dară tinerimei studioase a Seminariului, spre a-l studia, cu aceeaşi dragoste, cu care eu l-am lucrat şi l-am imprimat. Dacă bărbaţii bisericeşti, competenţi în această materie, vor găsi că ar mai trebui ceva adaus sau scăzut într-însul, îi rog: pre cei bătrâni, ca pre nişte părinţi; pre cei tineri, ca pre nişte fraţi, să binevoiască a-mi comunica opiniunea lor, de care, cu cea dintâi ocaziune, voi ţinea compt, cu sfinţenie.”A tradus din franceză „Papalitatea eretică” a teologului Vladimir Guettée, tipărită la Râmnicu Vâlcea, 1885.În ziua de Paşti a anului 1895 a fost ridicat la rangul de arhimandrit mitrofor. În acelaşi an refuză a se supune regulamentelor eclesiastice care n-au fost lucrate de Sfântul Sinod, ci doar de Ministerul Cultelor. În speţă, combate public regulamentul costumului preoţesc. Critică se întemeia pe canonul 27 (Obligativitatea de a purta haine clericale) al Sinodului V-VI Ecumenic de la Constantinopol (691-692), cu argumente din Sfânta Scriptură şi din Sfânta Tradiţie. În plus, afirma că „canoanele Sinoadelor Ecumenice nu se pot desfiinţa, căci ce a făcut un Sinod Ecumenic este bine făcut, căci este asistat de Sfântul Duh, şi cel ce vine (Sinodul următor n.a.) nu desfiinţează ci întăreşte, dezvoltă.”Arhimandritul Iuliu Scriban, evocându-i personalitatea într-un panegiric din 1922 scria:„Natura sa era aplecată spre intransigenţă care însă nu găsea locul bun unde să se aplice. Pe timpul când s-a făcut regulamentul costumului preoţesc a găsit că nu e bine ce se face. Era numai arhimandrit şi a scos atunci o broşură grecească împotriva regulamentului sinodal pentru care Sfântul Sinod l-a pedepsit.Ce nu-i plăcea la regulament?Că se introduce pălăria. Spunea că potcapul cu marginile răsfrânte în afară are forma crucii şi trebuie păstrat. Afară de aceasta, pălăria i se părea o apropiere de catolicism.Dacă luăm forma, zicea, luăm şi fondul.”A tradus din greacă, tot în timpul activităţii sale de dascăl de seminar, lucrările: Catehismul creştin de Diomid Kyriacos şi cartea de rugăciuni Cartea numită Thicara pe care le-a publicat însă la Bucureşti în 1900 după ridicarea lui în treaptă de arhiereu.Din titlurile publicate vedem o grijă pentru nevoile de atunci ale Bisericii confruntate cu prozelitismul catolic şi slăbirea vieţii creştine.În 1889, în ziua Sfinţilor Trei Ierarhi a ţinut la Seminarul Eparhial o predică de laudă intitulată Monahii sunt gloria Bisericii lui Hristos prin Biserica lui Hristos, tipărită în 1906 la Bucureşti. Exprima aici gândul că biserica trăieşte prin împreună lucrarea mădularelor ei, monahii având obligaţia de fi modele active. „Ce s-ar alege de prosperitatea, de fericirea Statului şi a Bisericii, când s-ar neglija elementul acesta de viaţă şi de mântuire!? Ştim din istorie ce s-a ales de toţi cei ce au dus numai o viaţă trupească, de toţi cei ce au zis să mâncăm, să bem că mine o să murim. Ei (monahii n.n.) în lupta aceasta pentru că sunt atât de puternic ajutaţi, se câştiga de dânşii, îi câştiga şi pe fraţii lor din lume, câţi sunt şi lucrează într-un gând şi într-o inimă cu dânşii, se fac biruitori păcatului, înfricoşabili demonului, punând taberile lui pe fugă îşi râd şi de ceilalţi inimici de moarte, răpesc sufletele omeneşti din ghearele lui şi le aduc dar lui Dumnezeu; şi astfel ajutaţi de Dumnezeu şi de Biserica să se fac gloria ei, gloria Bisericii Mântuitorului Hristos.”La 24 mai 1899 Sfântul Sinod l-a ales arhiereu vicar al Eparhiei Râmnicului cu titlul de „Craioveanul” (hirotonit la 6 iunie). „În şedinţa din 13 octombrie a Sfântul Sinod mulţumea pentru încrederea ce i s-a arătat şi în acelaşi timp se ruga lui Dumnezeu ca să-i ajute ca să-şi îndeplinească datoriile cu sfinţenie.””Fiind vacant scaunul episcopal al Romanului, Gherasim Saffirin a fost ales episcop al acestei Eparhii la 17 februarie 1900, învestit la 20 şi instalat la 27 februarie acelaşi an.

VA URMA …

Tags:

0 Comments

You can be the first one to leave a comment.

Leave a Comment