POLITICA, BAT-O VINA!… DAR CU SUFLETUL CUM RĂMÂNE?
Despre incinerare şi cultura românească
Încă din primele zile ale anului 2013, societatea românească a fost confruntată cu o provocare fără precedent – la care numai un ochi şi o inimă vrăjmăşească nu a descoperit cercetarea divină şi examenul de conştiinţă creştină pe care neamul românesc l-a avut de trecut în faţa Cerului.
Cu ochii înlăcrimaţi, cu sufletele bulversate şi cu mintea plină de întrebări fără răspuns, urmărind cu respiraţia tăiată timp de 2-3 săptămâni, toată mass-media românească a prezentat şi a comentat moartea regizorului Sergiu Nicolaescu.
Şi poate nu aş fi atacat acest subiect atât de complex şi de sensibil dacă la urechile mele nu ar fi ajuns împroşcările pline de veninul frustrărilor de tot felul ale unui concetăţean cu titulatura de jurnalist – exeget (este vorba desigur despre Cristian Tudor Popescu) căruia, de fapt, îi place să joace rolul de Cerber al intelectualităţii româneşti, lătrând şi arătându-şi colţii.
A devenit aproape o trăsătură de caracter a neamului românesc, ca oricine, oricând, să fie expert în orice, dar mai ales să-şi facă public puroiul sufletesc – emiţând axiome – dar cel mai grav fiind rolul acestora de „formatori de opinie”. Din păcate vocea lui C.T. Popescu nu e singulară, iar rolul de Cerber îl are aproape toată mass-media românească. Dar să nu uităm că limba Cerberului din mitologie era plină de otravă. În plus el păzea iadul, având mare grijă să nu scape careva de acolo.
Cam aşa a procedat şi C.T. Popescu, când în ziua dedicată geniului românesc, Mihai Eminescu, s-a străduit să-i ţintuiască sufletul în iad, atribuindu-i marelui poet tot felul de caracterizări ale operei şi ale sufletului său chinuit, care dacă ar fi fost adevărate, bietul suflet al geniului românesc ar fi fost condamnat pe vecie în flăcările iadului.
Aflăm astfel de la „cerberul de serviciu”- C.T.P. – că Eminescu era un ateu convins, că nu a crezut niciodată în Dumnezeu, cu atât mai puţin într-o viaţă veşnică sau în vreo pedeapsă sau răsplătire după faptele reprobabile făcute în viaţa aceasta. Arta lui e plină de „ironie, sarcasm, batjocură, raţionalism, ateism, scepticism”. Şi pentru că nu era suficient, îi pune pecetea spunând că Eminescu „nu a fost român”, ci mai degrabă german… „un spirit bântuit de o luciditate ştiinţifică” – semănând în structura de fond sufletesc mai degrabă cu Edgar Alain Poe – frizând chiar demenţa ficţiunii, – şi în niciun caz nu are nimic comun cu romanticii epocii şi nicidecum cu spiritul românesc din anii aceia. +Continue Reading
