Sfânta Ecaterina, iubiţii mei, este o mustrare pentru poporul nostru. Mustrare mai întâi pentru femeile a căror minte le este la frumuseţea trupească şi nu se îngrijesc de cea sufletească. În al doilea rând este o mustrare pentru bărbaţii care se dovedesc inferiori femeilor. Iar în al treilea rând este o mustrare a noastră, a clericilor, deoarece nu aducem suflete aproape de Hristos cum a făcut Sfânta Ecaterina, ci mai degrabă le gonim.

Vom vorbi despre Sfânta Ecaterina care este sărbătorită astăzi. Sfânta Ecaterina a trăit în veacul al III – lea după Hristos. S-a născut în Alexandria. Tatăl ei Constas, reprezentant al împăratului, şi mama ei erau idolatri. Aşa că şi ea era idololatră. Dar fetiţa avea o mare înclinaţie spre studii. A studiat toate ştiinţele şi a citit operele scriitorilor greci şi latini, iar la vârsta de 18 ani era cea mai învăţată fată din Alexandria.

Dar şi la înfăţişare era o femeie minunată, pe de-a întregul plăcută. Cu astfel de daruri trupeşti şi intelectuale era o mireasă peţită de mulţi. Tineri importanţi o cereau în căsătorie, dar ea spunea că nu vrea să se mărite în ciuda tuturor presiunilor alor ei.

Dacă cineva vrea să se căsătorească, este păcat să-l împiedicăm. Dar dacă aceasta este păcat o dată, de 100 de ori este păcat să împiedicăm un om, bărbat sau femeie, care vrea să-şi dea inima lui Dumnezeu. Nunta este de argint, fecioria este de aur. Alege şi ea.Eu, de atâţia ani de când slujesc Domnului, niciodată, dar niciodată nu am împiedicat un om să se căsătorească. Dar întotdeauna am susţinut femei şi bărbaţi care au vrut să se dedice lui Dumnezeu şi să fie persoane misionare şi să se facă monahi. Dumnezeu a dat libertate. Violenţa este interzisă, în special în aceste chestiuni.

Aşadar făceau rele presiuni asupra Sfintei Ecaterina. Ea nu ura nunta, dar ca un spirit superior ce era, voia să fie neîmprăştiată. Şi nu există doar nunta aceasta obişnuită. Unii se căsătoresc cu patria, alţii cu ştiinţa, alţii cu religia.

Sfânta Ecaterina, pentru a scăpa de presiuni, a uneltit un pretext ingenios. Pentru că un creştin trebuie să fie înţelept; trebuie să aibă înţelepciunea nu a lumii acesteia, ci a lui Dumnezeu. Aşadar spune părinţilor ei:

– De vreme ce mă presaţi atâta, accept să mă căsătoresc, dar cu o condiţie.
– Ce condiţie, copilul meu?
– Dacă se va găsi un tânăr care să fie superior mie în ceea ce priveşte frumuseţea, bogăţia, cunoaşterea şi ştiinţa, îl voi lua.

Au început să caute şi s-au prezentat mulţi. Unii erau bogaţi, dar nu erau frumoşi. Unii erau bogaţi şi frumoşi, dar nu erau învăţaţi. Un lucru rar: şi bogăţie, şi frumuseţe, şi educaţie aleasă să se întâlnească într-o singură persoană. În felul acesta nu s-a putut găsi cineva, iar părinţii erau nemângâiaţi.

Au trimis-o la un oarecare ascet filozof, care trăia într-o peşteră afară din Alexandria. S-a dus şi i-a cerut sfatul ce să facă. Acela i-a spus:

– Copila mea, eu ştiu un tânăr. Nu există altul ca El în lume. Frumos, bogat, puternic, înţelept ca nimeni altul. Ecaterina s-a entuziasmat şi i-a spus:
– Aş vrea să-l văd.

Îi spune ascetul:

– Vei face ce-ţi voi spune?
– Voi face.
– Ascultă deci (a spus ascetul şi a scos din sânul său o icoană a Preasfintei Fecioare cu Domnul nostru Iisus Hristos): Ia această icoană, du-te acasă, închide-te în camera ta şi roagă-te. Şi Preasfânta îţi va arăta ce să faci.

Într-adevăr, Ecaterina a luat icoana, s-a închis în casă şi a făcut multă rugăciune, până după miezul nopţii. Obosind a lua-o somnul. Atunci vede o vedenie: a văzut-o pe Preasfânta Fecioară că strălucea ca o lună, iar pe dumnezeiescul Prunc în braţele ei că strălucea ca un soare; dar faţa lui Hristos se întorcea ca să n-o vadă pe Ecaterina. Atunci Maica Domnului spune:

– Copilul meu, priveşte la această fată. A venit de atât de departe, şi cere să afle pe cineva care să o iubească şi să i se dedice.

Dumnezeiescul Prunc a răspuns cu mânie:

– Nu vreau s-o privesc.
– De ce, copilul meu? Acesta este cea mai frumoasă copilă din Alexandria.
– Nu, Maica lui Dumnezeu, este urâtă (era urâtă, deoarece încă nu era botezată).

Ecaterina a fugit plângând. S-a dus la ascet şi i-a spus vedenia.

– Bine ţi-a spus, zice acela. De aceea, dacă vrei ca Hristos să privească spre tine, trebuie să crezi în El şi să te botezi.

În câteva zile acea mare personalitate a Alexandriei s-a botezat şi devenise de acum creştină. Atunci a văzut iarăşi o vedenie. De această dată dumnezeiescul Prunc o privea şi raiul se sălăşluise în inima ei. Din acel moment Ecaterina s-a dedicat pe de-a întregul lui Hristos. A devenit misionară.

A aflat lucrul acesta împăratul Maximian şi a chemat-o la dialog. La sfârşit a fost nevoit să spună:

– Nu pot s-o scot la capăt cu tine, dar voi chema pe înţelepţi şi pe oamenii de ştiinţă, pe matematicieni şi fizicieni şi astronomi, pentru ca să discuţi cu ei.

A doua zi, 150 de înţelepţi erau la palatul lui Maximian. De cealaltă parte Sfânta Ecaterina singură.A început discuţia şi a durat toată ziua. Argumentele înţelepţilor erau demontate. Duhul Sfânt a luminat-o pe Sfântă Ecaterina, iar ea le-a închis gura. Unul după altul spuneau:

– Sunt de acord cu Ecaterina. Cred în Dumnezeul Ecaterinei.

Iar împăratul? S-a sălbăticit şi mai mult şi a poruncit să taie capetele sofiştilor în faţa lui. Astfel, acei 150 de înţelepţi au mărturisit pe Hristos şi au fost martirizaţi.

După aceasta Maximian a aruncat-o pe Sfânta Ecaterina în închisoare. Şi în temniţă fiind ea repurta noi biruinţe. acolo a adus la credinţă pe mulţi care veneau să o viziteze. Printre ele era şi femeia lui Maximin, împărăteasa Faustina, şi garda de corp a ei, demnitarul Porfirie, împreună cu 200 de soldaţi ai săi. Toţi aceştia, ascultând cuvintele ei, au crezut în Hristos. Dar Maximian, cuprins de o pizmă satanică, nu numai că a rămas neînduplecat, dar a şi poruncit ca şi aceştia să fie decapitaţi. Nu i-a fost milă nici de femeia sa! O sută cincizeci cu două sute şi cu doi fac trei sute cincizeci şi doi (352), trei sute cincizeci şi două de suflete a prins în mreaja lui Hristos predica Sfintei Ecaterina!

După puţin s-a apropiat şi sfârşitul ei. Nu vă povestesc detaliile. Este lung şirul chinurilor, din care cel mai groaznic este roata. Şi piatră să fii, te vei emoţiona dacă vei citi sfârşitul Sfintei Ecaterina. După ce a îngenunchiat, şi-a înălţat mâinile şi s-a rugat pentru întreaga lume. Apoi şi-a plecat capul şi a fost decapitată. Aşa şi-a dat sfântul ei suflet, care ca un porumbel alb a zburat la ceruri.

Sfintele ei moaşte se păstrează nestricate. Câţi nu cred să se ducă să le vadă. Se află în Muntele Sinai. Pe acest cuib îl păstrează de-a lungul veacurilor monahii greci. Să mulţumim lui Dumnezeu pentru asta. Poate că ei sunt ultimii monahi, deoarece copiii Eladei nu mai merg să se facă monahi în Sinai sau în Sfântul Munte; au alte aspiraţii…

Ca închinători merg acolo şi israeliţi, şi egipteni, şi beduini, şi germani, şi ruşi ca să sărute sfintele moaşte ale sfintei pe care a încununat-o Dumnezeu cu trei cununi: a fecioriei, a martiriului şi a înţelepciunii şi ştiinţei.

Dacă ne uităm la icoana ei, vedem că are un inel. Ce înseamnă acesta?În a doua vedenie pe care a avut-o, Hristos i-a dat un inel, adică au devenit atunci logodnici. Logodnici care se deosebesc de logodnicii de pe pământ. În clipa în care o fată se dedică lui Dumnezeu, de acolo înainte ea se logodeşte cu Hristos, care este„Mirele cel împodobit cu frumuseţea mai mult decât toţi oamenii”(Stihoavna Laudelor din Sfânta şi Marea Marţi).

***

Sfânta Ecaterina, iubiţii mei, este o mustrare pentru poporul nostru. Mustrare mai întâi pentru femeile a căror minte le este la frumuseţea trupească şi nu se îngrijesc de cea sufletească. În al doilea rând este o mustrare pentru bărbaţii care se dovedesc inferiori femeilor. Iar în al treilea rând este o mustrare a noastră, a clericilor, deoarece nu aducem suflete aproape de Hristos cum a făcut Sfânta Ecaterina, ci mai degrabă le gonim.

Închei şi doresc ca din rândul femeilor să se ridice mame care să crească eroi, iar din rândul bărbaţilor să se ridice martiri. Cununa aceasta o nădăjduiesc de la mamă, de la femeie. Amin.

+ Episcopul Augustin
(Omilie de seară din biserica Sfintei Treimi Ptolemaida, duminică, 26.11.1978)
preluat de pe Pelerin ortodox

Articolul Sfânta Muceniţă Ecaterina – logodnica lui Hristos. Predica mitr. Augustin de Florina apare prima dată în Maica Ecaterina Fermo.

(traducere din limba engleza din volumul SfinÈ›ii Catacombelor Rusiei – VieÈ›ile noilor martiri de Ivan Andreyev, îngrijit È™i completat de Ieromonah Seraphim Rose, Saint Herman of Alaska Press, Platina, California, 1982)

„Realitatea vieÈ›ii din Uniunea Sovietică este un coÈ™mar înfricoÈ™ător care nu poate fi nici crezut, nici înÈ›eles de către cei care nu l-au trăit. Și ceea ce este cel mai înfricoÈ™ător nu sunt lipsurile materiale, arestările È™i interdicÈ›iile, ci faptul că se duce o bătălie conÈ™tientă, sistematică È™i diabolică pentru posedarea sufletului uman È™i împotriva lui Dumnezeu. âesta este scopul principal È™i tot restul îi este subordonat.

Din punct de vedere calitativ, înaintemergătorii lui Antihrist au făcut deja din împărăÈ›ia acestuia o realitate în acest loc (Rusia). Antihristului în persoană nu-i rămane nimic de inventat: lui îi va reveni misiunea de a răspândi metodele NKVD-ului sovietic (PoliÈ›ia Secretă) la celelalte cinci È™esimi ale feÈ›ei pământului. Singurul fenomen luminos, fericit È™i încurajator aici este existenÈ›a Bisericii din Catacombe, a bisericii din sălbăticie. Ea ne permite să privim cu optimism bătălia sufletului rus cu ateismul: acolo, Biserica cea nebiruită a fost păstrată, cea pe care, aÈ™a cum ne-a promis Hristos, porÈ›ile iadului nu o vor birui.

Nu pot oferi multe nume È™i evenimente. Pentru motive lesne de înÈ›eles, nici prea multe detalii nu pot aduce. Pot doar sa povestesc pe scurt sau să amintesc. Dar nici sa tac nu pot; nu am dreptul È™i nici nu vreau deoarece prin tăcerea mea aÈ™ trăda Adevărul È™i memoria acelor preoÈ›i-martiri pe care i-am văzut, cu care am vorbit È™i cu care am împărÈ›it cinci ani înfricoÈ™ători de detenÈ›ie în lagărul de concentrare de la Solovki.

Patriarhul Tihon a condus cu înÈ›elepciune corabia Bisericii pe marea vieÈ›ii care devenise atât de agitată după revoluÈ›ie. PoziÈ›ia sa a fost extraordinar de dificilă, nu doar pentru că era mereu ameninÈ›at de un pericol fizic, nici măcar pentru ca în toÈ›i cei È™apte ani ai cârmurii sale, fiecare zi a fost o tortură morală, ci pur È™i simplu pentru că nu a mai existat o asemenea perioadă în istoria Bisericii. El a trebuit să croiască un drum cu totul nou printr-o È›ară necunoscută. De aceea greÈ™elile sale sunt atât de uÈ™or de înÈ›eles È™i de iertat. Meritul său este cu atât mai mare cu cât el a prevăzut È™i a pus temelia Bisericii din Catacombe: din timpul vieÈ›ii el l-a binecuvântat pe medicul psihiatru, Profesorul Zhizhilenko, să întemeieze Biserica din Catacombe. Mai târziu, Profesorul Zhizhilenko, în timp ce lucra ca medic sub sovietici, a fost tuns È™i numit episcop al Bisericii din Catacombe, fiind ulterior arestat, întemniÈ›at È™i, în 1930, împuÈ™cat.
După moartea Patriarhului, succesorii săi au fost proscriÈ™i unul după altul. Și apoi, Mitropolitul Serghie, devenind cap al Bisericii, a publicat DeclaraÈ›ia cunoscută de toÈ›i, prin care consideră bucuriile È™i tristeÈ›ile revoluÈ›iei ca fiind È™i ale sale È™i îi numeÈ™te pe toÈ›i martirii „criminali politici”.

Întreaga Rusie ortodoxă a fost cutremurată È™i delegaÈ›ii din toate colÈ›urile È›ării s-au adunat la Mitropolitul Serghie ca să protesteze.

Ca membru al unei asemenea delegaÈ›ii de protest din partea episcopiei Petrogradului, am mers È™i eu la Moscova. În sala de recepÈ›ie a Mitropolitului aÈ™teptau patruzeci de oameni, È™i toÈ›i pe care i-am întrebat mi-au răspuns că au venit ca delegaÈ›i să îl vadă pe Mitropolit. Rusia nu acceptase această DeclaraÈ›ie!

Mitropolitul ne-a întâmpinat în afara rânduielii. Aflând motivul pentru care venisem, el a reafirmat tot ceea ce spusese în DeclaraÈ›ie È™i ca răspuns la convingerile noastre ne-a numit pe toÈ›i „contrarevoluÈ›ionari” È™i „schismatici”. Fără să luăm binecuvântare, am plecat cu mâna goală.

Curând după aceea, acele biserici care nu au acceptat DeclaraÈ›ia au început să fie închise. În Petrograd a mai rămas una singură, dar toÈ›i cei care intrau în ea erau înregistraÈ›i, iar mai târziu, arestaÈ›i. âeasta a fost perioada în care puterea Sovietică ateistă cerea credincioÈ™ilor să meargă în lăcaÈ™uri ale Bisericii oficiale.

Și eu am fost arestat È™i interzis pentru cinci ani. La Solovki am întâlnit mulÈ›i ierarhi ai adevăratei Biserici. Și acolo aveam deja Biserica noastră din Catacombe.
În lagărele de concentrare persecuÈ›iile împotriva credinÈ›ei erau cu totul pe faÈ›ă: preoÈ›ii erau raÈ™i È™i dezbrăcaÈ›i, li se interzicea să poarte cruci È™i sutane. Dacă cineva îÈ™i facea semnul crucii i se prelungea pedeapsa. BineînÈ›eles, nici nu se punea problema unor slujbe deschise. MoaÈ™tele sfinÈ›ilor erau expuse pentru batjocură într-un muzeu antireligios cu inscripÈ›ii blasfemiatoare – chiar È™i sfinÈ›ii suferea cu noi! Călugărilor de la Solovki care rămăsesră acolo ca muncitori le era interzis contactul cu prizonierii sub ameninÈ›area pedepsei capitale. Cel mai greu era înaintea marilor sărbători: adunări chiar È™i de câte doi erau imposibile, nimănui nu i se permitea să plece nicăieri decât cu aprobări speciale, rondurile de noapte erau mai frecvente, numărul sentinelelor se dubla. Pentru a se putea ruga, cineva trebuia să fie pregătit în orice moment să sufere moarte de martir. Și noi eram cu toÈ›ii pregătiÈ›i, având întotdeauna asupra noastră, precum primii CreÈ™tini, o părticică din Sfintele Daruri. Am adus cu mine, în străinătate, o asemenea părticică È™i i-am dat-o Mitropolitului Anastasie.

Și nu numai că eram pregătiÈ›i să murim, dar mulÈ›i au È™i murit, încrezători că undeva, acolo unde braÈ›ul cel lung al autorităÈ›ilor sovietice nu poate ajunge, unde există libertate – acolo Adevărul străluceÈ™te în toată puritatea sa. âolo oamenii îl trăiesc È™i i se supun. âolo oamenii nu se închină lui Antihrist. Și ce teroare m-a cuprins când, de curând, am reuÈ™it să ajung în străinătate È™i să constat că aici oamenii recunosc „spiritual” Biserica Sovietică. Spiritual! MulÈ›i dintre noi au căzut „de frica Iudeilor” È™i au cedat tentaÈ›iei colaborării exterioare cu autorităÈ›ile. Am cunoscut preoÈ›i ai Bisericii oficiale care, acasă, îÈ™i smulgeau părul È™i îÈ™i zdrobeau capetele prosternându-se, cerându-È™i iertare pentru apostazia lor, numindu-se pe ei înÈ™iÈ™i Cain – È™i cu toate acestea neavînd puterea să îÈ™i asume martiriul. Dar nici măcar ei nu recunoscuseră spiritual Biserica RoÈ™ie. În timp ce aceÈ™tia din afară – i s-au supus chiar din punct de vedere spiritual. Ce binecuvântare că ai noÈ™tri preoÈ›i-martiri, în timp ce mureau, nu au aflat despre această trădare!

Când m-am întors din surghiun (la Leningrad), am găsit Biserica din Catacombe. Am cunoscut personal în jur de 200 de locuri unde se făceau slujbe. Doisprezece preoÈ›i itineranÈ›i È™i doi episcopi slujeau. âeste locuri erau destul de variate: de la colibe È›ărăneÈ™ti la instituÈ›ii Sovietice, unde nu se intra decât cu parolă. Dar la acea vreme, Biserica din Catacombe nu avea nici o structură organizatorică generală.

Ajungând în străinătate, am început în mod natural să caut oameni care făcuseră parte din Biserica din Catacombe. Majoritatea refugiaÈ›ilor nu È™tiau nimic despre ea. Dar aproape în fiecare an am întâlnit câte un reprezentant al ei, chiar preoÈ›i, È™i am avut contact prin scris cu un episcop.

După informaÈ›ia pe care o am, Biserica din Catacombe nu numai că a devenit mai puternică, dar a dobândit chiar È™i o structură organizatorică. Din cele spuse de un episcop, chiar daca această biserică are, comparativ, mai puÈ›ini membri activi, marea majoritate a oamenilor îi simpatizează È™i îi ajută. Fără această simpatie Biserica din Catacombe nu ar fi putut exista deloc sub puterea Sovietelor.

În afară, am fost stupefiat de faptul că marea majoritate a preoÈ›ilor Bisericii din Catacombe, care a venit aici, continuă să îÈ™i ascundă identitatea, neintrând nici măcar în Biserica Soborniceasca cea adevărată. Asta m-a tulburat în mare măsură: am greÈ™it eu oare atunci când am intrat în Biserica Rusă din afara Rusiei (ROCOR)? Și dacă nu, atunci de ce au ales ei să continue în secret? Recent, am primit un răspuns nedumeririi mele: Un episcop al Bisericii din Catacombe, necunoscut mie, care trăieÈ™te peste graniÈ›e, mi-a trimis o scrisoare printr-un intermediar. El comentează mai întâi, în principiu, despre articolele mele, pe care le-a citit în Rusia Ortodoxă È™i în general despre corectitudinea poziÈ›iei mele. Apoi, îmi oferă un răspuns, ca È™i cum s-ar adresa dilemelor mele. El mi-a spus ca preoÈ›ii Bisericii din Catacombe adeseori nu se alătură ROCOR – care nu a greÈ™it în relaÈ›ia sa cu comunismul ateist – deoarece bătălia se dă încă È™i cine poate spune că nu va fi necesar ca ei să aplice experinÈ›a lor chiar aici, în Vest. Înaintemergătorii lui Antihrist au apărut deja È™i nimeni nu È™tie când va veni timpul ca fiecare credincios, fără să mai intre în casă, va trebui să se refugieze în munÈ›i, adica să coboare în Catacombe. Și are dreptate: nu sunt oare dintre aceia care vor să anihileze Biserica Rusă din afara Rusiei? În privinÈ›a aceasta, cei care au părăsit-o au început deja să îÈ™i spună cuvântul! Și dacă se va întampla aceasta – ne rugăm ca Domnul să nu o permită! – unde ne vom găsi refugiu, unde vom găsi Biserica nebiruită? Aproape toate Bisericile Ortodoxe Locale fie s-au închinat lui Antihrist, fie au intrat intr-o „îmbrăÈ›iÈ™are frăÈ›ească” cu servitorii acestuia!

Astăzi, nu este È™i nu poate fi nici o separaÈ›ie între problemele ecleziastice È™i politică. Politica îÈ™i arogă pretenÈ›ia de universalitate, adică doreÈ™te să preia în mâinile sale È™i rezolvarea problemelor spirituale. âeasta înseamnă că acÈ›iunile politice nu-i pot rămâne indiferente nici Bisericii. Mai mult, atunci când Antihrist va avea putere asupra Pământului, el va fi, în mod natural, o figură politică. âeasta înseamnă că Biserica va trebui să se opună persecuÈ›iilor sale politice. AÈ™a că, chiar È™i acum, pentru a slăbi această opoziÈ›ie, înaintemergătorii săi, profitând de faptul că Biserica ar trebui să se situeze deasupra politicii, îÈ™i ascund războiul împotriva lui Dumnezeu sub un voal politic: martirii devin „criminali politici”. Să fim înÈ›eleÈ™i, Biserica nu trebuie să facă intrigi, dar, odată ce politica interferă în chestiunile spirituale, nici nu poate să închidă ochii.

De aceea problema luptei împotriva comunismului este o problemă spirituală È™i nu una politică. De aceea problema diviziunilor pe bază de jurisdicÈ›ii nu este o problemă a „certei dintre episcopi pentru poziÈ›ii”. Nu, ea este o problemă a colaborării (sau a acceptării tacite) cu înaintemergătorii lui Antihrist sau a luptei fără compromisuri cu ei. Numai aceasta ne separă de cei care s-au rupt de Adevăr; dar nu ne separă de poporul rus, pentru că acolo sufletul, chiar dacă este invizibil, chiar dacă s-a retras în el însuÈ™i, este încă viu, nu este înrobit spiritual; este atras de lumina Adevărului. Și ca mărturie a acestui fapt stă existenÈ›a, în condiÈ›iile înfricoÈ™ătoare ale Uniunii Sovietice, unde mulÈ›i s-au făcut Iude, fie de frică, fie cu buna È™tiinÈ›ă, a Bisericii din Catacombe, cea care nu a căzut.”

(âest capitol introductiv il are ca autor pe Ivan Andreyev)

Articolul BISERICA DIN CATACOMBE apare prima dată în Maica Ecaterina Fermo.