„Fiecare suntem vinovaţi pentru toţi, şi toţi pentru unul” (Părintele Justin Pârvu)                                                          

Părintele meu drag şi sfânt…de ce este aşa de mare distanţa între Cerul sfânt şi pământ?

De ce nu pot primi ca odinioară Pacea lui Hristos, ca atunci când îmi plecam capul şi cu o glumă şi o binecuvântare sfântă îmi ridicai „lanţul cel greu al păcatelor”? Simţeam atunci, că fără vorbe prea multeai înţeles iadul din sufletul meuşi cu puterea şi dragostea lui Hristos mă vindecai şi îmi dădeai şi arvuna –Bucurie sfântă şi putere de luptă …                                  

Acum mă lupt …dar nu cu patimi şi păcate, ci cu DORUL. Mi-e dor de spovedaniile şi discuţiile extrem de folositoare de după; mi-e dor de harul smereniei de care se umplea chilia mea după acele spovedanii. Dar mai ales a început să-mi fie frică, de fapt mai mult spaimă, căci văd aproape zilnic împlinindu-se multe din prorociile şi vorbele pline de duh pe care le spuneai neamului român …Forţa satanică a stăpânilor lumii va fi învinsă de blândeţea şi smerenia creştinilor! Da, părinte! Smerenia e cheia şi taina cu care am putea învinge duhul lumii acesteia …şi tocmai asta ne lipseşte.

O altă vorbă de duh pe care ne-ai lăsat-o ca un testament, mă zdrobeşte efectiv, punându-mi în faţă crudul adevăr din cauza căruia suferim toţi… Adevăratul creştin caută Împărăţia cerurilor înlăuntrul său şi nu se teme de nimic în lumea aceasta trecătoare.

Dar cum să nu ne temem când în lumea aceasta care s-a transformat într-un iad, aflam zilnic ştiri înspăimântătoare ca aceasta: „Un singur vecin ar putea ÎNVINGE România în cazul unui RĂZBOI. Clasamentul mondial al FORŢELOR ARMATE. Cine sunt musculoşii planetei şi unde se plasează ţara noastră”. Sau: „Ţările vecine Ucrainei se pregătesc de război civil la Kiev. Asul din mâneca Rusiei şi trei scenarii de final”.  

La astfel de ştiri bulversante, poporul român pentru care, părinte sfânt, ai sacrificat tot timpul vieţii aici pe pământ, e alarmat şi confuz, e speriat şi contrariat – şi atunciîntreabă aşa zişiicunoscători şi analişti istorici şi politici. Iată ce răspuns primim de la Mircea Cosa – unul din experţi – la întrebarea: Ce vom face noi, românii, în caz de război cu Rusia?

„Ce vom face noi? Ne temem că vor venii ruşii peste noi, dar ne mai liniştim că ne vor apăra americanii! Slavă Domnului că americanii au venit şi ne vor apăra, dar să nu uităm că ruşii sunt deja în România cu Lukoil, cu Aluminium Slatina şi cu alte multe firme ascunse în societăţi ungureşti, cipriote, austriece, etc. De aceşti ruşi cine ne apără când noi nu avem arma capitalului românesc şi nici americanii nu prea investesc la noi”?!     

Of, părinte sfânt, mi-e dor de cuvintele sfinte cu care rezolvai şi responsabilizai poporul român în astfel de situaţii… pentru că repetai mereu că: În vreme de prigoană creştinii să se adune în jurul preoţilor.Sunt convinsă că şi acum, din Împărăţia Cerurilor, ne trimiţi sfaturi şi ajutor… dar e aşa de mare prăpastia între noi şi sfinţi, încât nu numai că nu înţelegem ce ne spun prin îngerii păzitori, dar nici nu mai tresărim în suflet cu lacrimi de pocăinţă şi dorinţa de mângâiere sfântă. Suntem goi şi reci ca nişte pietre. Părinte, ajută-ne! Avem nevoie mai mult ca oricând să ne adunăm în jurul preoţilor şi vlădicilor din această ţară. Dar cum să o facem?! Tocmai acum când întreaga ortodoxie este înlănţuită de forţele ecumenismului apostat.

Cred că tot Cerul s-a clătinat în zilele de 24 şi 26 mai anul acesta când a avut loc la Ierusalim o „întâlnire istorică” între patriarhul ecumenic al Constantinopolului –Bartolomeu, şi Papa Francisc al Romei, care prin întâlnirea lor au vrut să marcheze 50 de ani de când predecesorii lor, Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Athenagoras s-au întâlnit la Ierusalim, între 4 şi 6 ianuarie 1964, ridicând ulterior anatemele, ce au stat la mijloc între cele două Biserici, de-a lungul secolelor.

Dar întâlnirea nu s-a terminat aşa, ci au reuşit performanţa satanică de a participa la o slujbă ecumenistă în Sfântul Mormânt, după care au semnat şi o declaraţie comună unde, în final, cei doi patriarhi ortodocşi (al Ierusalimului şi al Constantinopolului) împreună cu Papa au declarat, nici mai mult, nici mai puţin, că „aşteaptă cu nerăbdare ziua în care,în sfârşit se vor împărtăşi împreună din Cina euharistică”. Şi au şi întărit această idee spunând că „împărtăşirea din acelaşi Potir este dorinţa şi scopul nostru”.

Părinte sfinte, nu există durere mai mare pentru sufletele noastre ortodoxe, decât această ultimă cădere din care nimeni şi nimic nu ne va putea salva. De aceea am îndrăznit să-ţi tulbur liniştea divină cu scrisoarea mea de dor, pentru că ţin minte că atunci când un om sau un grup de oameni, sau chiar ţara întreagă erau în tulburare sau incertitudine, primeam pe loc răspuns divin şi ajutorul tău nesperat cu rezolvarea minunată a situaţiilor.

Te rugăm şi acum, părinte sfinte, coboară-ţi privirea către fiii tăi duhovniceşti care au mare nevoie măcar să înţeleagă în ce moment istoric suntem. Cum să trăim, în ce fel să ne pregătim sufleteşte ca să atragem mila lui Dumnezeu? Chiar dacă noi, generaţia asta, nu doar că nu mai facem nimic în comparaţie cu creştinii primelor secole, ba chiar Îl hulim şi Îl dispreţuim pe Dumnezeu prin păcatele noastre.

Spun Sfinţii Părinţi că pe copiii Săi Dumnezeu nu-i va părăsi. Mijloceşte, Părinte sfinte, pentru toţi care am crezut în mântuire prin rugăciunile şi binecuvântările tale. Scriam mai devreme că mi-e tare dor de pacea şi sfinţenia din chilia mea în urma spovedaniilor – parcă ar fi fost ieri!

Dar cu spaimă în suflet îmi aduc aminte de ultimele cuvinte lăsate ca testament: „mai sunt 12 luni şi vine urgia”! Cum să păstrăm liniştea şi pacea sfântă pe care ne-ai răspândit-o peste toţi care am crezut în tine şi în acelaşi timp să primim cu bucurie URGIA de care ne-ai avertizat? DA, CU BUCURIE! Pentru că aşa ai trăit anii din puşcărie, chinurile, bătăile, foamea şi mai ales înjosirea sufletească de la comuniştii hulitori de Hristos. Dar aşa ai trăit, spre uimirea noastră, ca un martir până în ultimele clipe de viaţă pământească, sfâşiat şi însângerat de boală, dar cu seninătatea şi bucuria ce a fost prezentă în vieţile tuturor sfinţilor.

Nu îndrăznim să ne ridicăm până la acest nivel de iubire totală pentru Dumnezeu, dar mila lui Dumnezeu ar fi pentru noi forţa extraordinară care ne-ar duce pe drumul Mântuirii. Ştiu că Domnul a avut nevoie de tine, părinte, de aceea te-a chemat la El. Noi nu suntem vrednici de nicio cinste sau mângâiere, nici aici pe pământ, cu atât mai puţin în Împărăţia Cerurilor, dar pedeapsa pe care o meritam noi, a preluat-o Hristos cu jertfa Sa, asumată pentru noi.

Pe EL roagă-L, Părinte, să primim iertare şi chip şi timp de pocăinţă pentru Mântuire!

Preaputernice şi slăvite, Doamne Iisuse Hristoase! Tu, Care ai venit în lume să tămăduieşti neputinţele oamenilor, Care nu ai venit să chemi la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi, şi ai primit moarte pe cruce pentru mântuirea noastră! Din adâncul inimii Te rog să primeşti smerita noastră rugăciune pentru rugăciunile şi viaţă sfântă a Părintelui nostru Justin din Petru-Vodă.

de Monahia Ecaterina Fermo, articolpublicat în nr. 34 al revistei ATITUDINI

Despre incinerare şi cultura românească

Încă din primele zile ale anului 2013, societatea românească a fost confruntată cu o provocare fără precedent – la care numai un ochi şi o inimă vrăjmăşească nu a descoperit cercetarea  divină şi examenul de conştiinţă creştină pe care neamul românesc l-a avut de trecut în faţa Cerului.

Cu ochii înlăcrimaţi, cu sufletele bulversate şi cu mintea plină de întrebări fără răspuns, urmărind cu respiraţia tăiată timp de 2-3 săptămâni, toată mass-media românească a prezentat şi a comentat moartea  regizorului Sergiu Nicolaescu.

Şi poate nu aş fi atacat acest subiect atât de complex şi de sensibil dacă la urechile mele nu ar fi ajuns împroşcările pline de veninul frustrărilor de tot felul ale unui concetăţean cu titulatura de jurnalist – exeget (este vorba desigur despre Cristian Tudor Popescu) căruia, de fapt, îi place să joace rolul de Cerber al intelectualităţii româneşti, lătrând şi arătându-şi colţii.

A devenit aproape o trăsătură de caracter a neamului românesc, ca oricine, oricând, să fie expert în orice, dar mai ales să-şi facă public puroiul sufletesc – emiţând axiome – dar cel mai grav fiind rolul acestora de „formatori de opinie”. Din păcate vocea lui C.T. Popescu nu e singulară, iar rolul de Cerber îl are aproape toată mass-media românească. Dar să nu uităm că limba Cerberului din mitologie era plină de otravă. În plus el păzea  iadul, având mare grijă să nu scape careva de acolo.

Cam aşa a procedat şi C.T. Popescu, când în ziua dedicată geniului românesc, Mihai Eminescu, s-a străduit să-i ţintuiască sufletul în iad, atribuindu-i marelui poet tot felul de caracterizări ale operei şi ale sufletului său chinuit, care dacă ar fi fost adevărate, bietul suflet al geniului românesc ar fi fost condamnat pe vecie în flăcările iadului.

Aflăm astfel de la „cerberul de serviciu”- C.T.P. – că Eminescu era un ateu convins, că nu a crezut niciodată în Dumnezeu, cu atât mai puţin într-o viaţă veşnică sau în vreo pedeapsă sau răsplătire după faptele reprobabile făcute în viaţa aceasta. Arta lui e plină de „ironie, sarcasm, batjocură, raţionalism, ateism, scepticism”. Şi pentru că nu era suficient, îi pune pecetea spunând că Eminescu „nu a fost român”, ci mai degrabă german… „un spirit bântuit de o luciditate ştiinţifică” – semănând în structura de fond sufletesc mai degrabă cu Edgar Alain Poe – frizând chiar demenţa ficţiunii, –  şi în niciun caz nu are nimic comun cu romanticii epocii şi nicidecum cu spiritul românesc din anii aceia.

Nu îndrăznesc să îmi asum rolul de apărător critic al operei şi personalităţii marelui Eminescu, de aceea pentru început am să apelez la un citat din Nichifor Crainic, figură marcantă a politicii şi culturii româneşti care spune despre Eminescu următoarele: „A fost Eminescu credincios sau necredincios? Iată o întrebare la care oricine poate pregeta să dea un răspuns categoric. Dacă în opera lui, am găsi numai urmele lui Schopenhauer, care trec brutal peste crinul credinţei, strivindu-l, am putea spune cu durere că cel mai mare poet român a fost un necredincios. Dar dacă ne-am referi la cele câteva inspiraţii de natură creştină, am afirma cu bucurie că avem a face cu un aderent la credinţa strămoşească”. „Este Eminescu un necredincios? Dacă zig-zag-urile sale filosofice şi etice ne-ar îmbia să admitem această grozăvie, priveliştea sufletului său absorbit în cea mai fierbinte rugăciune ne umple de un sfânt fior şi ne determină să-i recunoaştem înălţimea spirituală. Cine se roagă să-i fie credincios nu poate fi un necredincios. Cine şi-a pierdut credinţa şi speranţa, dar le cerşeşte înapoi ca daruri de la Dumnezeu, nu poate fi un necredincios. Când Eminescu se spovedeşte în rugăciune spunând: Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie, e ca şi cum ar repeta în alţi termeni cuvântul din Evanghelie: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! Geniu după chipul lui Dumnezeu, păstrând sub ruine sufleteşti ardoarea adorării, pe deasupra genunilor sale filosofice planează zborul în lumina divină a Luceafărului”. 

În aceeaşi tonalitate este şi părerea extraordinarului om de cultură, academician Zoe Dumitrescu Buşulenga când scrie despre Eminescu şi opera sa: „Unii l-au socotit ateu ireductibil, alții un credincios fervent, fiecare întemeindu-se pe unul sau mai multe texte. Calitatea probantă a textelor invocate este însă minimă prin desprinderea lor de contextul atât de vast și complex al întregii gândiri și opere eminesciene, care exprimă o personalitate de o natură cu totul particulară”[1].

Exemplele ar putea continua, şi mai mult ca sigur, mă voi reîntoarce asupra subiectului. Deocamdată revin la „Cerberul nostru de serviciu” care îşi creează în jurul personalităţii sale o aură de „sfânt salvator al naţiei române” judecând şi înfierându-l pe regizorul Sergiu Nicolaescu care tocmai „se ducea să moară puţin…” „Niciodată, niciunde, nicio imagine din filmele domnului Nicolaescu nu mi-a stârnit vreo emoţie. Mă număr printre astfel de handicapaţi sufleteşte, nu mulţi, din fericire pentru vigoarea românilor ca naţie. Ultimul film al domnului Nicolaescu văzut de subsemnatul a fost Poker, după care am simţit nevoia să mă spăl cu spirt pe ochi”.

Nu este locul şi timpul de a prezenta toate scârbele şi blasfemiile spuse de mulţi dintre actorii, regizorii, oamenii de artă şi cultură, de televiziune şi cinematografie, în perioada aceea nefastă a „incinerării” lui Sergiu Nicolaescu. Macabru! Sinistru! Căci nu consideraţiile asupra actului artistic, pline de puroiul şi uscăciunea celui sau celor ce apostrofau post-mortem au deranjat şi au uimit miile de români simpli în gândire, dar nu simplişti – ci îndârjirea aproape satanică cu care a fost condamnat acest suflet – (şi ca el câţi oare or mai fi fost sau vor mai fi !!!) la întunericul veşnic, la chin sufletesc cumplit atât în clipele incinerării, cât şi mulţi,  mulţi ani după. 

Dar mai ales crima cea mai mare a acestor „oameni de artă” este formarea de opinie, aproape impunând prin mass-media ideea că incinerarea – chiar şi a unui botezat creştin – este cea mai bună soluţie, cea mai igienică şi curată metodă de a scăpa de „cadavrul scârbos”. Iată, de pildă, cu ce titlu, parcă desprins din adâncurile iadului, îşi începe „Cerberul de serviciu” articolul său prin care îl aduce – conştient sau nu – pe bietul suflet al regizorului Sergiu Nicolaescu, cât mai aproape de flăcările iadului trecând prin cele ale incinerării. „Tămâia şi vata din nas” – acesta este mârşavul titlu cu care se mândreşte „marele cerber al culturii române”.

Mi-e silă şi greaţă aproape fizică citind lăturile din acest articol, cu care desigur „sarsailă” îşi va alimenta acolo în iad, sufletele care l-au slujit credincioşi încă de aici de pe pământ prin cei aşa-zişi „culturali”.

Se vehiculează mereu o statistică ireală. Poporul român este creştin-ortodox în proporţie de 85% şi centrul de încredere în instituţiile statului îl deţine Biserica Ortodoxă Română … Ei bine, este o eroare! Şi cred că testul concludent a fost dat de poporul român în acele zile pline de fumul şi cenuşa de la crematoriul bucureştean în faţa căruia doar o mână de adevăraţi credincioşi încercau să-şi exprime dezaprobarea şi cu lacrimi în ochi şi în suflet compătimeau sufletele lipsite de credinţă şi speranţă (de altfel conaţionali de-ai lor, mulţi din ei creştini, botezaţi ortodox) care îi apostrofau, spunând că sunt barbari şi lipsiţi de decenţă şi omenie pentru că cereau să se respecte o tradiţie creştină a înmormântării trupului (a redării lui „în pământul din care a fost luat la facere”), care are o vechime de 2000 de ani pe aceste meleaguri şi care asigură măcar oportunitatea ca Biserica să mijlocească la Dumnezeu pentru păcatele lui.

Nu mi-aş fi dorit ca aceste rânduri să poarte şi amprenta politică, dar e aproape imposibil de trecut cu vederea implicarea ocultei politice mondiale în supunerea şi sclavizarea lumii pentru scopuri bine determinate ale unei Elite masonico-sataniste. Desigur acest plan include destructurări la toate nivelurile umanităţii, dar în principal la nivel de masă populară, prin distrugerea patrimoniului cultural şi tradiţional (cu precădere acolo unde el poartă amprenta Adevărului.) Dar ce sau cine este Adevărul? Răspunsul îl ştim de 2000 de ani, căci zice Hristos Fiul lui Dumnezeu: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”… De aceea, oculta sionistă mondială este cea care a încercat prin toate mijloacele sale pământeşti, folosind uneltele diavoleşti să distrugă arta, cultura şi istoria românească, care s-au bazat şi se bazează de 2000 de ani pe creştinismul ortodox, singurul adevăr din lume!

Cum e posibil ca nimeni din presa românească să nu sesizeze duhul satanic cu care a fost înconjurată plecarea din lumea aceasta a regizorului şi omului politic Sergiu Nicolaescu,  a cărui implicare în aşa-zisa „revoluţie” din 1989 a fost hotărâtoare (de fapt tot  provocare şi dirijare a puterilor oculte sionist-evreiesti)?!… Coşciugul închis încă de la morga spitalului, insistenţa plină de argumente anticreştine a surorii şi a unor aşa-zişi „prieteni” pentru incinerare, comportamentul cel puţin straniu al soţiei, dar mai ales inscripţia de pe coroana de flori depusă la catafalc, din partea soţiei, sunt comportamente stranii, pline de înţelesuri oculte şi pe care nu trebuie să ne străduim prea mult ca să vedem că au un pronunţat caracter satanic. Foarte multă lume a privit cu stupoare mesajul de pe coroană: „ŞTII TU… ELF”  şi, spre uimirea noastră, a miilor de creştini ortodocşi, am ascultat nişte explicaţii puerile de genul prescurtării cuvintelor din limba engleză „ETERNAL LIVE FOREVER”, care desigur ar fi trebuit să conţină câte un punct după fiecare cuvânt prescurtat, aşa cum  după „ŞTII TU”  au  pus puncte de suspensie.

Dar o privire mai atentă la orice enciclopedie aflăm cât de malefice şi satanice sunt personajele cu numele ELF din mitologie: „Sunt semi-divinități asociate fertilității naturii. Mitograful Snorri Sturluson scrie în lucrările sale că există două tipuri de elfi: „elfii întunericului”, echivalenți cu piticii și „elfii luminii”, care se apropie mult mai mult de ceea ce înseamnă elf. Acești elfi ai luminii guvernează una din cele 9 lumi ale cosmosului (Yggdrasil) și anume Alfheimul-ul. Elfii întunericului trăiesc într-o lume total diferită, chiar antagonică, numită Nidavellir”. Dar fraza din descrierea enciclopediei care mi se pare de-a-dreptul înspăimântătoare, având mare legătură cu sufletul bietului nostru regizor este următoarea: „După moarte unii oamenii, cum a fost eroul Volund, pot să fie ridicați la rangul de elfi. Similitudinea între elfi și oameni permitea chiar o împerechere între aceștia”.

Ştiu că voi stârni chiar printre creştini zâmbete ironice cu astfel de asocieri demne de „teoria conspiraţiei”. Să nu uităm însă, că şi asupra morţii lui Mihai Eminescu cât şi asupra morţii şi incinerării lui Sergiu Nicolaescu plutesc multe incertitudini, dorite şi impuse societăţii române de către oculta masonică tocmai pentru că amândouă personalităţile (deşi  făceau parte din cultura română, dedicată sută la sută Adevărului creştin-ortodox) au deţinut taine politico-masonice, din care li s-a tras moartea fizică, scopul principal fiind distrugerea sufletului lor pentru Mântuire şi câştigarea lor de cealaltă parte, desigur a iadului, de care să ne izbăvească bunul Dumnezeu pe toţi!

Chiar dacă unora le va părea o idee extremist–religioasă, sufletul meu de artist, dar mai ales de creştin-ortodox, a suferit şi va suferi datorită faptului că în special oamenii din Artă sunt cuprinşi şi învăluiţi de puteri pe care nu le mai pot controla şi nu încearcă deloc să transceadă conditiţia  de „maimuţă evolutivă”. Toate acestea mă îndeamnă să strig către omenire: Treziţi-vă, oameni buni! Hristos e Dumnezeu şi om înviat şi cei ce credeţi în el veţi trăi veşnic şi veţi învia!    

Iar  pentru ateii şi scepticii Ocultei,  profunzi „gânditori” ai filozofiilor masonice, le dedic această ultimă cugetare a marelui geniu al literaturii române, Mihai Eminescu: „Istoria omenirii este desfășurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea lui Dumnezeu”.

Dumnezeu să nu le socotească lor păcatele acestea şi nici celor ce poate din întunecarea minţii sau din neştiinţă denigrează Biserica Dumnezeului Celui viu, Cel Milostiv şi Drept şi care cheamă pe toţi păcătoşii la pocăinţă.

Intrarea este libera!

Monica Fermo a fost actriţă a Teatrului Naţional din Bucureşti (TNB) şi om de televiziune. S-a născut dintr-un tată evreu, dar încreştinat de mama sa, pentru a scăpa de furia nemţilor, când avea 20 de ani, şi dintr-o mamă rusoaică, creştină pravoslavnică. Părinţii, nefiind foarte credincioşi, nu au mai botezat-o pe Monica, ea rămânând în legea iudaică. Abia peste 32 de ani de la naştere Monica primeşte botezul şi o dată cu el şi numele de Elena, scrie despre Maica Ecaterina Ziarul Lumina.

Hotărârea de a se călugări a fost luată la îndemnul părintelui Argatu. „În prima zi după botez, eram, la părintele, mai multe persoane în aceaşi situaţie ca mine. Dar numai mie mi-a recomandat să mă călugăresc”, îşi aminteşte Maica Ecaterina.

sursa: Axa.info.ro

Prima parte

A doua parte

sursa: http://axa.info.ro